Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhiv� 2024
Articole Arhiv� 2023
Articole Arhiv� 2022
Articole Arhiv� 2021
Articole Arhiv� 2020
Articole Arhiv� 2019
Articole Arhiv� 2018
Articole Arhiv� 2017
Articole Arhiv� 2016
Articole Arhiv� 2015
Articole Arhiv� 2014
Articole Arhiv� 2013
Articole Arhiv� 2012
Articole Arhiv� 2011
Articole Arhiv� 2010
Articole Arhiv� 2009
Articole Arhiv� 2008
Articole Arhiv� 2007
Articole Arhiv� 2006
Articole Arhiv� 2005
Articole Arhiv� 2004
Articole Arhiv� 2003
Articole Arhiv� 2002


Fragmente din vol. „Secretul întocmirii“


Putine sunt acele memorii care pe drept cuvint pot fi numite “personale” si chiar daca avem memorii strict personale, eu cred ca ele ramin secrete, ascunse in rafturi protectoare ale memoriei si astfel “omul” isi poate pastra o individualitate caracterizanta. Amintirile pe care cu dragoste sau amaraciune ni le impartasim unui-altuia, sunt cred eu,mai curind o pornire, o dorinta profunda pe care dorim sa o impartim cu alti semeni citeodata in speranta ca impartasinsu-le, disecindu-le impreuna cu altcineva, prin efort comun sau prin magia unei alte atitudini ori pareri, sa influentam, eventual chiar sa schimbam realitatea trecuta, actuala si mai ales speranta unei actualitati viitoare. Primele amintiri clare imi sunt legate de existenta, de simplul reflex animalic de supravietuire si anume imi amintesc ca eram la pieptul mamei, pentru ca am fost “sugaci” pina la aproape doi ani, si doua prietene ale familiei comentau ca ar trebui sa fiu “intarcat” la acea virsta inaintata. Memoria acestor femei mi-a ramas foarte clara si intotdeauna am avut o anumita rezervatie fata de dinsele.

De asemenea imi amintesc ca pe la patru-cinci ani, familia trecind printr-o perioada economica foarte grea, am incercat sa ma “angajez”, sa lucrez undeva ca sa pot ajuta, dar spre nefericirea mea cei doi unchi ai mei nu mi-au dat de lucru nimic. Mai apoi am aflat ca nici ei nu aveau, fiind ingineri metalurgici in Resita, au fost dati afara din lucru de noii directori romani si impreuna cu tatal meu incarcau si descarcau vagoanele cu fier vechi. Ciudat este faptul ca venind un director rus get-beget, toti inginerii concediati de romani au fost reangajati de acest rus. Unuia din cei mai abili ingineri metalurgici din Resita si deci din Romania, Ing. Ion Brebenariu i s-a inscenat un proces de spionaj si a fost omorit de oamenii noii puteri populare. La scoala, noi copiii,am fost nevoiti sa trecem prin trauma minciunii avind piesa “Cetatea de Foc” obligatoriu la limba romana, in care inginerul Brebanariu este asa de “bine expus ca unealta a puterilor imperialiste”. Toti resitenii, cu mic si mare stiau insa adevarul. Ce gasesc si mai ciudat este faptul ca dupa 1989 in Romania libera nimeni nu a venit cu o scuza oficiala la colegul meu de facultate Tiberiu Brebenariu, fiul inginerului ci ba din contra o mica proprietate pe care familia Brebenariu o avea pe muntele Semenic si care a fost “nationalizata de comunisti, nici acum nu i-a fost retribuita. Aceste amintiri imi sunt foarte clare si odata mai demult faceau parte din arsenalulu memoriilor secrete. Resitenii, oameni formati la caldura furnalelor centenare, au alcatuit intotdeauna o comunitate constienta si generoasa. Mi-au ramas in amintire multe episoade miscatoare in care muncitori obisnuiti au aratat curaj mare
sprijinindu-si maistrii si inginerii impotriva netolerantei limitatilor comunisti care din anumite motive au ajuns sefi si directori. Asa s-a intimplat cind un taran din M-tii Caransebesului a ramas fara pamint si animale si cei doi fii ai lui au fost condamnati la douazeci de ani de puscarie pentru ca s-a presupus ca l-ar fi omorit pe seful de partid din sat. Nu erua dovezi , doar indicii foarte vage. Tatal meu cu ajutorul unor maistrii de la Combinatul Siderurgic s-au luptat ca acest om sa primeasca ceva de lucru, sa nu moara de foame. Nu doresc sa scriu o carte de amintiri, dar sunt nevoit sa amintesc o intimplare, care mi-a rascolit felul in care vedeam lumea inconjuratoare. Familia prietenului meu Karl Rishnavsci, germani svabi stabiliti in Banat de la 1800 si care traiau intr-un sat svabesc la Staierdorf, linga Anina, la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, impreuna cu majoritatea germanilor din Banat si Ardeal, au fost deportati de rusi la miunca fortata prin Kazahtan. Kaori, ca asa il numesc, mi-a povestit ca ijn toamna cind s-au reintors in Staierdorf, dupa patru ani in Rusia, au gasit casa goala si cum iarna batea la usa erau disperati ca nu aveau aproape nimic, mai ales nu aveau ce sa manince. Atunci prin sat a trecut un om, complet strain pentru ei, un roman, care avea vreo patru porci intr-o caruta si vazindu-i in strada, a strigat la ei intrebindu-i daca au porc sa taie la iarna. Tatal lui Koari i-a raspuns ca nu au nici porc si nici bani pentru ca abia s-au intors din Rusia si atunci romanul acela necunoscut s-a oprit si le-a dat un porc, spunindu-le ca va mai trece el pe acolo. Familia Rishnavski nici macar nu au aflat cum il cheama pe acest om care i-a salvat de la foamete.

In Resita si in general in Caras-Severin, nu am cunoscut acel fenomen destul de raspindit in restul Ardealului,si anume al descriminarii etnice. Aici traiam foarte armonios romani alaturi de nemti, unguri, evrei sirbi si tigani. Fiecare isi stia rostul si respecta legile nescrise ale unei
societati bazate pe bunul simt. Nemtii nu erau “hitleristi” , evreii nu erau camatari fara suflet, sau ungurii grofi brutali. Nu, ei erau vecinii nostrii de sute de ani si chiar limba pe care noi copiii o vorbeam pe strada era o amestecatura de cuvinte romanesti, svabesti, unguresti, etc. Limba literara romana, cea oficiala am invatat-o la scoala aproape ca pe o limba straina. Abia mult timp dupa ce am parasit Romania, intilnind diversi romani din alte parti ale tarii, am inceput sa imi dau seama ca exista o lupta intre diferitele grupari etnice, o lupta care din pacate m-a influentat si pe mine si nu sunt mindru sa recunosc ca intr-o perioada de timp am gindit ingust, discriminant. Mi-am alaturat si eu vocea celor care au dat vina nenorocirii poporului roman, ba pe unii, ba pe altii. Acum este foarte la moda sa-i invinuim pe tigani de toate napastele Romaniei, dar cind imi amintesc tiganii din copilaria mea imi dau seama ca nu poate sa fie asa. Tiganii din Banat isi stiau locul in societate, erau mestesugari, carutasi si slujitori la altii, la romani de exemplu si incepusera sa se integreze cit de cit la societatea romana acceptind sa-si trimita copiii la scoala. Acuma toti spun ca tiganii sunt hoti, excroci, bisnitari fara scrupule, criminali. Ma intreb, oare cine a venit cu exemplul cel mai bun in coruptie, hotie si chiar criminalitate in acea tara? Ce exemplu de conduita morala au dat virfurule statului, cei care ar trebui sa fie raspunzatori de formarea unui individ integru in societatea pe care o conduc. Eu nu-i mai invinuiesc pe tigani. Ei nu sunt de vina ca tara a ajuns cum a ajuns.
In vis ma reintorc adesea in paradisul copilariei mele, Ilidia, localitate insemnata pe hartile austro-maghiare de la 1200 si fost castru roman sau in orice caz o cetate medievala. Cind ajungeam cu mama acolo, la “casa mare” cum ii spuneam, veneau de la “cetate” tiganii, ca acolo isi aveau ei casele si caii, si in fruntea lor “baba Vuta”, o tiganca care avea mereu un chistoc de tigara in gura si care venea de ne saruta mina si mie si mamei, spunindu-mi: bine ai venit conasule. Baba Vuta cu familia ei numeroasa au fost slugi la noi din timpuri stravechi si niciodata nu am auzit pe cineva din familie sa se plinga de acesti tigani mincitori si cinstiti.

Acum un an doi in urma am vizitat Romania si spre amraciunea sufletului meu am constatat ca acea lume pe care mi-o aminteam, nu mai exista decit in puncte isolate, limitata citeodat doar la anumite persoane. O lume noua, care vorbeste o limba noua a invadat Resita si Timisoara, poate mai putin Oravita, Caransebesul, dar incet, incet toate amintirile legate de locuri binecuvintate in care armonia si intelegerea au predominat secole, se vor stinge in indiferenta materialistica a celor care ca materie umana ne vor lua locul.

Ilidia, in schimb, a ramas aceiasi insula de refugiu, scutita, in izolarea ei, de perversitatile unei lumi “moderne”, fara suflet. Acolo bunicul meu, Adam Tzeicu, dupa mai bine de cincizeci si cinci de ani traiti in America s-a reintors la 83 de ani sa moara. A mai trait treisprezece ani acolo si intilnindu-l mi-a spus: “Dimi aici este paradisul”. A murit inconjurat de slugile si amantele tiganesti in ordinea fireasca a lucrurilor, asa cum le-a stiut odata si cum America nu putea sa fie niciodata pentru el. A murit fericit si acest lucru m-a umplut cu bucurie deoarece eu l-am convins sa paraseasca SUA, atuncu cind am stat impreuna la New-York. Cred ca aceasta apartenenta familiala si regionala a fost determinanta in formarea mea ca individ matur intr-o lume straina, lumea apuseana. In momentele de rascruce, in momentele de indoiala sau chiar de neputinta, mi-am adus aminte de unde si din cine ma trag. In acel cufar de amintiri si trairi anterioare am gasit uneltele si armele de infruntat necunoscutul. Tot de acolo mi-am hranit sufletul cu sperante si mi-am inzestrat cugetul cu limpeziciunea si indulgenta gindului. Intotdeauna am considerat ca cei care “se leapada” de trecut, cei care isi reneaga obirsia si poporul, sunt niste suflete pierdute, niste rataciti care niciodata nu vor gasi calea buna daca vor ramine asa, neschimbati in convingerea ca ar fi altceva decit sunt. In aceeasi masura sunt convins ca niciodata nu este prea tirziu sa revii la “matca”, sa te trezesti la
singura realitate posibila, aceea de a te accepta ca o veriga in bratara pe care au inceput-o altii inaintea ta , veriga care doar acolo se potriveste in armonie cu restul. Unii prea tirziu descopera ca sunt o veriga la o bratara pe care nimeni nu o poarta sau si mai rau , sunt o veriga pe care cineva brusc o scoate pentru ca nu se potriveste in bratara respectiva. Asta nu inseamna ca viata anterioara, amintirile, apartenenta familiala sau etnica te impiedica sa traiesti si sa functionezi armonios oriunde in lume te-ai afla.

Eu insa stiu ca locul meu de vecie nu este aici, cu toate ca iubesc Scandinavia, Anglia, America, ci la Ilidia, pentru ca mie mi-au spus altii dinaintea mea ca acolo si numai acolo este paradisul. Si eu, care-s ruput din ei, ii cred.

DIMITRIE GRAMA / Danemarca






Dimitrie Grama    6/26/2007


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian