Din cercul lumilor menirii tale
Privind la pânza de păianjen, să vezi sudoarea din zidiri,
Respectă libertatatea, truda, chiar de-i tesută-n trandafiri
Si de te-nspină din ei, unul, lasă broboana sângelui
Unită-n zori, cu cea de rouă, drept prinos catifelei lui.
Să nu strivesti acarianul, să nu alungi floarea din joc;
Mai mic esti în sotronul vietii, decât o larvă si-un boboc!
Urcând să nu sugrumi vreo piatră din calcarul de pe cărări;
Cu cât tu crezi că e mai tare , cu-atât mai slabă e-n suflări.
Când calci, în inima-i plăpândă, lasi urme-adânci, deci te-as ruga
S-asezi piciorul cu sfială, să i-o aline talpa ta,
Că mai târziu veti fi acolo, în mângâieri de ploi si vânt,
Ea mesteră si mamă-piatră, tu ucenic si fiu-pământ.
În dragostea universală, împarte norul, lacrima,
Să spele împrejuru-ti negru; uitarea, ura, patima.
Când te-nsenină cu un fulger, sunt ale sufletelor rugi;
Toti semenii de scânteiere, la fel, te văd din cer când plângi
Si îti trimit lumina lumii. C-un pâlpâit umil să spui
Că vei sluji măritul fulger si-n veci vei fii scânteia lui.
Ascultă Babele si crede, înclină-te durerii lor,
Învată de la Sfinx, răbdarea si vei pleca nemuritor.
Să nu strivesti floarea-de-colt, cănd tu-mbraci totul în petale
Cu cercul crud si miruit al lumilor menirii tale.
Din zestrea ta să risipesti, iubire-n fiecare-atom;
Când te privesti pe vârful Omu, să fie-n tine cer si om!
|
