Adio unui poet de profesie apatrid - Tudor Eliad
Tudor Eliad, fiul Aniei Bogoslava si al lui Sandu Eliad, a crescut si s-a dezvoltat in spiritul teatrului, al cantecului, al poeziei, al scrisului si al filmului. A scris poezie, roman, eseu, pamflet, a terminat cu succes regia de film dar nu a facut filme...
De fapt viata lui a fost un film. Din pacate un film tragic dar cu multe episoade comice. Intr-adevar, "o tragedie optimista"...
A murit singur dar inconjurat de sentimente frumoase din partea unor prieteni adevarati care nu au avut ce alte reprosuri sa ii aduca in afara unuia singur si anume ca nu a fost, mai degraba, sclavul propriului sau talent pentru o reusita deplina si recunoscuta, asa cum s-ar fi cuvenit.
Tudor a fost o poveste, un basm al adolescentei mele prelungit in tinerete si sfarsit cand inca nu m-as fi asteptat.
Un basm in care el era si Fat Frumos si Zmeu si Baba Cloanta, si Imparatul Rosu si, de cele mai multe ori, un fel de Pacala pacalindu-se mai intai pe sine...
In acelas timp speranta si deceptie, ironic si generos, cinic si sensibil, timid si obraznic, fecund si pagubos, bogat si sarac, sociabil si singur, uitat si de neuitat.
Cand am vorbit cu el, cu doua saptamani in urma.
Am vrut sa ii spun doar la revedere si ca il port in suflet. A glumit mai tot timpul stiind ca vorbim de fapt despre o certa si implacabila despartire.
Amandoi am ajuns la un numitor comun: Sa crezi in miracol !... Dar pana cand si pana unde...
Azi am aflat de moartea lui dintr-o corespondenta.
Mai jos necrologul semnat de un prieten comun, fost coleg de facultate, fiul lui Aurel Baranga, domnul Harry Baranga.
Cu Tudor s-a mai dus o bucatica buna din tineretea in care inca mai cred pana unde si pana cand...
( Sergiu Cioiu )
Tudor Eliad a trecut in lumea celor drepti
-- S-a stins din viata la Paris, la varsta de 63 de ani, dupa o scurta, dar grea suferinta, prietenul meu din copilarie, poetul si scriitorul Tudor Eliad. Daca e adevarat ca moartea transforma viata in destin, cum pretindea Malraux, atunci destinul lui Eliad, o puternica tragedie optimista, a sfidat regula, deturnandu-i viata fara a mai astepta securea mortii.
Un destin marcat de un sir nesfarsit de infrangeri pe care, cu hazul sau inefabil, le-a sublimat in relatari tordande si intr-un triumf al umorului asupra ghinionului; ghinionul de a fi harazit cu o natura artistica iesita din comun pe care a refuzat cu consecventa s-o exploateze in scopuri lucrative, ghinionul de a fi bufon intr-o lume fara capete incoronate. Nascut in toiul celui de-al doilea razboi mondial, prunc al Yaltei, cum ii placea sa se recomande, Tudor Eliad n-a parasit niciodata transeea razboiului sau de uzura cu conditia umana. Un conflict in care din principiu n-a luat prizonieri si din care si-a permis sa plece ocazional in permisie numai pentru a consemna febril in romane, scenarii si poeme, publicate in Franta, dar ancorate in realitatea romaneasca, foile de parcurs ale raidurilor sale in zona de bastina ce n-a prididit sa exercite asupra sa o atractie fatidica.
Biografia romantata "Copiii Yaltei", colectia de momente si portrete mioritice din "Peste a Bucarest", filmul in film al evenimentelor din '89, "Timisoara mon amour", pentru a mentiona doar cateva din romanele sale, plutesc toate la liziera fictiunii cu realitatea, intr-un montaj sincopat de secvente care fac concurenta prin onirismul lor simulacrului partidei de tenis din finalul capodoperei lui Antonioni "Blow out". Osmoza brutala a fictiunii in realitate, contemplata cu o luciditate clinica, pe care scriitorul a pastrat-o chiar si in situatii limita cum ar fi razboiul, a conferit scriiturii lui Eliad o amprenta unica. Lucra in ultima vreme la o auto-biografie a lui Panait Istrati. Spun "auto-bigrafie" pentru a sublinia destinul clonat al celor doi scriitori rebeli, autodidacti, boemi, ambulomani si iconoclasti.
L-am vizitat pe Tudor cu putin inainte de moarte in camera sa umila de hotel situata la o aruncatura de bat de cimitirul "Pere Lachaise", unde zace inhumata floarea cea vestita a intelighentiei galice. Vecinatatea celor doua adrese mi-a dat de gandit. Cine stie, mi-am spus, daca cu talentul si farmecul sau in loc de soarta ar fi avut parte de ceea ce se numeste o viata normala, burgheza, Tudor si-ar fi gasit poate si el locul de odihna pe vre-un soclu parizian.
Intr-un epitaf dedicat de poet razboiului de Iom Kipur, sau poate razboiului in general, intitulat "inscriptie funerara", aparut in voumul de poeme (r)Kip Pour-Journal de Guerre 1973, Eliad scria:
"Aici zac/ Inhumate de mantuiala/ La margine de drum/ Doua baterii de 2,5 volti/ Fiecare,/ Moarta de epuizare,/ Uzata de albele nopti muzicale,/ De comunicatele sacadate din zori,/ Terasata, extenuata de tristetele dupa-amiezelor,/ Intepata de declaratiile pe viu ale prizonierilor nostri./Sufletul lor electric s-a descarcat/ In timpul anunturilor si mesajelor cifrate/ In timpul transmisiunilor interminabile,/ In timpul acestui razboi.// Tu trecatorule care bati desertul/ In cautarea adevarului,/ Opreste-te/ Culege-le/ Du-le la ureche ca pe o scoica/ Si vei afla din tacerea lor/ Cum a fost/ Cine si/ Cand"
Epitaful acestor doua baterii "moarte de epuizare" si "inhumate de mantuiala la margine de drum", care incapsuleaza destinul tragic al poetului ar merita poate sa-i stea acum la capatai.
Sa-ti fie somnul lin, Cucule.
(Harry Baranga)
|
Sergiu Cioiu 6/29/2007 |
Contact: |
|
|
