Carnet de emigrant : Istorii personale
Cum spuneam în numarul trecut, mi-am început viata de om liber în Canada, dând lectii de ghitara si de vioara copiilor unor cunoscuti români care voiau sa ne ajute. Am locuit un timp în casa familiei prietenului meu din copilarie, Nicolae Pataceanu dar ocupam camera de joaca a celor trei adorabile fetite care dupa un timp au început sa murmure. Din fericire, o pereche de evrei români, bine situati, ne-au oferit casa lor spatioasa, pe timpul vacantei lor din Florida. Mai mult decât arâta, au dat indicatii alimentarei din colt sa nu primeasca bani dela noi pentru ca vor achita ei însisi toate cheltuelile noastre. Era o iarna geroasa cu multa zapada. Nu eram echipati pentru anotimpul rece, astfel încât stateam mai mult în casa si ma straduiam sa-mi îmbunatatesc cântatul la ghitara, cam nesigur si greoi. Mi se spusese ca vioara nu e prea ceruta dar ghitara era la mare moda. Toti copiii voiau sa zdrangane la ghitara, instrument mult mai usor de învatat decât vioara. Într-o tara straina e bine sa stii de toate, nu-i asa? Starea noastra de spirit nu era tocmai fericita. Am facut oare bine ca n-am parasit tara, familia si prietenii? Rusii nu invadasera România, Ceausescu era mare si tare, iar asa cum traisem acolo pâna la plecare, aveam sanse sa traim si în prezent.
Gazdele noastre s-au reîntors din Florida, ne-au adus cadouri si ne-au multumit ca avusesem grija de casa. Am înteles ca misiunea noastra se terminase si ca era de datoria noastra s-o luam din loc
Din aceasta situatie, framântati de îndoeli si de griji cum eram, ne-a scos George Oprea, fost coleg de liceu la Turda. Aflase de noi , ne daduse de urma si voia sa ne ajute. Cum? Sa ne mutam la el. Din motive ce nu-si au locul aici, sotia si cei trei copii, plecasera definitiv din casa lui care era acum goala. Ne-am luat ramas bun dela gazde, iar doamna, al carei nume l-am uitat, mi-a spus ca ne vom mai întâni noi cândva (a avut dreptate). Ne-am strâns iute catrafusele, ne-am urcat în masina si am plecat spre noi orizonturi.
Noile orizonturi se deschideau undeva în Scarborough, pe strada Kingstone, aproape de malul lacului. Acolo ne-a prins primavara. Am început sa lucrez ca profesor de ghitara la Ontario Conservatory of Music (suna pompos, dar era o afacere particulara ordinara care exploata ignoranta. Avea vreo 30 de filiale raspândite prin provincie. Eu predam în opt scoli . Venea o masina la mine acasa, ma ducea în Port-Credit, apoi în Mississauga, apoi în Streetsville si nu mai stiu pe unde. Predam unor gupuri de elevi, 6-7 la numar, si eram platit cu trei dolari pe ora. Elevii erau începatori, cu mici exceptii. Nu stiau nimic astfel încât nu aveam probleme tehnice de învins. Yolanda urma cursurile de limba engleza care pe atunci erau platite, astfel încât nu muream de foame. Si uita asa, se facu primavara.
Apoi norocul ne batu la poarta. Am citit intr-un ziar ca se cauta profesori de corzi. Anuntul spunea asa: Metropolitan School Board, angajeaza profesori de corzi, pentru noul an acolar. Ne gaseam pe la mijlocul lunii Iulie. Singura mea nelamurire era ce era acel Metropolitan Separate School Board. In traducere ar fi sunat cam asa: Comisia scolara Metropolitana Separata. De ce separata? Separata de cine? Mi-am luat vioara sub brat ai m-am prezentat la adresa ai ora stipulate în anunt...
Am fost angajat. 25 de ore pe saptamâna cu noua dolari pe ora. Abia dupa câteva zile am aflat ca era vorba de scolile catolice din Toronto unde am predat cu entuziasm timp de sapte ani.
Nota O.
Amintim cititorilor ca Dl Eugen Giurgiu fost director artistic al Operei Romane din Bucuresti a emigrat in Canada in 1968.
|
Eugen Giurgiu 4/16/2008 |
Contact: |
|
|
