Medalioanele anilor - Donatie pentru Muzeul Exilului
Doamnelor si Domnilor, va rog sa primiti
ca donatie pentru Muzeul Exilului,
cele mai de pret lucruri
din casa exilului meu:
o inima franta si umilita,
pe care am vrut sa o fac fericita,
o coloana vertebrala, dreapta ca un brad,
ce in fata minciunii nu s-a incovoiat.
Scrisori violate, inainte sa le primesc,
scuipatoarea in care am tusit si inca tusesc.
Haine, camasi, o rochita de fata,
o carte despre lumea de altadata.
O crossa de hokey, o geaca de copil,
caciula brumarie din anii de exil,
teancuri de ziare ingalbenite,
vrafuri de carti cu povesti indragite,
computere si telefoane uzate,
tablouri , albume, cu clipe imprimate,
mese fara picioare, scaune rupte,
destinul meu ciopartit de lumina din curte.
Aspiratoare, cabluri electrice,
lopeti de zapada, baghete magnetice,
cazmale si greble, ghivece de flori ,
galeata de ciment si salopeta de salahor,
vioara mea sparta, arcusul zdrobit,
medalioanele anilor care m-au istovit.
Iar pe deasupra va ofer vederea mea chioara
si surplusul de zahar din sangele meu,
ce adeseori ma doboara.
Avalansa cuvintelor
Umbrele serii
sunt cuvintele mele nespuse,
Ce cad in avalanse
de pe creasta muntelui Gand.
Din abisurile zilelor in care am fost
cal priponit pe mosia domneasca,
aud viata mea nechezand.
Bulgare dejaratec,
dorul aprinde somnul din lucruri
si arde fara veste
cumpana fantanii cu apa vie,
din care nu mai pot bea.
Inselat de destin, calatorul din mine
umbla orb pe calea sperantei
si bate cu pumnii inclestati
la Poarta incuiata a Libertatii.
Privesc umbrele serii si astept
sa cada
avalansa cuvintelor,
pe monstrul din om.
Rugaciunea unui calugar
de la Muntele gand
Aduna-ma,
scade-ma,
inmulteste-ma,
imparte-ma, Doamne,
dupa inteleaptaTa Aritmetica.
Aduna-ma, cu dragostea de oameni,
scade-ma din multimea pacatosilor,
inmulteste-ma la gandurile bune,
imparte-ma cu Dragoste, la lume:
cate o farama intru intelepciune,
cate un salt de inima voioasa,
cate un cuvant ca un balsam
pentru rana facuta de coasa.
Tot ce vad, ce aud, ce pipai,
ce simt, ce respir,
vine din imparatia Gandului Tau
ca un munte, de care ma mir.
Imparte-ma, Doamne,
inmulteste-ma,
scade-ma, aduna-ma,
iara si iara…
Amin .
Lumina materna
Am carat pan’am albit
tot ce am agonisit:
un graunte, ca un munte,
cu izvoare si cu stanci
si paduri tot mai adanci.
Bantuit de‘ntaiul dor,
ma asez lang‘un izvor,
sa ascult acel tumult
de voci sfinte, de demult.
Dorul ma strabate inca,
eu ma catar pe o stanca.
Vad pe panza de pe zare
Satul meu dintre ogoare,
Cu poteci serpuitoare.
Casa-i alba, flori la geamuri,
mama vine de la neamuri,
iar in curte, langa casa,
tata isi ascute coasa.
In odaie, neatinsa,
candela e tot aprinsa.
Rastignit pe cruce, sus,
ma priveste bland, Iisus.
Un vultur de peste mare,
imi aduce o scrisoare.
Domn‘e vultur, te-as ruga,
de mai treci prin tara mea,
Sa-mi aduci in ochi lumina,
Care mi-a urzit retina.
Semanatorul de nuferi
Eu, care am vrut sa nu exist ,
decat intr-un nufar plutind pe apele raiului,
am ajuns un cactus din gradina exotica,
o planta dezradacinata si replantata.
Eu, care nu mi-am dorit nimic mai mult,
decat o casa din trestii,
cladita pe temelia sufletului matern,
am ajuns sa locuiesc intr’un castel de nisip,
de la marginea oceanului…
Cineva imi bate la fereastra
cu un deget de margaritar
si un glas din gradina efemeridelor
ma cheama la festivalul semanatorilor de nuferi,
pe apele cristaline ale sufletului.
O fata de catifea visinie si ochi de safir
se arata ranjind in fereastra castelului meu.
In largul oceanului, un vapor se scufunda.
Cine mai stie ce poarta in el ?
Poate libertatea de a nu mai visa la nimic,
a unui timonier dezaxat.
Eu, care am vrut sa exist
intr-un nufar plutind pe apele raiului,
am ajuns un cactus ganditor si neadaptat.
Incerc sa ma inalt, dar mi-e frig si nu pot.
Ma caut, dar nu ma gasesc.
De pe coasta muntelui Vita Nuova,
o floare de piatra
imi face semn sa ma agat de cer.
In raiul care nu ma mai primeste,
a adormit mireasa sufletului meu.
Cununa ei de margaritare s-a preschimbat
intr-un cerc de putregai.
De undeva se aude cantecul de foame al lupilor.
E un cor unison, superb, nesfarsit.
As vrea sa strig, dar se inchid in mine
vocalele strigatului.
|
