Discriminare
Discriminare
Bântuit pe margini: de imagini cu femei
De declaratii si comparatii,
De frânghii si vise,
De “scumpule”, de cefe si picioare,
De stângi si inteligenti
De foame si de cina cea de taină
De oase albe-n expozitii
De muste moarte si luntre si punte
De voi nici nu am auzit,
Îmi curge din gură o muscătură
Pe umărul tău cel cu seva atât de dulce
Pe timp de luna cu cornul plin de miere,
Parcă as gusta si din el.
Cu toate bântuirile mele tot îmi place să-mi fac poftele
Cu secunda, cu tine, cu arborii, în tăcerea dracului
Fardată din talpă până în gât simtind
Interes pentru un grăunte de sare, crede-mă
M-am îndrăgostit pentru că e
Iceberg din sare si nu din zahăr
Asa îmi place să fiu bântuit
Si să-mi fac poftele ca si cum
As fi avut trupul închiriat si
As fi dus o viată de mort într-o lume
Jumătate spatiu, jumătate timp
Discriminare între carne si spirit, între moarte si
Nemurire, între bocancii lustruiti ai soldatului
Si dragostea pentru o icoană pe sticlă.
O să-mi las trupul cu chirie unui nenăscut întelept
Pentru ca spiritul meu, sufletul meu, iubirile si
Glasul să contemple dâra de sânge a unui uman
Fluturat pe geamul trenului.
Când a plecat atunci, ca hrană, ca mâncare, ca să
Se lase mestecat de mirosuri, de nesânge, de nevesnicie.
Eram atât de mândru, că mi-am rupt o aripă
Si mi-am umplut golul ei cu o profundă
Priveliste în jos
Stiam că o să se mestece unii pe altii cu dintii,
Oasele, ghearele, cu dispret, flămânzi, morti.
Dimineata de iarnă
A fost o dimineată atât de albă
Că i s-au zărit măruntaiele si sângele ca apa
Curgea năvalnic prin vene de fildes, ca pe un
tobogan efemer, apa
O dimineată cu mult alb, da, o dimineată moale si caldă
Ca blana unui iepure polar, fără alte privelisti
Decât lumini miope
Si muzici orchestrate prost ca un cavaler de
nuante fosforescente
O dimineată de iarnă, caldă si moale
Ca o pulsatie de venă plastică,
Ca un tegument de rază laser
O dimineată întreagă de o jumătate de clipă prăpăstioasă
Si bronzată într-un alb sălbatic.
Ca o coamă de armăsar într-o fosnire de vânt
Ca un fum de cos de gunoi
O dimineată de iarnă ca-n basme
Cu multă zăpadă vie si cu mult soare mort
Da, ca în basme, albă ca un chip de hârtie
Moale ca un spirit modelat neconventional
de un artizan-sculptor
Si caldă ca o strângere de buze ude de
Nonconformism si ispite
O dimineată de iarnă ca în basme, ca orice
dimineată de iarnă.
De Paste
Va ninge cu iasomie în plină zi… de Paste
Hristosii răspântiilor ne vor respira zbaterea
Tremurând înverzim în linistea de dinaintea
crucificării Tale, Doamne
O dezmortire din păcatul încastrat de genunchii
mei rătăciti prin rugăciune
Seninătatea genunchilor a fost simptom împotriva
letargiei
Îti ies în întâmpinare golită de trup ca o bucurie
de dincolo de moarte
Traversând sângeriul vremii clopotul răsună
miracolul crestin
Neînvătati cu zborul ne rătăcim sufletele în stoluri
supuse căderii si cântăm isteric despre sfârsitul
care nu are sfârsit
Cu o foame a impalpabilului
Doamne, azi, înnoadă-ne în cruce!
Spre niciunde
Mergeam pe-un nerv de scoică albă, parfumată de vise
Noptile, fugitive apocalipse de gânduri gata fumegate,
de spaime si doruri de mărunte, de prafuri eterne, ca lacrima
Lumina mă împinge cu tacul spre celălalt capăt al Universului, zbuciumarea
mea, utopie din pământ ars
Cer păstrat sub o cupolă de sticlă
Sunt gol de strofe, liturghii profane, strofe pentru tălpi, palme, cap si idee
Jubilez între Prezent si Ce-o să fie
Închisă în tine
Înfiptă în el – Sfântul Duh, Inima mea.
Ne cântă ploaia de împricinata anonimă ce mă împinge cu tacul spre celălalt
capăt al Universului
Mergeam pe-un nerv de scoică si mi-am scrântit si glezna după ce mi-am
scrântit filozofii între ratati
Nu mă lăsa, sfinte, să mă duc după cei dusi, mi-e frică.
Mai ieri
Într-o zi de joi m-am simtit trădată de mine
Ca mortul lui Cosbuc deposedat
De tărâna lăsată de părinti în divin
Si din străbuni în sfânt
Cu Iarba Fiarelor ce descuie lacătele diminetilor
Uitate în cântecul greierului afon la ghitară
Amintirea m-a scos din minti
Si am fumat tigara pentru sfială,
După tigara pentru incertitudine,
după tigara pentru regret
de parcă toată lumea era a mea,
murdară pe mâneci
De la praful de puscă si duhnind a votcă militantă
Pentru linistea ametelii vizibile
Lumea mea dezbrăcată de arbori
Semăna cu artista abandonată de iubitul diurn
Monumentul noptii, orasul de noapte, curs în cupe de palme
Într-o zi de joi, m-am simtit apărată
De legile Universului dintre noi.
Concluzii personale
Aburii din cească ies pe fereastră
Si urlă ca lupii de trezesc cartierul
Niste poeti tremură de trăiri,
De frig sau de greutatea aureolelor
Un soare falsificat stă atârnat de un perete de beznă
Emigrantii împing corăbiile cu vise spre o fantă a lumii
Pe mine mă doare extazul noptii
Imprimate cu munti si cu sori
Într-o amprentă de timp
Lumea – intersectie de gânduri –
Toată porneste din sânge si curge îndrăznind bucuria.
Păsările Paradisului
Depărtarea soarbe din noi chemarea
Sentimentele propulsate spre infinit
Se contopesc în curcubeie
Si nu am urcat noi, ci copiii din noi spre Golgota
Toti l-am visat o dată pe Sfântul Gheorghe
Pe calul alb fără aripe
Fără sulită
Si cu glasul infirm de vibratii
În fiecare pedeapsă asteaptă ca o fiară flămândă
Iar noi, fără umeri, îl căutăm pe Iuda
Buimaci ca mieii dusi la tăiere
Vom striga
“Iesi din mine Golgotă!
Păcatele vor plesni în Păsări ale Paradisului
Si atunci se vor dezgoli umerii
Pentru că ne va acoperi mantia sângerată a lui Hristos.
Odihna în dragoste
Azi s-a născut din trecut unde am lăsat o parte din semnul lumii
În cântecul de gondolier mă transform ca într-o maternitate
Ne-mbogătim prin dragoste pentru că dormim os lângă os în noaptea patriarhală
când ti-e frig între stele mă aplec asupra ta ca asupra vântului
cu ochii plini de aroma întâlnirilor, chei de boltă
Mă simt murind… în trandafiri
Scotându-mă din piele ca dintr-o teacă
Te regăsesc necuprins în cuvinte
Dezlegat clocot sub trecerea timpului.
Oglinda
Mi-am pierdut eternitatea în oglindă
Secătuirea m-a scos din mine si m-a dus nicăieri
Nu mai sunt liberă
M-am convertit la reflexul steril
M-am rugat mie celei de dincolo,
Să mă salveze,
Dar imaginea mea se albise pentru că îmi arsese ochii
Oglinda si-a devorat solul înăuntrului până la nucleu.
Semnul inimii – fascinantă iluzie optică.
Trup de suflet
Pentru început, mi-am urât ochiul ca si când n-as
fi înteles că trebuie să mă iubesc tot timpul pentru
că acest cap fosnitor ar putea să plesnească
si să dea la iveală cifre: ascunse, demne, ratate, iubite,
de tot felul; si vor crede că nu sunt capabilă
să duc la îndeplinire misiunea de a priveghea sufletele
astea încifrate parcă ucise, stiind că mă urăsc
de atâta antichitate,
de atâta trecut de ani; de parcă m-am urât de la început,
de când m-am copt om.
mi-am urât pielea că e asudată, că e pătată
De sânge, că miroase a silabă si a jertfă, că e adevărată,
Că zboară sub formă de febră polară.
Am capul plin de suflete si de toate fosnetele vietii, de
Pântece si semne.
Si mi-e solemn de primăvară aici, în această iarnă
dezbrăcată de miros albastru.
|
Ruxandra Bohat 2/21/2008 |
Contact: |
|
|
