Serbari : Aplauze
Luna iunie, ce tocmai s-a incheiat, aduce cu ea, pentru majoritatea parintilor, o multitudine de festivitati – serbari de sfarsit de an scolar, recitale de pian, de balet, festivittati legate de absolvirea liceului, sau, de ce nu, cele legate de trecerea de la gradinita (“Senior Kindergarten”) la nivelul clasei intai.
Toate acestea constituie neindoielnic puncte de atractie in existenta noastra, clipe de celebrare mult asteptate, incununari ale eforturilor de peste an, dar inseamna totodata si zile de pregatiri febrile, de emotii care se impletesc cu bucuria momentului.
Una dintre serbarile devenite traditionale pentru familia noastra este recitalul de balet la care deja participam – eleva si familie, de cinci ani de zile.
Nu voi vorbi despre spectacolul in sine, care, desigur, este o feerie de costume si decoruri, muzica si dans. Mi-ar place insa sa amintesc despre cealalta fateta, adeseori nevazuta, pe care, in calitate de voluntar (“helper”), am avut ocazia sa o vad an de an, in cursul celor doua zile premergatoare spectacolului.
Doua zile de munca tenace – continuare a eforturilor de peste an – repetitia generala si dimineata zilei spectacolului, in care elevele, pregatite ca pentru o excursie, cu rucsace in spate, cu scaune pliante si paturi, genti frigorifice, pachete cu mancare si costumele atarnate pe umerase, vin dis-de-dimieata la teatru, pentru a slefui ultimele detalii ale dansurilor pe care le vor prezenta. {n contrast cu imbracamintea sportiva, parul si machiajul sunt, pentru multe dintre ele, deja impecabile. O data intrate in teatru, nu mai ramane decat sa se schimbe pentru a urca pe scena, la repetitie.
Teatrul a devenit deja ca o mare locuinta, familiara pentru majoritatea dintre noi – ii cunoastem culisele, coridoarele misterioase si intortocheate, salile de la subsol unde micile si mai marile balerine isi intind paturile, ca pentru un picnic, si mananca, intre doua dansuri, isi refac machiajul sau coafura, citesc sau isi impartasesc secretele. Atmosfera este placuta si calda, emotiile scenei se impletesc cu seriozitatea si dedicatia, si, mai presus de toate fetele se simt ca intr-o echipa, isi dau sugestii una alteia cu privire la miscarile dansului, se corecteaza, se ajuta. Cele mai mici, de la “fluturasii” de patru, cinci anisori pana la fetitele de clasa a doua sau a treia, imbracate in costume tiroleze, urmaresc cu ochi mari, curiosi, dar si plini de dorinta de a fi intr-o zi ca ele, pe adolescentele care deja danseaza rolul Gisellei sau Odettei. Se pun filme, desigur, cel cu “Barbie” balerina. Cele care si-au terminat deja repetitia dar doresc totusi sa ramana in sala, o pot face si urmaresc dansul colegelor lor. Profesoarea este si ea afectata de emotiile deja obisnuite si totusi noi in fiecare an. Cere sa se aprinda luminile, reia muzica, o data si inca o data, fetele sunt obosite, sudoarea curge pe fetele lor, dar zambetul nu dispare, inca o data, un demi-plie, o pirueta, din nou, stop, muzica, luminile… Cele din sala incurajeaza, cu aplauze, ca in timpul adevaratului spectacol.
In fine, ora a sosit, spectatorii au inceput sa soseasca. Se aude murmurul lor, dincolo de cortina, dar micile vedete, aflate pe scena, in intuneric, nu au voie sa sopteasca, sa faca zgomot, caci orice se poate auzi din sala. Se pregatesc, isi iau pozitia de inceput, zambetul… Cortina se ridica, zumzetul inceteaza, transformandu-se intr-o exclamatie innabusita de admiratie, apoi liniste… Muzica incepe, dansul curge zburdalnic, sagalnic si usor, profesoara sopteste din culise "smile”, si iata poza finala, ropotul de aplauze… Un an de munca s-a incheiat in cateva minute, in lacrimi de bucurie, deopotriva in ochii parintilor si ai elevelor. Cortina se lasa, elevele ies in ordine, lasand loc urmatorului dans, si coboara in sala de la subsol. Acum se pot relaxa, se scot din nou pachetele de mancare, cartile de colorat, jocurile. Nu au voie insa sa se schimbe, costumele si machiajul trebuie sa ramana impecabile pana la sfarsit, la momentul plecaciunii finale. Ce dans este acum, se intreaba una pe alta? Numarul sapte, raspunde alta, apoi doisprezece, apoi saptesprezece… si iata ca a venit momentul plecaciunii finale, cand toate balerinele, mici si mari ies pe scena, in ovatiile publicului.
S-a mai incheiat un an, cu bucuriile si cu emotiile sale.
Aplauze! Aplauze din inima, si zambete de recunostinta izvorate din suflet.
Eliza Ghinea / North York
|
