Compunere : Toamna
Toamna e, probabil, singura melodramă pe care nu mă sfiesc să o admir, cu care empatizez chiar, fără să am un acut simt al ridicolului, la care plâng si mă înseninez, echlibrându-mă în ritmu-i firesc de tragic. Se zbate între limpezimea crudă, arzândă si mohoreala sură, pâcloasă, iar eu după ea între bucurie si doliu pentru a sfârsi amândouă într-o monotonă, zgribulită asteptare. Sunt momente în care as vrea să regăsesc profund atasamentul fiintial cu anotimpul, cu vremea, cu natura, asa cum (poate idilizant) se spune despre oamenii de demult, doar că atâtea inhibitii septice îsi scot tepii protectori încât îmi dau seama că tot ce pot face este să mă lipesc estetic în peisaj sperând simbioza.
Pasii mei fosnesc toamna si port toată splendoarea ei pe tălpi. Îmi inundă pantofii, îmi spală gleznele si mă bucur când nu mai trebuie să merg (mersul se descoperă dintr-o dată dans), când mă poartă vântul si pe mine si fosnetul, când nu trebuie să ajung nicăieri desi mi-ar plăcea să fiu asteptată undeva.
Nu risipesc nici un gest, nici o miscare, toamna e acuta constiintă a căderii, a migrării, a înstrăinării, iar eu m-as vrea acasă.
Toamna crengile copacilor devin prelungiri ale ramurilor mele nervoase prin care seva emotională curge nestigherită dintr-o parte în alta colorând când frunzele lor când visele mele. Si mă doare fiecare frunză care cade si mi-e mai usor cu fiecare gând care trece.
Toamna îmi cresc rădăcini în adâncul cel mai fertil al memoriei si răvăsesc cu aceste brate subterane stinghere amintiri prăfuite, ciobite de indiferentă, rănite de uitare si sângerarea lor inundă pentru o clipă prezentul, resorbindu-se apoi în melancolie si desfrunzite coboară înnegurate mai adânc.
Teluricul meu anotimp. Mă plec umil, recunoscător să-i culeg fructele. Dezechilibrul continuă însă ca în fata oricărui exces. Cum să încapă în îngustimea-mi coplesitoarea-i abundentă si cum să spun nu plăcerii desăvârsite ce-mi inundă simturile. Abia în fata ultimei ispite simt însă libertatea detasării, abia în fata acestor bogătii înteleg unde-i ruptura reală, de ce nu îmi construiesc cămări pentru ele, de ce nu pot juca un rol autentic într-un scenariu predestinat. Singurul timp cu adevărat roditor al naturii e cel dinainte de moarte, dar sufletul rodeste mereu si poate ajunge în floare la ea.
L.O.V.
|
Lacramioara Oprea Varga 11/5/2007 |
Contact: |
|
|
