madrid...MADRID....mAdRiD
Din punct de vedere arhitectural, se vede că acest oras e capitala unui fost imperiu, asa cum si Viena si Budapesta te face să vezi acelasi lucru. Sunt cetăti ale unor imperii care au avut perioada lor de dominatie în lume si descoperi clădiri uriase, impunătoare, care au o sobrietate a lor si cred că după clădiri îti poti da seama de trecutul unei tări. Clădirile transmit mult. Interesant e că Madridul are monumente impunătoare, caracteristice oricărei capitale, dar si numeroase statui umane, care transmit multă căldură. Toreadorul din Plaza, Monumental de Las Ventas salută multimea ca la coridă. Am ajuns în parc si m-am asezat pe o bancă. La celălalt capăt al băncii am văzut un om care fumează: era o statuie. În imensa piată Puerta del Sol, care este si centrul istoric al orasului, un tip mătură - e o statuie de bronz. Seara, această piată e plină de lume. Foarte multi pusti care stau pe jos, fumează, beau. Locuitorii Madridului sunt foarte linistiti si civilizati. Nu am auzit nici o masină la care să-i scrâsnească rotile, să claxoneze - ca la noi în capitală - sau să se dea cineva în spectacol. Cred că aici intervine si respectul pentru celălalt.
În zona centrală există o serie de palate si biserici monumentale: Basilica de Nuestra Senora de Atocha, biserica San Francisco el Grande datând din secolul 18, devenită panteon national. Au loc, fără să se excludă reciproc, si valorile clasice, si cele contemporane. Întâlnesti cu mare drag, istoria cu tot ce înseamnă modernism. Cervantes si eroii săi, Don Quijote si Sancho Panza, se simt ca acasă în Plaza de Espańa. Velasquez stă lângă Zidane. Sunt doi zei care nu se exclud si spaniolii îi respectă si pe unul si pe altul.
Ce frumos e Madridul, o simbioză, e un oras în care te simti bine. Dar stiti ceva? Mie nu-mi place, n-as vrea să locuiesc aici. De ce? Eu sunt obisnuit la noi, cu ritmul acela trepidant, să fie gropi în sosea, să mi se vorbească urât… Să te înjure unul la magazin… Dacă as putea as trimite fiecare român să stea numai trei zile undeva în vest. Sunt convinsă că nu ar mai arunca tigări sau hârtii pe jos… Si pe suporterii echipelor de fotbal, de la noi din Bucuresti mai ales, i-as trimite.
Dacă ai vedea ce e la noi când joacă Dinamo cu Steaua în Ghencea, sau Rapidul, ti-ai face cruce. E infernul pe pământ nu altceva. Strică tot, pun stăpânire pe mijloacele de transport, rup scaune, sparg geamuri. Ca la balamuc. Să nu mai vorbim de meciurile cu alte echipe din tară sau străine. Si atunci e prăpădenia pământului nu alta. Eu i-as trimite nu să vadă ce se întâmplă pe teren, ci spectacolul din tribune. E fascinant.
De ce nu mi-ar place să stau aici? Asa am crescut si m-am obisnuit. N-as rezista în altă tară. Oricât ai sta la Madrid sau la Paris ti se face dor de manele. Ce vrei, asta e. Pentru nimic în lume n-as da România pe altă tară. Am râs asa de una singură, fără să mă privească nimeni cu mirare că doar eram în tara unde oamenii zâmbesc si cântă tot timpul. Si, în ciuda faptului că este cald si că toată suflarea autohtonă a Madridului se bălăceste acum în Mediterana sau în Pacific, am hotărât eroic să descopăr maiestuoasa metropolă, cot la cot cu miile de turisti străini care au invadat străzile, parcurile, barurile, restaurantele, hotelurile si autobuzele „Madrid-Vison” înarmati cu hărti si încăltati invariabil în tenisi albi.
Ies din hotel echipată oarecum similar fericitilor invadatori, mai putin camera video atârnată de gât. Mă amăgesc cu speranta că aparatul meu „Kodak”, numărând nu mai putin de 20 de ani, va face cu brio fată tuturor provocărilor si, mai ales, concurentei moderne. Analizez rapid situatia si ajung la concluzia că este timpul să mă cultiv. Asadar, la muzee cu mine. Un moment…. Trebuie să mă decid la care dintre ele. Pierd jumătate de zi răsfoind pliantele de la „Reina Sofia”, „Prado” si „Thyssen-Bornemissa”. Grea decizie. Mă plimb sub soarele neiertător pe Paseo de la Castellana până ajung în Plaza Colon. Admir peisajul cu ochiul nepervertit al unui nou venit. Si cu gura căscată, bineînteles… dar nu de admiratie, ci de sete. Acum privirile mele au o tintă precisă… caută un chiosc de unde să pot cumpăra o sticlă cu apă rece. Si, minune! Nu numai că zăresc chioscul, dar, lângă el, cu litere de o schioapă stă scris „MUSEO”! Mă hotărăsc brusc, arunc din mers pliantele primului turist japonez care mi-a iesit în cale si mă îndrept spre muzeu. Constat cu încântare că este vorba de „Museo de Cera”. În fond, tot muzeu, asa că, înaintez fără sovăire. La intrare te întâmpină câteva oglinzi. Câteva oribile căci mă văd pătrată, un metru înăltime si unul lătime. Trec mai departe si poposesc mai mult de zece minute în fata unei minunate imagini, a mea lungă, slabă si zăludă. Dar mai ales slabă! Ce bine ar fi să am asa ceva acasă!, îmi spun în gând. Moral ridicat garantat!
Trec mai departe si cumpăr bilet complet, 1500 pesete. Include vizitarea muzeului, „Cine Multi-Vision”, „Trenuletul groazei” si „Simulatorul”. Încep cu muzeul propriu-zis. Aud în spatele meu susoteli cum că ar fi fost inaugurat în 1972. Mă grăbesc, speriată că voi trage cu urechea la o conversatie cultă. Traversez galeriile însirate ca mărgelele pe ată si decorate în diferite stiluri, în functie de epoca si civilizatia pe care le reprezintă. Sunt populate de statuete în mărime naturală, cu ochii vii si miscări înghetate, unele triste, altele zâmbitoare, unele asezate sau culcate, altele în picioare sau în genunchi. Istoria îsi spune cuvântul. Un interminabil sir de figuri celebre, de la Traian, până la actualul prim-ministru al Spaniei si familia regală. Cuminti, urmează actori îndrăgiti si personaje de film sau de desene animate. Sportivi, oameni de cultură si de stiintă, tablouri celebre, de exemplu „Meninele” lui Velasquez, recreate în trei dimensiuni. Mă opresc fascinată în fata unei platforme care se învârte la infinit purtând dansatori de Flamenco. Alături Riki Martin si formatia Beatles. Apoi Micheal Jackson si îndrăgitul interpret Julio Iglesias.
Sunt aproape vii, îmi spun si mă apropii exagerat de mult de zâmbetul lui Riki. Mă gândesc cu înfiorare ce-ar fi dacă m-ar musca de nas. Râmân o secundă în asteptare… Dar nu se întâmplă nimic, doar un copil, care mă priveste cu atentie, începe să râdă zgomotos arătându-mă cu degetul. Dispar din scenă si mă îndrept spre galeria personajelor de groază si a marilor asasini. Urmăresc câteva momente printr-o spargere si mă strâmb semnificativ în fata păpusilor de ceară schimonosite si vopsite în rosu-violet. Deduc că sunt nevinovate victime ale faimosilor monstrii, cum văd că scrie la intrare în galeria lor.
Mă întorc printre personajele de groază: Dr. Jakel si Mr. Hyde, Franckenstein si Dracula. Da, da, dracula al nostru. Aici am parte de putin mai multă miscare. Dracula iese si intră, însângerat si cu coltii la vedere, dintr-un sicriu, iar Franckenstein se miscă înainte si înapoi, dă din mîini si rânjeste oribil. Se zice că, odată, un onorabil cetătean spaniol încerca să îi explice odraslei că nenea nu este decât o statuie actionată mecanic, moment în care, mecanismul s-a defectat iar monstrul a început să se miste dezordonat, asa cum nu scria în program. Drept urmare, domnul a luat-o îngrozit la fugă, iar pustiul a rămas să se amuze, după care a anuntat un paznic că nenea Franckenstein s-a stricat. Nici nu mă miră. Copilul nu stie ce e teama si a înteles ceea ce i-a explicat tata. Mă miră atitudinea tatălui.
Mă întoarc putin la galeria copiilor pentru a admira încă o dată pe Mery Poppins atârnată de tavan, pe Bart Simpson si pe Alba ca zăpada urmată de cei sapte pitici. Un carusel neobosit învârte alte personaje amuzante. Scufita Rosie si Heidi, mult mai mari decât mi le imaginam în copilărie, îmi zâmbesc neobosit. Popasul meu în lumea magică a povestilor se termină brusc, căci copilul obraznic de mai devreme mă vede si izbucneste iar în râs, de data asta împărtăsind veselia cu ai săi părinti. Ies din muzeu, dar nu am timp să-mi revenim, căci sunt luată pe sus de valul de vizitatori care se îndreaptă spre trenuletul groazei, ultima cursă. M-am urcat în trenulet cu dorinta sinceră de a mă lăsa speriată. Cu toate acestea, nu am retinut decât efectul vizual deosebit realizat de un proiector, asupra unei figuri de ceară. Puteai jura că respectivul vorbeste si-si miscă ochii si muschii fetei precum unul dintre noi, cei vii. Trenuletul se plimba într-un ritm foarte odihnitor, printre tot felul de dihanii de mucava care se miscă mecanic sau urlă de mama focului. Toată lumea a izbucnit în râs când am călătorit printre stele, pe ritmurile muzicii din „Star Treck-next generation”. A urmat „Cine multi-Vison”, adică un film interminabil despre istoria Spaniei, proiectat pe un ecran de zeci de proiectoare. Mi-a atras atentia statuia care la început s-a ridicat în picioare si, datorită aceluiasi efect vizual, ne-a vorbit părinteste despre ceea ce avem să urmărim forfotind de plictiseală nu mai putin de 30 de minute.
Si uite asa, a rămas numai „Simulatorul”. Din păcate, fusesem cu putin timp în urmă în parcul de distractii, asa că efectul a fost cum se poate de nesemnificativ. Cusca micută în care ne-am înghesuit zece persoane huruia si zdroncănea îngrozitor, iar ecranul pe care trebuia să urmărim traseul fantasticiei masinute la bordul căreia ne străduiam să ne închipuim, era suficient de alterat cât să ne forteze imaginatia să completeze lipsa partială a imaginii. Cu toate acestea, am recunoscut filmul pe care îl văzusem în conditii infinit mai bune în parcul de distractii. Tot criticând în gând, momentul simulatorului a luat sfârsit si am fost evacuati. Nu mai rămânea decât să trec încă o dată prin fata oglinzilor buclucase si gata vizita completă la muzeu! Am plecat cu inima îndoită. Oare mie îmi vor face vreodată statuie de ceară? De ce?
**
La Museo del Prado rămâi tablou. La Prado, la Thyssen-Bornemisza si la celelalte muzee, am fost ca un turist curios. E foarte important cum te duci la un muzeu, ce asteptări ai. Nu mă uit la tablouri cu curiozitatea profesionistului pentru că nu mă pricep la asa ceva. Am văzut odată ceva extraordinar, dar nu mai retin exact în care muzeu. Era un grup de copii cu profesorul lor, care le expica si, surprinzător, toti se uitau numai la tablouri în care personajele erau încăltate. M-am tot uitat la ei si nu puteam să pricep despre ce este vorba. M-am apropiat si am dezlegat misterul. Era un grup de ucenici pantofari cu mesterul lor care le prezenta încăltămintea de-a lungul timpului si de aceea erau atenti la încăltările celor din tablouri.
Părerea mea este, si am mai spus-o când am vizitat Luvrul, că fiecare ia ce vrea din tablouri. Eu am mers la muzeu pentru că nu văzusem niciodată Goya sau Velasquez si eram curioasă. Există aici o sală mare unde vezi doar operele lui Goya si nu mi-a plăcut. Vreau să fie mai multe tablouri, opere ale mai multor pictori ca să le pot compara. Aici ce să fi comparat?! Oricum nu eram expertă în pictură si, ca să fiu sinceră, după o oră m-am gândit că ar fi timpul să plec. Dar până la urmă am rămas si am văzut tot muzeul.
La Madrid există chiar si un muzeu al jambonului. Spaniolii se dau în vânt după jambon si de acolo poti să cumperi câtă carne vrei. Apoi, cel mai mare lant de magazine de la ei se numeste El Corte Ingles. N-am întâlnit nici măcar un cersetor pe unde am umblat, dar aici erau doi, chiar la intrare. Pun pariu că sunt români? Am întâlnit si la Paris. Am trecut pe lângă ei si i-a întrebat, direct în româneste: „Vă dau ăstia ceva mă?” „Nu dau domnită, sunt tare zgârciti”, au răspuns imediat cei doi. În tot Madridul am întâlnit doar doi cersetori, si ăia erau români.
Am văzut aproape tot ce era de văzut în capitala Spaniei, de la Muzeul Prado până la stadionul Santiago Bernabeu. Si, am rămas ca la dentist. Stiti cum merg aici oamenii la meci? Dacă nu stiti, vă spun eu. Ca la teatru sau ca la operă. Bărbatii îmbrăcati la costum si cu cravată, iar femeile în toaletă de spectacol. Mirosea peste tot a parfum de la Hugo Boss până la Davidoff. Chiar m-am întrebat: Ce-i aici oare, sală de spectacol sau stadion? O întrebare pusă în glumă pentru că era clar că eram în fata marelui stadion.
Sub conducerea lui Santiago Bernabeu, ales presedinte în 1943, a fost cumpărat terenul pe care avea să fie construit cel mai modern stadion din acea vreme. Stadionul s-a numit La Castellana si a fost inaugurat în 14 decembrie 1947 cu ocazia meciului contra echipei portugheze Os Belenenses câstigat de Real. Stadionul avea să-si schimbe numele în Santiago Bernabeu. Stadionul avea să fie mărit cu un al 31-lea amfiteatru numit „gallinero” la cucurigu iar acum are o capacitate de 74309 locuri si este situat pe Cancha Espina. Pe viitor se doreste construirea unui stadion la aproximativ 5 kilometri de Bernabeu si a unei baze sportive ce se va întinde pe 1200000 metri pătrati. Să vedeti cum era aici. Încă de dimineată era o coadă infernală la bilete. Da, dar stiti cum era? Jur-împrejurul stadionului, om după om, în sir indian. Linistiti, toti îsi asteptau rândul. Nu se băga nimeni în fată, nu înjurau, nu tipau. Cum se duc la noi la film la Mall, asa merg aici la stadion.
Am fost si la coridă, într-o arenă mare, undeva la marginea orasului. Si aici, lume bună, la fel ca la fotbal. Oamenii vin să se destindă, cu sufletul deschis. Aici am întâlnit multi, foarte multi turisti care vin si fac poze la un spectacol degradant, din care nu pricep absolut nimic. Ce-or fi găsind să tipe si să se bucure că taurul fuge după un amărât de om, cât o mogâldeată, călare pe un cal, zău că eu nu am înteles. Si. totusi, închei cu: Ole!
|
de Alexandru Petrescu 5/9/2008 |
Contact: |
|
|
