Oameni printre oameni : Chestiuni de memorie ...
Nu imi inchpui ca exista un om pe lumea asta care sa nu considere ca memoria este un tezaur pretios, sau ca ar exista undeva pe mapamond cineva care sa desconsidere insusirea asta fireasca, pe care noi o numim simplu, o calitate de a inmagazina aduceri aminte, recte, memoria.
Pe de alta parte, pierderea memoriei este o catastrofa fizica, o maladie pe care doctorii incearca uneori cu greu sa o remedieze si din pacate, limitat sau cu putine sanse de reusita.
Unele victime isi pierd identitatea, devin amnezici, uita cine sunt, uita familia, plata taxelor, uita ca sunt din Romania, nu isi aduc aminte de limba romana, sunt nascuti in Ardeal si se cred unguri, etc., etc. Sunt si altii, care sub pretextul pierderii memoriei, pretind ca au un unic soi de amnezie, menita fireste a le servi interesele si se dedau la fel de fel de acte, dar nu e locul sa dezbatem asta acum.
Am fost si sunt un privilegiat. Am avut si am prieteni pentru ca am considerat dintotdeauna ca prietenia inseamna afectiune, camaraderie, suport moral reciproc fara sa astepti o rasplata, dar, in acelasi timp, nu am uitat – memoria- ca un bun si sincer prieten poate deveni cu timpul futil si fara valoare ca si o ruda indepartata. Intre buni prieteni, memoria joaca un rol primordial. Amintirile, greutatile intampinate in viata, invingerea lor prin effort comun, increderea reciproca, secretele pastrate ca pe un juramant sacru, toate acestea pun baza relatiilor de mai tarziu. Si cine nu-si aminteste de trecut, nu are prea multe de realizat in viitor. Imi vine in minte o veche si hazlie tirada dintre Winston Churchill si G.B. Shaw, doi buni amici. La o intrebare despre “secretul” amicitiei lor, Churchill a replicat: “amintirile tineretii noastre” Cand a avut loc o mare premiera al unui spectacol in Londra, G.B.S. a trimis o invitatie lui Churchil cu referinta “Adu-ti si un prieten daca mai ai vreunul”. “Am sa vin la cel de al 2-lea spectacol al tau daca va mai avea loc”, fu raspunsul cinic al Primului Ministr britanic. Prietenii care se iubesc se si tachineaza uneori.
Dar, sa revin la “plebicist” Eram la inceputul incercarii mele in ale scrisului cand l-am cunoscut pe cel care facea pe atunci valuri la una din publicatiile din “Palatul Scanteii”. F. C., un tip inalt si slab,era “om de coridor”, ceeace insemna, daca erai un consacrat, te alaturai “geniilor” la ora de barfa pe coridorul ingust prin care trecea doar un om si daca era slab. Ani si ani am lucrat si mancat impreuna, ne destainuiam “of”-uri si citeam unul altuia cele scrise. Anii au trecut si, iar amandoi, deacum casatoriti, s-a nimerit ca soarta sa ne arunce intr-o alta tara. Ne-am reinnodat prietenia, eram acum si vecini, copiii se jucau impreuna si, la indemnul prietenului meu care lucra deacum la un ziar de politica-economica, am inceput, impreuna, sa invatam limba engleza. Eram ca si “Pat si Patachon”, distractia multora.
Trepidatiile vietii sunt insa repezi, El a emigrat in America, eu in Canada. Era un indemn firesc sa-l caut. Ce n-am incercat! Telefoane peste telefoane la cunoscuti, la prieteni, saptamani peste luni, pana intr-o zi, cand un zambet de satisfactie de la o ureche la cealalta a urmat vestei ca mr. F.C. e director la o mare institutie financiara inter-americana in New-York. Prin bunul soartei joc si cu talentul si dibacia lui, F.C. a urcat pe treptele neimaginate nici in visurile lui dar-mite ale mele.
Nu am avut nevoie de un imprumut si nici de un girant. Vroiam sa-l vad, imi era dor de el, mi-a fost drag. Am aflat mai tarziu numarul de telefon al centralei americane si, cand am pronuntat numele amicului meu, fara exagerare, patru oameni diferiti au venit la celalalt capat al firului si m-au chestionat, mi-au luat toate datele, de ce si in ce problema il caut, etc. etc. Mi-au luat numarul de telefon si au trecut doua saptamani pana am primit un raspuns. M-i s-a spus ca mr. F.C. nu-si reaminteste de mine, da, Domnia Sa e din Romania, (amnezie temporara!?) si, la insistentele mele, mi-au promis sa trezeasca intru-catva interesul “Sefului”. Va imaginati, iubiti citiori, membrii ai tribului romanesc in Occident, mirarea mea, cand mr. F. C. m-a sunat personal. Eram de-a-dreptul intimidat, o lacrima incepuse pe furis sa-mi umezeasca ochiul drept, si, innecat de emotie, am ingaimat: “In sfarsit, am dat de tine!”
Interlocutorul meu, a facut eforturi uriase sa-si prefaca splendida si perfecta cunoastere a limbii sale materne si mi-a replicat: “Esti sigur ca ma cunoasteti?” Chiar asa, fara rusine. Ei, ce naiba, am cautat sa-i reimprospatez memoria, am umblat la sacul plin cu toate amanuntele vietii noastre, i-am amintit de tot ce ne-a legat de decenii, de prieteni comuni, m-a ascultat, a tacut si mi-a raspuns prompt: “Sorry, dar nu imi aduc aminte…” A adeverit jocurile copiilor nostrii, numele sotiei lui, dar nu ma cunoaste. Pur si simplu. Punct. Poate ca s-a privit intr-o dimineata in oglinda si, cu un gest napoleonic , ridicand barbia, a vazut acolo un alt om, mai important decat atunci cand batea trotoarele de pe malul Dambovitei…
Sunt si alte cazuri de amnezie de felul acesta in randurile unora, nu multi, dintre compatriotii nostri. Ca si cazul sclivisitului frac, care nu a vrut sa recunoasca pe tatal sau, cojoc, din lana caruia a fost tors.
Amicul meu si-a pierdut memoria, eu am pierdut un prieten. Eu am sa ma vindec.
Harry Beer / Toronto
|
Hary Beer 5/3/2007 |
Contact: |
|
|
