Interpretari : Milostivul
Cineva, dintr-o zonă a lumii cu conotatii franco-arabe, citindu-mi una dintre cărtile publicate în engleză, m-a acuzat de “Românolatrie”.
Zicea respectivul că, precum Eliade, prea insist în a prezenta date despre români într-o carte de interes pentru lumea largă. Răspunsul meu, printre altele, a continut afirmatia că, de fapt, ceea ce se vede la ora actuală în lume este un fel de „Arabolatrie”. Bune sau rele, stirile despre arabi abundă: fie că este vorba de lupta palestinienilor împotriva evreilor, a pakistanezilor împotriva hindusilor, a talibanilor împotriva statuilor lui Buddha, sau că este vorba de suferintele arabilor din cauza amenintării americane, de petrol, de siiti sau suniti, de ceceni sau musulmani bosneci, de kurzi sau jihad, nu trece zi fără să se vorbească de lumea arabă.
Există o explicatie pentru toate acestea, care nu are nimic cu mentalitatea stiinţifică a omului modern, ci tine de domeniul religios. Din acest punct de vedere, sfârsitul lumii nu mai e departe. Când islamul a apărut ca religie, ea a fost considerată în toate textele traditionale ca ultima mare religie a lumii înainte de sfârsitul acesteia, ca pecete a lui Dumnezeu cu care se pecetluieste ciclul uman actual. Din aceeasi perspectivă, Occidentul a fost privit ca domeniul decăderii, profanului si dezordinei, o lume “fără Dumnezeu”. Din această cauză islamul a fost considerat nu numai ca pecete, ca ultima religie încoronând toate celelalte anterioare, ci si ca o religie cu rol mântuitor. Acest rol cuprindea ca obiectiv încercarea de a readuce spiritul religios si ordinea în Occidentul aflat în debandadă.
Nu putem contesta faptul că, în lumea arabă, se menţine o atmosferă religioasă foarte puternică. Desi nu avem cum sti câtă sinceritate domneste în sufletele oamenilor, e evident că spiritul religios, inclusiv respectarea strictă a riturilor religioase, a prescriptiilor din plan social etc., se manifestă încă cu tărie. Încă există o familie bazată pe respect, cam cum era la noi, la sate, nu cu mult timp în urmă, când copiii nu vorbeau neîntrebaţi si nevestele mergeau la biserică duminică de duminică cu capul acoperit de năframă, după sfatul lui Sf. Pavel din Biblie. Încă există acolo o societate care respinge filmele porno si horror, care nu vede cu ochi buni transformarea cântecelor religioase în muzică rock.
Si cu toate acestea, avem trei motive să nu acceptăm “Arabolatria”. În primul rând, dacă acceptăm ipoteza cu sfârsitul lumii, nu vedem cum islamul ar putea să schimbe soarta ce a fost scrisă în planul divin; fiindcă sfârsitul lumii va însemna nu numai sfârsitul unui “imperiu”, cel american de pildă (cum prezic unii), ci finalul tuturor. Si aceasta înseamnă că si islamul a decăzut o dată cu lumea si cei care se cred că sunt “mântuitori” trimisi de Dumnezeu s-ar putea să fie trimisi de diavol. În al doilea rând, este imposibil să credem că dacă cineva e păcătos, îl poti salva omorându-i nevasta si copiii. Oricât de importantă ar fi miza, în acest caz salvarea omenirii, este imposibil de crezut că omorând oameni nevinovati, copii si femei, că folosind sinucigasi cu bombe, se va realiza vreo salvare sau se va pune capăt dezordinei moderne. Din contra, pentru noi Bin Laden nu ne apare ca un sfânt luptător pentru o cauză sublimă, ci ca un derbedeu. Pe vremuri, la scoală, întotdeauna era unul de-ăsta, un derbedeu care nu învăta, fuma prin WC-uri, si se dădea erou, gata de bătaie; îmi aduc si acum aminte de asa un individ care a ajuns mai apoi prin lanţuri, dar care în scoală poza pe rebelul, pe luptătorul independent etc. Bin Laden este asa un derbedeu. S-a folosit de toate doctrinele islamului, le-a violat, le-a abuzat si s-a făcut erou. si mai sunt si alţii ca el care, de copii, în loc să stea cu burta pe carte, mai bine au tras cu pusca si au aruncat cu pietre, pentru acestia a lucra la strung fiind o chestie inimaginabilă.
În fine, al treilea motiv ţine de experienta românească. Când imperiul arab a decăzut, i-a luat locul cel otoman. Turcii au invadat Balcanii si au influentat zona pentru multă vreme. Erau si ei musulmani si deci, conform celor spuse mai sus, ar fi trebuit ca influenta lor să producă o viată mai bună, mai organizată, mai sfântă. Memoria românilor a retinut însă ca elemente fundamentale legate de turci bacsisul (cuvânt turc), coruptia, hotia, si chiar homosexualismul. Nu există baladă românească care să nu jelească relele aduse de turci. Este greu de înteles cum prin vandalizarea celei mai vechi catedrale ortodoxe, Sfânta Sofia din Constantinopol, si transformarea ei în moschee, s-ar fi putut îndrepta răul din lume. Singurul efect al influentei turcesti si musulmane a fost o “balcanizare” a regiunii, si chiar si acum efectele au fost simtite, războaiele din Bosnia si Kosovo fiind o consecintă a ocupaţiei turcesti de odinioară.
Iată de ce, oricât respect am avea pentru religia musulmană, asa cum avem pentru cea iudaică si cea crestină, sau pentru traditiile chineză si hindusă, ne este imposibil să credem că, la ora actuală, “Arabolatria” are vreo justificare. Tot asa cum nu credem n “Americanolatrie”, “pacifism”, “vegetarieni” si “liga pentru protectia animalelor”.
Mai degrabă credem în sfârsitul lumii pe care, uneori, dacă suntem atenti, chiar îl putem mirosi. Un sfârsit al lumii descrie si Shakespeare în piesa sa Titus Andronicus, unde se subliniază ca antidot, Milostenia, considerată ca atributul lui Dumnezeu.
Cel mai mare nume al lui Allah este Milostivul. La noi, la ortodocsi, Rugăciunea Inimii, celebra rugăciune spirituală din isihasm, are ca element central Milostenia. Aceasta este solutia care ar salva atât Occidentul cât si Orientul.
Dar mai suntem oare, noi oamenii, capabili de adevărata Milostenie?
Prof. Mircea Tamas / Toronto
|
Mircea Tamas 3/29/2007 |
Contact: |
|
|
