Din volumul de poezii : Are mama doua fete
REPETITIA E MAMA CUIVA
Criticul:
-Te repeti, draga mea poetă -
aceleasi rime perimate
de genul soare-floare, masă-casă,
aceleasi metafore neinspirate
idei sifonate
linie melodică profund desuetă
lacrimi de niagară generos revărsate
aceleasi sentimente de doi bani
si obsesii-de-treceri-de-ani
aceleasi intrigi de infantă...
-Dacă poezia mea te intrigă,
înseamnă că sînt intrigantă?!
Si ce-i cu asta?! La scoală asa ne spuneau:
Repetati! Repetati! Repetati!
Repetitia e mama-nvătăturii,
să nu permiteti weekend gurii!
Mereu contra gîndirii si-a naturii
m-am conformat, ce-i drept, pe jumătate...
Altfel cum să-mi fac prieteni, spune?!
(dacă prietenii prietenilor mei îmi sînt prieteni,
atunci de ce dusmanii dusmanilor mei nu-mi sînt dusmani?!
Ca să am numai prieteni pe lume?
Ca să n-am cosmaruri de noapte?)
Auzi! Sentimente de doi bani!
Asta doare...
Ei, da! Am o floare mîngîiată de soare,
am o casă, si-n ea o masă
cu bunătăti, miaaam-miaaam!
Te invit si pe tine, si nu e mituire –
doar oameni (de litere!) sîntem, predispusi la iubire!
Omul are numai cinci simturi - uneori poate sase
portativul numai opt note muzicale
(ce dacă sînt miraculoase?!)
alfabetul, culorile, anotimpurile, somnul sau norii
totul e finit, supus repetării...
Si bătăile inimii se repetă!
Si tu vrei, de la o biată poetă,
reteta infinitizării!
Si mama a repetat cu mine
lectia despre facerea lumii
asa cum i-au inoculat-o, în gene, străbunii...
Si repetitia e mama cuiva
(am uitat, în clipa asta, a cui...)
domnule critic de mucava,
doar dumneata se pare că esti
al nimănui...
Cîte poezii poate scrie un poet într-o viată?
Cîte combinări, permutări, aranjări de cuvinte?
Ce pret ar plăti să-si piardă un dinte-
chiar ăla de vampir cuminte
devorator de-nsîngerate cuvinte,
cu pătuc cald de oseminte
în cimitirul- cimilitură
unde, cîndva, un epitaf hazliu am scris si eu...
Nu pot fi mai presus de-un dumnezeu,
nu pot fi mai presus de alfabet!
Posibilitătile sînt, totusi, nelimitate,
matematic (adică poetic!) vorbind...
Asa că n-am să privesc niciodată cu jind
în alte ogrăzi de poet.
TEMĂ
-Luati cuvintele „noroc”
„albastru”, „albie” si „troc”
si încropiti o poezie...
Multă cerneală curse, frate,
pe mii de foi împarfumate
se risipiră pe cîmpie
cuvinte nemaiîncercate
si multe capete plesniră...
Domnul profesor, fără milă,
făcu selectia la sînge...
Un ins înjură, altul plînge
ceilalti nici azi nu-si reveniră...
Doar El, alesul dintr-o mie
creă această poezie:
„Iubita mea fără noroc
în seara asta facem troc
tu-mi dai o albie de porci
pe care i-ai cules să-i torci
să iasă printi, ca în poveste...
Iar eu ti-oi da această veste:
albastru-i cerul, rosu mărul,
fără culoare adevărul...
Iubita mea aprigă-n troc
te-as da cu var, cu-alcool, cu foc,
m-as da cu capu-n poloboc,
iubita mea fără noroc...”
(După n ani)
El a ajuns mare poet.
Vorbea cu deferentă, -ncet,
despre, ah, scriitura lui,
sau despre pana corbului
si splendoarea norului.
Scria cu-atîta usurintă...
Nu exista altă fiintă
cu harul lui, cu mîna lui
plasture la alean să-l pui
profet în tara orbului...
Poetul tău si-al orisicui
(ambasadorul poporului,
propovăduitorul soborului
etc., etc....hai, termină cu încercarea asta idioată
de-a-l copia!
Nu-i ajungi nici la degetul mic,
hai, valea, lingusitor de nimic!).
Deci a ajuns mare poet.
Scria istet si metaforic
cu viteza luminii
despre miracolul care-nfloreste crinii
în parthenonul oniric
sub paravanul doric
al metempsinuntării
si despre alte chestii înalte
de netradus în altă limbă…
Scria cu abnegatie, era superprolific!
Îl vedeau uneori cum se plimbă
prin librării
să vadă cîte cărti s-au mai vîndut
(erau, desigur, zeci de mii!)
lesne de recunoscut
în galosii lui sidefii
de poet indulgent
cu orice critic jigărit.
Era, of course, cel mai iubit
era, of course, un talent!
Lumea îi cerea autografe pe stradă
(-Oamenii, vrei să spui?
-Nu, dom’le, lumea toată!
Oameni, primari, vînzători de-nghetată,
copaci, cătei, telefoane, armată...).
I se urcase putin, ce-i drept, la cap -
doar el dărîmase mitul poetului sărac
înglodat îngropat (si apoi, am auzit, disecat...)
în datorii.
Ridicase poezia la rang de meserie
făcea si acte de filantropie
la talk-showuri era mereu invitat
(de onoare!)...
Dar într-o zi
(ati observat
că-n prima clipă
lovitura de fulger nu doare?
Că e doar o albastră mirare
asa, ca iubita aia fără noroc...?)
văzu o fetită asezată pe-o piatră.
Plîngea încet. În mîna dreaptă –
păpusa cu piciorul smuls.
În păr – un fluture de junglă.
Pe chip – tristeti de nepătruns.
Poetul nu întelegea aerul frînt din jurul ei
si lacrima sfîntă, si magia...
Nu-ntelegea –chiar el! – copilăria...
Pios, căzu-n genunchi,
scoase pumnalul în formă de pix
si-l împlîntă adînc în locul unde
ar fi trebuit să fie ceva
redefinind astfel, prin jertfa sa
Poezia.
RETETĂ DE POET
Nimeni nu stie
ce e în creierul unui poet
cînd scrie!
Nici măcar el!
-Fă-i o radiografie!
zice-un ucenic tembel.
Radiografia e gata.
O priveste doctorul în lumină.
Se prelinge din ea
dîra neagră a singurătătii,
dîra roz, de bomboană fondantă,
a kitchului cotidian,
dîra gri a blazării.
Putin argintiu – din vîrsta
ce nu se lasă masurată, pesemne.
Putin auriu – asta vrea să însemne
că bogătia nu se asortează cu arta.
Radiografia e acum albastră.
Se poate interpreta asa:
o ciocîrlie într-o glastră
un puzzle pentru mintea voastră
(fiori pe sira spinării)
sau asa:
un labirint pe viată
un abis
(“a” bis?)
“o piedică în calea uitării”…
Uite si reflexia, greu descifrabilă, totusi,
a orasului obosit.
Flash. Imagine miscată.
Trucată, poate? Prins pe film,
dorul a murit.
Într-un decor uitat (pădure+lac)
vechile cărti mă îndeamnă să tac.
“Esti din ce în ce mai mic,
neuronii îti mor pe capete,
nu mai recunosc din tine nimic!”
-Dar dacă poetul dormea
cînd a fost filmat?...
întreabă ucenicul Poeziei.
El nu stie
Că poezia e o fiintă vie
ea nu se învată
ea nu se cumpară la piată
ea nu se lasă nici măcar mîngîiată
(darămite lingusită/mituită/furată!)
Poezia e frînghia
pe care urci la cerul (albastru, fireste!)
pe care cobori în oceanul
tot albastru, fireste!
să prinzi pestisorul vrăjit
(te-ai multumi cu orice peste…)
frînghia cu care
îti înfăsori gîtul slăbănog
de poet chinuit –
în loc de colier/
în loc de zgardă/
în loc de guler de blană -
poezia e o Ană
ce-asteaptă de-un secol
(în ploaie, în vînt, în zăpadă)
să fie zidită…
Poezia e foc, e ispită
e siesta de după masa tăcerii
coloana (cu discartroză!) spre infinit
promisiunea Învierii după ce ai murit
blestemul încăperii
cu lacăte si cu zăbrele
cu merii, cu perii
cu firul de trandafir
alunite maligne pe piele
e ofrandă si bir…
Nimeni nu stie
unde dispare
creierul poetului cînd scrie…
Cu ce parte a fiintei
dă el lumii cuvinte?
Nimeni nu stie
de ce e poetul atît de cuminte
de ce ne minte el si se minte
si apoi se dezminte
de ce se ascunde el
de ce se-ntoarce pe dos
ca banda lui Möbius, furios
că i-a rămas o singură fată.
De ce e poetul asa luminos
si frumos, radios, maiestuos
ca un bondar ametit în farfurie.
Scrie, ucenicule, scrie:
“Acesta e un poet.
Se serveste cu salată de păpădie
si se mestecă fooooarte încet.”
Titlu: Totul canta-n in jurul meu / Autor: Luminita Zaharia / Editura: EMINESCU
Limba: Romana / Pret: 13.08 LEI
Anul aparitiei: 2007
|
Luminita Zaharia 2/26/2008 |
Contact: |
|
|
