Cand toate de pe lume-s spuse
Cand toate de pe lume-s spuse
Cand toate de pe lume-s spuse,
Si toata fapta e desarta,
Ma rog in gand:”Doamne, Iisuse,
Ne miluieste si ne iarta!”
Nu stiu nimic, si orb, ma-nvalui
Cu Domnul rugaciunii care
Se da pe sine, fiecarui,
Sa avem viata, fiecare –
Si nici nu stiu ce este bine,
Sau rau ce este, doar repet
“Doamne, Iisuse, fii cu mine,
Imbratiseaza-ma la piept!”
Si din scanteia mea de viata
Imparte paine, vin, si pesti
La cei ce nu Te vad la fata,
Satui, sa strige: “Doamne, esti!”
Si din scanteia mea de suflet,
Imparte, Doamne, inteles,
La cei smintiti de-atata umblet
Prin labirint, in Univers –
Cand toate de pe lume-s spuse,
Si toata fapta e desarta,
Ma rog in gand: “Doamne, Iisuse,
Ne miluieste si ne iarta!”
Dacă nu mori
Bătrânul murise demult, dar venea
În fafa bisericii, să ceară ceva –
Poate o pâine, poate un ban,
Poate stampila pe încă un an –
Nu-l vedea nimeni; cu mâna întinsă
Cerea pomană prin vremea ninsă –
Poate că vântul, sau soarele, sau
Frunzele luau de la oameni, si-i dau –
Nu avea pensie decât de chirie
Pentru sicriul din vesnicie,
Si astepta de-ale gurii, sau, poate,
Să-i dai binete-n eternitate –
Dacă primea o para, nu avea
Medicamente, si îsi cerea,
Dacă din pâine primea o bucată,
N-avea putere să o împartă -
Poate visa să îl ducă acasă
Un om bogat, o masină frumoasă,
Să mai coboare, să traverseze
Până acasă, două amieze -
Nu-l vedea nimeni, desi trecuse
Pe globul lumii, prin zeci de fuse,
Cu cât primea, mai cerea, să îsi poarte
Desertăciunea, tot mai departe…
Si-n moarte, încă, tot se mai cere
Bruma de pâine, si de avere,
Încă colindă mortii prin lume,
Cersind o pâine, leacuri postume,
Încă mai vor, mai zvâcnesc, mai cersesc
Cât se târăsc pe pământul ceresc,
Le cresc si unghiile prin trecători,
Dar nu le simti, dacă nu mori…
Pofta cea bună
Mânca târziu.
Mânca seara târziu.
Mânca odată la două zile.
Mânca duminica, o dată pe săptămână,
O bucătică de pâine,
Si câteva picături de vin,
Un om ca toti oamenii…
Cât se cuvine, oare, să mâncăm,
Ca să ne aducem aminte
Că un om, după chipul si asemănarea noastră,
moare de foame?
Poate chiar în această secundă,
Poate, chiar în timpul acestui prânz,
Din care nu am economisit pentru următorul
Flămând, nici-o frimitură.
Dacă pofta ne-ar fi mai bună
Cu o înghititură mai putin,
Cu muritorii de foame!...
Ne-am sătura
De bunătate…
Mi-e teama
Mi-e teama, Doamne, sa-Ti ridic lacasuri,
Cand n-am zidit un suflet, intru Tine,
Pereti sa-nalt, in loc sa fac vreun bine
La fratii Tai mai mici, fara salasuri –
Mi-e teama, Doamne, sa Te cant in piatra,
Cand rana Ta e numai carne vie,
Cand n-ai avut nici perna, si nici vatra,
Ci Te-ai rugat cu fapte, in Pustie –
Mi-e teama, Doamne, sfintii sa-Ti invalui
In aur, si argint, si acuarele,
Cand nu au leac bolnavii fiecarui
Apus, si mai ai morti, intre zabrele –
Mi-e teama, Doamne, sa-Ti aprind fitilul
La candela, cand mame n-au mancare
Pentru copiii lor, si le e trilul
Copiiilor, altar de disperare –
Mi-e teama, Doamne, ca gasesc doar ziduri,
Acolo unde vulturii inalti
Au aurit vesmant, si nu au bliduri
De impartit, cum numai Tu – Te-mparti –
|
