Cum s-a maritat Gherghina a doua oara
Obiceiuri arhaice
Nu de putine ori vad cu ochii mintii fel de fel de intamplari din anii pe care i-am strabatut. Uneori, gandul se anina cu amuzament de cate o intamplare ce imi lumineaza cate un moment trecator al vietii. Alteori, gandul pare sa inteleaga ceea ce la vremea respectiva era doar o ciudatenie si atat. Unele inca si acum imi starnesc nedumerirea. Alteori, cine stie ce tablou rasarit in minte dintr-o epoca oarecare, vad ca se leaga bine si pe neasteptate cu un alt tablou, din alta epoca si absolut fara legatura pana in acel moment. De aceea mi se pare ca mintea omeneasca seamana cu un tablou cu beculete electrice care se tot aprind si se sting in legea lor, numai de ele stiuta.
Mai deunazi, gandindu-ma la lumea copilariei mele, la traditii si obiceiuri, un beculet s-a aprins luminand strafunduri ale unei lumi arhaice din zona Teleormanului mai de sud si mai aproape de Oltenia. Si mi-am zis: ”Dumnezeule, ce radacini adanci pot avea unele obiceiuri, sau chiar modul de viata! Ce bine sunt inradacinate unele mentalitati!” Si m-am intrebat: ”Dar chiar numai aici, pe aceste meleaguri sa fie asa o mare intarziere a obiceiurilor? Numai aici au trait oamenii atat de arhaic?” Dar imediat s-au mai aprins alte beculete care mi-au luminat arhaisme din alte zone ale tarii, nici mai presus, nici mai prejos decat cele din Teleorman.
Si m-am oprit la un aspect din alta zona a tarii.
Ca sa scap de prigoana comunista, in anul 1952 m-am ascuns in Ardeal, intr-o comuna, la mai putin de 20 km de Oradea, asezata sub un deal si cam izolata, numita Ineu de Cris, deci alt Ineu decat cel din judetul Arad, care era mult mai mare si mai cunoscut. Acolo au fost primii mei ani de invatamant. La inceput m-a izbit puternic limbajul vechi. Apoi au navalit cu duiumul si altele. Nu intelegeam mai nimic din ceea ce vorbeau oamenii. Credeam ca am surzit si nu am bagat de seama cum s-a produs acest defect. Gazda mea, nana Mariuta, o femeie inteligeta si cu simtul umorului, imi traducea uneori destul de nastrusnic ceea ce nu intelegeam. De-abia instalata la ea in gazda, numai ce aud o toba sunand indelung pe ulita satului. O intreb ce-i asta si ea imi spune ca este chisbiraul satului care dobaleste, adica trimisul de la primarie care aducea vesti, Poly baci.Cam dupa un sfert de ora de batut toba, il aud:
”Se aduce la cunostinta publica:
Intaia oara :
ca la dimineata sa nu tupe nimeni marhele in legheleu intre Ineu si Husasau, c-or veni cotunele si-or trage cu plumbe de-alea grele.
A doua oara…”
Apoi nana Mariuta mi-a expicat ce-a zis. Oamenii sa nu trimita vitele la pascut pe imas (camp) intre Ineu si Husasau - satul vecin - fiindca vine armata sa faca trageri. Dar nu numai limbajul era diferit, ci si felul cum comunica. Tonul era tinut inalt si egal pana la ultima silaba cand il cobora scurt cu 5-6 note, sunand oarecum ca un ordin, o sentinta. In timpul razboiului anunta zilnic, plin de mandrie, cati rusi au murit rapusi de vitejia soldatilor romani. Cand a fost intrebat de ce nu anunta si cati romani au murit, Poly baci, a raspuns scurt: ”Asta spune dobalasul rusilor”.
Cine stie, poate ca aveau si rusii dobalasii lor. Obiceiul acesta vechi de a anunta astfel stirile era raspandit in tot Ardealul. O prietena din Talmaciu, langa Sibiu, localitate in care traiesc si multi sasi, imi spunea amuzandu-se ca si la ei era un astfel de dobalas care anunta pe un ton special si cu toata seriozitatea, uneori si foarte inventiv. Stiind ca romanii nu erau asa punctuali ca sasii, a gasit solutia. Desi sedinta incepea pentru toata lumea la ora sase, el anunta:”Ian` sara ii adunare cu tat satu` la caminu cultural; rumanii la cinci, sasii la sasa(6).”
La mine in sat, anunturile se faceau cu goarna.
Dar cate si mai cate nu mi-am amintit apoi. Imbracamintea, vorba, creatiile osenilor, ale oltenilor, moldovenilor, mehedintenilor etc… Chiar si aici in Canada, in Lumea Noua, unde ai crede ca intotdeauna bate numai vantul innoirii, ce inseamna daca nu tot arhaism modul de viata al menonitilor?
Dar revenind la Tiganestiul meu natal si la modul de viata arhaic, mi-a venit in minte ceva care m-a facut sa rad cu pofta, dar si sa starui mai mult asupra obiceiurilor arhaice si anume cum s-a maritat Gherghina a doua oara.
Gherghina e vara mea. E numele ei adevarat. Nu i l-am schimbat fiindca se potriveste bine cu continutul povestirii. Gherghina este numele popular al daliei. Pe Gherghina, vara mea, n-o mai vazusem de foarte multi ani, poate din anii copilariei, sau poate am vazut-o numai in treacat. Cand veneam acasa in vacante, sau prin scrisori, mama ma tinea la curent cu evenimentele din sat. “S-a maritat Gherghina cu unu` din Branceni,” satul vecin. “Barbatul Gherghinei a plecat in armata pe trei ani si ea are acum un baiat”, iar dupa un timp:” S-a intors barbatul Gherghinei si au alungat-o de acasa, dar nu i-au dat si copilul. S-a dus tata-su cu carul si i-a adus acasa zestrea si pe copil n-a vrut sa-l dea.” Imi era mila de ea. O stiam cu suflet bun, serioasa si temeinica in tot ce facea, asa cum era si intraga ei familie. Si iarasi dupa un timp mama imi scria: “Gherghina s-a maritat a doua oara in Poroshia”, cealalta comuna vecina.
Dar parintii mei s-au mutat si ei in Bucuresti, apoi s-au stins si cu ei s-a stins si o mare parte din stirile despre evenimentele din Tiganesti.
Eram de catva ani buni in Bucuresti, cand ma suna la telefon fiica Gherghinei, care locuia si ea in Bucuresti si imi cere ajutorul intr-o privinta. Foarte multumita de ajutorul pe care i l-am dat, insista sa merg in vizita la parintii ei, ca ma asteapta cu toata dragostea. Cand am avut un prilej bun, am dat o fuga pe la Tiganesti si apoi m-am dus in vizita la Gherghina unde am fost asteptata cu drag. Nu mi-au mai dat drumul sa plec si am si dormit o noapte la ei, asa ca am avut vreme sa depanam o multime de intamplari care lipseau din tabloul vietii noastre. Pana sa intru in gospodaria lor, mi-am dat seama ca sunt niste buni gospodari. Am admirat harnicia si priceperea lor pentru a-si asterne o viata cat mai buna. Sotul ei, Lica, un om foarte prietenos, deschis, cu multa voie buna, nu stia ce sa mai puna inaintea mea pe masa. A adus si niste zaibar intr-o oala de pamant, care da gust bun vinului. Mi-am spus parerile admirative despre Lica si Gherghina a confirmat ca are un sot foarte bun si a mai comlpetat cu cate una alta din meritele lui, desi o facea destul de retinut si cu destula modestie. “Sa-l auzi cum canta din gura pe la nunti, zici ca e Liviu Vasilica. Nici un “gurist” nu canta ca el. Unele cantece le face el. A si venit Liviu Vasilica la el ca sa ii ceara cantece.”
Atunci mi-a venit in minte o intrebare:
- Dupa un nenoroc pe care l-ai avut cu primul tau barbat, cum ai intalnit norocul cu cel de al doilea barbat asa de bun? V-ati cunoscut cu mult inainte sau a fost o intelegere intre parinti?
Stiam ca se obisnuia ca parintii sa se inteleaga intre ei si numai ei sa decida.Tinerilor li se comunica doar hotararea si ei se supuneau acestei hotarari. La o data stabilita se facea petitul. Veneau parintii baiatului impreuna cu baiatul la casa fetei. In timpul discutiilor, fata statea in alta camera. Cand totul era terminat, chema si fata care statea in picioare dupa usa. Ii comunica de ce au venit, ca si cand atunci afla pentru prima data si apoi o intreba daca e de acord. Fata trebuia sa spuna DA. Atat era tot ce avea de spus pana la plecarea petitorilor.
Casatoriile se stabileau dupa numarul pogoanelor si dupa neam. Gherghina avea ambele atuuri, asa ca ma asteptam ca sa-i fi gasit parintii pe cineva de acelasi rang cu ea. Despre Lica nu stiam nimic, dar presupuneam ca a fost potrivit pentru ea. Ceea ce vedeam acum in gospodaria lor, imi confirma aceasta supozitie.
Dar, spre mirarea mea, o vad pe Gherghina incurcata. Isi pune capul in pamant si imi spune:
- Nu pot sa-ti spun. Mi-e rusine.
N-am insistat, dar a intervenit Lica:
-Hai Gherghino, spune-i, de ce sa-ti fie rusine? Gherghina tace.
-Daca nu vrei sa-i spui tu, ii spun eu.
-Bine, lasa atunci ca ii spun eu. Cand eram acasa la parinti, dupa ce ma alungase barbatul dintai, am vazut eu ca cineva se uita la noi in obor (curtea casei ) si cateodata fluiera, dar nu stiam cine este. Intr-o seara a venit Lica cu fratele lui in petit. Eu am stat in camera alaturata, cum era obiceiul, si cand m-au chemat sa ma intrebe daca vreu sa ma marit, eu am spus DA. Si mi-a spus sa imi pun niste lucruri intr-o bocceluta si sa ma duc. Imi placea, fiindca avea parul “ondolat” si era frumos. Parca nici nu erau frati. Fratele lui nu avea parul “ondolat” si mi se parea ca era mai urat. Am plecat cu ei in noapte pe jos cei 6-7 kilmetri de la Tiganesti la Poroschia…
Si in timp ce Gherghina urma firul intamplarilor, in fata ochilor , eu parca o vedeam pe Gherghina inca tanara, cu bocceluta in mana, mergand desculta cum era obiceiul chiar si la oamenii mai instariti, calcand apasat ca sa sublinieze vigoarea si hotararea, tacuta, intre cei doi barbati care nu mai aveau nici ei prea multe de povestit. O vad mergand in noapte si la propriu si la figurat. Nu stia ce o asteapta. Stia ca lasa in urma o mare suferinta. Se maritase la 17 ani. Asa era obiceiul, fetele sa se marite cam pe la 17-18 ani. Si baietii erau tineri. Se insurau inainte de a pleca in armata, ca sa lase acasa mana de lucru in locul lui. Mai toate familiile aveau mult pamant. Si ea a stat acolo asteptand barbatul, muncind din greu, crescand baietelul si indurand cuvintele grele ale socrilor care nu o iubeau si nu o puteu vedea inaintea ochilor. Dupa ce s-a intors barbatul ei din armata, a fost alungata cum alungi un caine; un caine din Romania, caci cei din Canada sunt iubiti, ingrijiti si dezmierdati ca si membrii familiei. A trebuit sa se desparta de copil pe care nu mai putea sa il tina la piept, nici macar nu a mai avut voie sa il vada. Trebuia sa fie ca si moarta pentru el ca sa se poata apoi atasa mai repede de mama adoptiva. Stia ce a lasat in urma, dar nu stia ce o asteapta. Si prin intunericul noptii incerca sa desluseacsa cat de cat ceva din ce va fi cu viata ei. Ii parea bine ca a cerut-o de nevasta un baiat care i-a placut la prima vedere, dar nu stia absolut nimic despre el. Ce-i place, ce nu-i place, ce “suca” are, ce “melic”… Totul era adancit in strafundurile necunoscutului, in noaprea cea neagra.
Apoi am auzit-o ducand firul povestirii mai departe.
-Am ajuns in fata casei si parca cineva m-a lovit cu leuca in cap cand am auzit pe cel cu parul “ondolat:” Noapte buna si va doresc sa aveti noroc. Eu ma duc acasa ca ma asteapta nevasta si copiii.” Uluita, l-am intebat, “dar nu cu tine ma marit?” El atunci a inceput sa rada si mi-a spus: “Nu, eu sunt insurat si am copii. Am fost doar in petit pentru fratele meu, Lica, cu el te mariti. Buna seara” Si a plecat razand. Am ramas acolo locului. Atunci Lica m-a luat cu vorba buna si mi-a spus: ”Gherghino, eu acuma inteleg ce e cu tine. Dar nu te mai pot duce acasa, e prea tarziu si nici tu nu poti sa te duci singura. Eu sunt de parere sa stai aici o noapte in odaia mare si eu am sa dorm in odaia ailalta. Tu stai si te gandeste pana maine dimineata, ca nu mai e mult, daca vrei sa te mariti cu mine sau nu. Daca nu vrei, maine te duc acasa, dar mie-mi place de tine.” Asa am facut. Nu am dormit toata noaptea de suparare si am stat si m-am tot gandit. Imi venea sa fug acasa. Dar unde sa pleci asa ca nebuna, era ”miaza” noptii, si sa mergi tu, femeie singura, asa o distanta mare? Dar omul asta, Lica, imi vorbise asa cu vorba buna… Poate ca e trimisul lui Dumnezeu pentru cate am avut de suferit. A fost scurt timp de gandire si de framantare, dar mie mi s-a parut un veac. Au inceput sa se verse zorile si l-am auzit pe Lica cum trebaluia prin curte, apoi a pus masa de dimineata si m-a chemat sa mananc. Imi era rusine sa ma duc acasa, nu stiam daca nu fug de noroc, caci pe ei il vedeam om harnic si mi-a placut si cum a zis sa stau sa ma gandesc. Si la urma urmelor, eu ce puteam sa mai astept!? La noi asa era obiceiul sa se marite fetele. Parintii aleg si fetele trebuie sa spuna DA. Chiar si baietii. Mie imi era mai mult necaz fiindca incepuse sa imi placa de fratele lui. Ce par frumos avea! Parca era dat cu briantina.
La masa Lica nu m-a intrebat nimic, dar stiam ca asteapta raspunsul. In timp ce mancam i-am spus doar atat: “Raman”. M-am gandit ca Dumnezeu o sa aiba grija de mine, fiindca eu nu am facut rau nimanui si prea am suferit mult. Poate ca El a vrut sa ma incerce ca sa imi dea mai tarziu o viata mai buna. Si asa a si fost si ma inchin si Ii multumesc la fiecare rugaciune. De multe ori stau si ma gandesc cum am vrut in seara aia sa plec acasa si sa fug de noroc. Dar norocul isi are legile lui. Cand vrea sa fuga de tine, fuge si nu-l poti prinde si cand e sa-ti stea in cale, tu ii dai cu piciorul si el se tine dupa tine.”
Am plecat a doua zi de la ei incarcata cu fel de fel de bunatati. Si asta e un obicei stravechi la noi. Sa nu plece omul cu mana goala de la tine ca de la casa pustie. Era pe vremea lui Ceausescu cand, dupa mult timp de stat la cozi, abia primeai doi pui mici si vineti pe care lumea ii poreclise, nu stiu de ce, “fratii Petreus”. Bunatatile de la ei acum aveau mare valoare. Dar mai mare valoare au auvut discutiile cu ei, caci mi-au trezit atatea amintiri din timpul copilariei mele. Ele imi hranesc si acum o parte din trairile de alta data. Nu de putine ori am revenit cu placere la fondul vechi, arhaic, al modului de viata al taranilor nostri. Vartejul comunismului, dar si patrunderea tehnicitatii la sate au adus multe schimbari, dar cand te intorci pe locurile copilariei, tot mai simti, intr-un fel sau altul, izul vremurilor de alta data, izul arhaic. Are el o anume chemare a lui, un anume farmec, are un murmur, un cantec chiar ca o vraja pe care il gasesc in multe scrieri si la multe persoane. Din cand in cand, imi vine in minte, ca un beculet ce se aprinde luminand acelasi loc, cum s-a maritat Gherghina a doua oara si simt parfumul care da viata vremurilor de altadata si acel atat de des intalnit ”asa era obiceiul
|
Elena Buica - Pickering 5/5/2003 |
Contact: |
|
|
