Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


„De la Anna la Caiafa” poeme de Adrian Erbiceanu

Oglinda ascunsă-n adânc

Poemele din volumul „De la Anna la Caiafa” (Editura Ardealul, 2007), scrise în dulcele stil clasic, au o tematică generoasă: filosofie, religie, dragoste si moarte, destinul creatorului si actul de creatie ca ritual mistic, punte de legătură între sacru si profan. Constructia usor clasicizantă si tonul mărturisitor îsi găsesc explicatia într-o credintă aproape uitată în rolul cathartic al scrisului: cel ce compune parcurge treptele initierii ontologice, se purifică, penitent, caută iertarea si relatia pierdută cu divinitatea, după care urmează iluminarea,comunicarea propriu zisă, ascultarea si refacerea, prin discursul liric, a gestului creator originar: „M-astern la drum cu vrerea de-a străbate / Prin taina grea, ca printr-un vechi descânt, / Prin lumile în mine sigilate...// Dar nu e cer deasupra-mi, nici pământ; / Doar umbra se întinde peste toate / Si e Cuvântul pus peste cuvânt!” („Doar umbra”).
Asezate în trei cicluri („La poarta înserării”, „Perdelele noptii” si „Printre silabe”) elegiile molcome ale lui Adrian Erbiceanu pornesc de la ceea ce este iluzoriu, fragil si perisabil: valul, spuma, umbra, visul, dorul, pentru ca, după trăirea dureroasă a discrepantei dintre realitate si aspiratii (Mă poartă, uite-asa, o unduire (...) / Între ce vreau si ce am să găsesc”), să se ajungă la echilibrul clasic dintre bine, frumos si adevăr. Poetul rămâne îndrăgostit de formele perfecte împodobite în straiul sobru si elegant al figurilor de stil traditionale: „Ca lacătul ce nu se mai descuie / când ai nevoie si-l înfrunti febril / în brate te strângeam ca pe-o statuie / care ardea în simtul meu tactil” („Ca lacătul”); metafora eminesciană a iubitei ca statuie de marmoră, sugerând perfectiunea si răceala, este transferată în câmpul semantic al focului, procesul incluzând sinestezia de tip modern, pe care nici chiar poetii cu alte gusturi estetice n-o refuză.
Obsesia spatiului închis, nelinistea si neîncrederea au în contrapondere
„fereastra luminată”, credinta în ordine si în liniste – conditii necesare si suficiente pentru aflarea Căii; un usor ermetism semnalizează, din când în când, pericolul în care se află cititorul: acela de a trece prea usor peste versuri, citind numai în planul de suprafată si ignorându-l pe cel al semnificatiilor ascunse. Uneori, Adrian Erbiceanu exilează în metatext un mesaj destinat doar initiatilor, dar, asa cum se întâmplă în cazul poetilor cu talent, procedeul nu uzurpă bucuria simplă a lecturii: „E-o ordine – o Ordine în toate, / Un Solitar – în drum spre împlinire - / Dă semn evocator de libertate.../ Dar câte nu zvonesc a risipire?!...” („Semne”).
Lumea ca teatru, culisele, mâna nevâzută ce trage sforile si statutul de marionetă într-o vale a plângerii cu ciclicitate istorică spiralată sunt teme de meditatie si, totodată, elemente de constructie; poate că, pentru receptarea poetică modernă, prezenta mai multor simboluri într-un singur poem, arhitectura barocă a figurilor de stil, precum si redundanta cultivată ca procedeu artistic pot părea pretios-artificiale, asa cum pare orice bijuterie prea îndelung slefuită: percepi numai efortul, nu si arderea lăuntrică a artistului, tulburarea lui din momentul când s-a născut ideea: „Îmi cad pe clape notele răzlete - / Eresuri strecurate prin cuvânt; / Lumina când mă scol îmi dă binete, / Dar sunt luat de ape si de vânt. // Un fel de dăntuire-nvolburată, / Ca vremea care arde în imberbi, / Îmi arde răsuflarea ferecată / De ale clipei otrăvite ierbi. // E valea mea, laguna mea, e marea / E linistea ce străjuie cu foc / Sperantele în care desfătarea / Îsi caută si nu-si găseste loc; // E presimtirea mea neîmplinită / Ori sunt doar niste jocuri de opal? / E patima ce trage obosită / Ca barca înecatului la mal? // Că tot ce-am căutat în legi nescrise / - Va fi oare cândva să si găsim? - / Stă în balansul portilor deschise/ Care ne joacă-n rosturi, legitim...” („Căutare”).
Înserarea este conotată ca trecere si moarte, treptele ei marcând urcusul anevoios, acceptarea târzie si silită, nevoia de a sti cu sigurantă că mai există ceva dincolo si întrebările menite să nu-si afle răspuns în plan fenomenal: „Din adâncimi – pe ape dispersate / Ce-si cată vad să-ncalce alt hotar - / Călăuzit
de-un simtământ primar, / Sui treptele-ntrebării ferecate. // La poarta înserării gândul bate. / Incertitudini – trepte de altar - / Grăbite se preling pe minutar: / Nimicnicie si...eternitate! // Asa adun corvoadă la corvoadă, / Inscriptii – tăinuind aspru consemn - / Vizibile, când n-as vrea să se vadă. // Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn; / Doar ghemul care singur se deznoadă / Să-mi lase mie, si pe toate, semn” („La poarta înserării”). Sonetele de acest tip (petrarchist-dantesti), de o muzicalitate perfectă, reusite ca formă si transmitând o viziune amară asupra destinului pământesc al creatorului de artă, sunt destul de rare în volum. Adrian Erbiceanu preferă madrigalurile ori poemele de meditatie nesupuse în formă fixă, care-i dau posibilitatea unei desfăsurări emotionale incandescene. Între iubire si moarte diferenta fiind nesemnificativă, este greu de spus unde se termină madrigalul si unde începe revolta metafizică; din îmbinarea celor două planuri rezultă nota particulară a poetului care, desi umblă pe drumuri arhicunoscute, reuseste să-si păstreze prospetimea mirării, ingenuitatea perceptiei, aceasta în ciuda a ceea ce deja am amintit ca fiind o meditatie lucidă asupra statutului ontic al creatorului de frumos.
Ciclul „Perdelele noptii” reia temele din „La poarta înserării”, numai că, de data aceasta, privirea peste, asteptarea, bănuiala se transformă în privire dinlăuntru, certitudine si renuntarea la sperantă / visuri desarte. Ceea ce transmit versurile poate fi înscris în romantismul elegiac eminescian: elementele de decor se interiorizează, primesc semnificatii morale si ajută la conturarea unui univers personal în care nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Desemantizarea / semantizarea termenilor se produce după mecanisme ce nu mai au la bază normalitatea, conformitatea cu vreun model ori cu rânduiala. Cuvintele-obiecte sunt înlocuite de cuvinte-stări / atitudini / procese psihice, din interconexiunea lor rezultând un profil de personalitate poetică. Alunecarea, plutirea, umbra si valul trimit la o percepere dinamic-volitională a propriului univers: „Născuti întru durerea ce atestă / desertăciunea timpului pierdut, / În tâlcuri vorba scapără modestă, / Pasii ne sunt mereu la început...// Alunecăm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipă mai aproape / De linistile cele fără fund... // Ne rătăcim în noi pe o cărare, / Al cărei capăt dă în infinit, / Mânati de vechea vietii întrebare.../ Răspunsul însă oare l-am găsit? // Umblăm prin noi nădăjduind lumina / Cu pasi mărunti si vesnic visători / Nestiutori că-n noi rodeste vina / Celei mai vechi, celei mai dulci erori...” („Ca umbrele pe ape”).
„De la Anna la Caiafa” este o expresie a incertitudinii poetului, a neputintei lui de a se lăsa locuit de mituri, de a alege dintre variante pe cea mai apropiată de dimensiunea lui lăuntrică. Un sonet intitulat „Cabală” transmite starea de neliniste, de căutare, precum si încercarea de a scoate la lumină, din stratul subliminal, a ceea ce este arhetipal, profund misterios si stabil: „Mă răsuceam prin lumea siderală, / Pe patul ancestral de muribund, / Ca într-o vrajă neagră, colosală, / Bizară, pradă unui vis profund. // (...) O liniste adânc – transcendentală, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mă-nvăluia, luându-mă în poală, // Cerându-mi cu tăcere să-i răspund. / Si în tăcerea lumii abisală / Cădeam prin mine-n mine să m-ascund”.
În ultimul ciclu, poetul scăpat de „forfota înserării”, de naufragiul clipei, trăieste spaima unui nou început, emotia lui febrilă, si descoperă în minte aceeasi „Fântână a Veacului”, ecluză pentru „Minciuna travestită-n adevăr”: cuvântul nu mai dezvăluieste nimic, ci devine unealtă pentru consumarea în imaginar a tuturor iluziilor. Cuvântul-complice, desacralizat si lipsit de valoare si putere ajunge să crească artificial într-o butaforie de teatru în teatru: „Complice-mi sunt, cât mă îndeamnă soapta / Descătusată, darnic, dintre foi. / Mă oglindesc spre stânga-n cel din dreapta, / Dar oare cum ajuns-am să fim Noi? / Silabele se leagă de cuvinte, / Ca strugurii de vrejul lor amar, / prin toamna ce aleargă înainte...” („Printre silabe”).
Speranta într-o refacere a unitătii si echilibrului pierdut dintre lume si creator se află adunată în puterea artistului de a oglindi / sublima realitatea: „Si totusi când nimeni nu pare să vină / o mână să-ntindă prin veacul de ploi, / există-n adânc, undeva, o lumină: / lumina oglinzii ascunse în noi” (Oglindă ascunsă”).


Nota Observator:

Lansarea carti se va face la la Centrul Cultural Romanesc din Montreal, Bulev. Christoph Colomb, in 30 septembrie a.c.







Valeria Manta Tăicutu    9/21/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian