Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Istorie si Destin - PREZENTA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN

Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, tară fostă sovietică din Asia Centrală, unde convietuiesc cca.120 de nationalităti, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 - “moldoveni”. Majoritatea acestora provin din regiunile istorice românesti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei si astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilati de populatia locală.
Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni si transnistreni nu se cunoaste aproape nimic la nivelul societătii kazahstaneze de astăzi. În această tară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii si “moldovenii” sunt două popoare distincte. Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznationalizare si mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spatiul URSS. O altă teorie care a circulat în perioada sovietică si care se mosteneste si astăzi în tot spatiul fostei Uniuni, inclusiv în Kazahstan, este aceea că „moldovenii” sunt „tigani”. După lungi căutări am aflat că acest neadevăr, această „confuzie”, s-a răspândit prin poemul lui Puskin „Tiganii”, care a devenit foarte cunoscut în literatura rusă, respectiv sovietică, fiind si subiect de examene în scoli.
NOTĂ: Aflat în exil în Basarabia, în iulie - august 1821 poetul rus a vizitat localitatea Dolna. Fascinat de o satră de tigani dintr-un sat din apropiere, satul Iurceni, Puskin le dedică poemul „Tiganii”, (publicat în 1824), „o poveste cu iubiri si răzbunări”. Poemul începe cu următoarea strofă:
„Tiganii în gloată zgomotoasă „Цыганы шумною толпой
Prin Basarabia migrează, По Бессарабии кочуют,
Pe malul râului, ei astăzi Они сегодня над рекой
În satre zdrentăroase înnoptează”. В шатрах изодранных ночуют.”
Pentru a combate aceste teorii si pentru a face lumină în problema “migratiei” românesti în spatiul ex-sovietic, mi-am propus să identific etapele prin care au ajuns să trăiască conationalii nostri în Kazahstan si, în general, în întreaga Uniune Sovietică, apelând la literatură, istorie, date din arhive, diverse articole de presă publicate, mărturii vii ale unor supravietuitori ai istoriei sovietice recente, originari români care trăiesc astăzi în Kazahstan. Iată rezultatele:

CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN

I. La sfârsitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă si însemnări ale unor lingvisti si istorici din Kazahstan indică aparitia în jurul anului 1890 în sudul Siberiei si nordul Kazahstanului a primelor “colonii pentru strămutati din raioanele cu populatie deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau adusi în mod organizat, dar si voluntar, tărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns si tărani din Bucovina de Nord (Cernauti, Noua Sulită), din majoritatea judetelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componenta Imperiului Tarist. ţ
Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Tarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de tărani români basarabeni au fost transmutati în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) si Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk si am întâlnit, după lungi căutări, urmasi ai acelor tărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune. Ei mi-au relatat din povestirile părintilor despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de tăranii basarabeni până în Kazahstan, despre “surpriza neplăcută” pe care au avut-o acestia când în loc de “pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre conditiile extreme în care au trăit în primii ani (si-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc. În reg.Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au fondat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii - Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care si astăzi mai trăiesc urmasi ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpanită, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Tărus. Am vizitat aceste sate izolate si am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc si obiceiurile traditionale.

II. Valurile de deportări
După cum se cunoaste, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinte tragice pentru populatia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta si sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii românesti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive si de deznationalizare a românilor basarabeni si bucovineni de către regimul stalinist - deportări în masă si trimiteri la muncă fortată în Siberia si Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.
1. 12-13 iunie 1941- Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia si nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (“membri ai organizatiilor contrarevolutionare si alte elemente antisovietice”) si 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane - 4507 “capi de familie” arestati (4342 din considerente politice si 165 cu dosare penale) si 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportati, cei arestati au fost separati de familii si încărcati în esaloane speciale. Ulterior, ajunsi în lagăre, acestia au fost supusi unor represiuni dure, multi fiind condamnati la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia si Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia si Kazahstan (pentru Chisinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuti 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) si Krasnoiarsk (470)”. Românii deportati din Bucovina au fost inclusi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportatii români basarabeni au fost repartizati în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) si Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-si limba, traditiile si obiceiurile. Însă, urmasii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneste, cunosc vag evenimentele anilor 40 si cum au ajuns părintii si bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia si Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni si alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă si publicatii de specialitate dupa 1990.
2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operatiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 ”Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele politiei germane si românesti, a membrilor partidelor politice, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea, care prevedea “deportarea în Kazahstan, Asia Centrală si Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însotită de un act aditional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor mentionate să se facă pe vecie”, operatiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, si să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indică participarea la desfăsurarea acestei operatiuni a 4.496 de “lucrători operativi” ai Ministerului Securitătii de Stat al URSS, inclusiv adusi din alte republici, 13.774 ofiteri si soldati si a 4.705 activisti de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicati si au fost pregătite 30 de esaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportati au fost transportati în Siberia (Tinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni si Tomsk) si RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud si Jambul). In fapt, au fost deportate 11.293 de familii - 35.796 persoane, din care 9864 bărbati, 14.033 femei si 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fascistii”, de “apartenentă la partidele burgheze românesti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor “deportati pe vecie” li s-au confiscat averile si li s-a interzis să-si ia cu ei bunuri materiale.
3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operatiunea s-a numit conspirativ “SEVER”/Nord si a fost pusă în aplicare în baza aceleiasi Hotărâri a Consiliului de Ministri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 si Hotărârii Consiliului de Ministri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea “deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehovistilor si membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”. Actiunea a început la ora 04,00 si s-a încheiat la ora 20,00 în aceeasi zi. Au fost arestate si deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbati, 967 femei si 842 copii), în special acuzate de apartenentă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”. La această operatiune au participat 546 de “lucrători operativi” ai Securitătii, 1127 ofiteri si soldati din Ministerul Securitătii, 275 ofiteri si soldati de militie si 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două esaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinatie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câtiva copii si au murit câteva persoane bolnave.
NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehovistii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei si Belarusiei erau în număr de 7449 deportati în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk si Irkutsk din Siberia.
Am cunoscut mai multi români basarabeni deportati în iulie 1949 si aprilie 1951 în Siberia si Kazahstan pe motiv de apartenentă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităti din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, si apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Acestia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis si au fost obligati să semneze documente că nu au pretentii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportati. De notat că aceste comunităti (persoanele în vârstă), prin religie si-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile si traditiile populare.
4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu “rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte “elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 si 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, “în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane si 735 de chiaburi rămasi singuri, ale căror familii au fost strămutate si se află în colonii”. Nu-I dau liniste lui Brejnev nici credinciosii de altă religie: “…În prezent, în raioanele limitrofe ale orasului Bălti, sunt identificate încă 850 familii de sectanti iehovisti -1700 persoane, precum si 400 familii de adepti ai sectelor inocentistilor, arhanghelistilor, sâmbotistilor, cincizecistilor si adventist-reformistilor, în total 1100 de persoane”. Desi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect “strict secret” de Hotărâre a Presedintelui Consiliului de Ministri al URSS “Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adeptilor sectelor ilegale ale iehovistilor, inocentistilor, arhanghelistilor, sâmbotistilor, cincizecistilor adventist-reformistilor si membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia si RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Ministri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 si nr.667-339cc din 3 martie 1951.

III. Recrutările fortate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească si regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de fortă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni si alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate si trimise la muncă fortată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus “recrutarea în localitătile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chisinăului I s-au cerut “recrutări suplimentare în judetele RSS Moldovenesti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat si trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost adusi în Basarabia 13 mii de ofiteri NKVD si de armată, învatători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznationalizării provinciilor românesti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de “moldoveni” au fost recrutati si trimisi la muncă pe santierele sovietice.

IV. Trimiterile la lucrările de destelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrusciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc multi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost adusi la “lucrările epocale ale regimului Hrusciov” de destelenire a stepelor din nordul Kazahstanului si transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai si Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola si Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare). Acestia povestesc cât de căutati erau tăranii, mecanizatorii si tractoristii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chisinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori si tractoristi “moldoveni”. Conditiile în care erau primiti acestia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: “ eram lăsati direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distantă de localităti. Altii, mai norocosi, erau cazati în asa-zise cămine, unde conditiile sanitare lipseau. Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli si frig…au fost vremuri grele”, povesteste Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a “moldovenilor” la Destelenit era trimiterea prin “detasamentele de komsomoli”/tinerii comunisti, entuziasti de 17-18 ani, care erau îndemnati să contribuie la “ridicarea agriculturii si tarii sovietice”. În cei 15 ani cât a durat campania de destelenire a lui Hrusciov, în Kazahstan au fost trimisi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.

V. Alte modalităti prin care au ajuns românii basarabeni si bucovineni în Kazahstan
- prin repartitii ca specialisti si fortă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea institutiilor de învătământ mediu si superior (anii 60-80);
- de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la destelenit sau obiectivele industriale si minele de cărbune;
- atrasi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunturi despre “marile santiere sovietice” care existau în Kazahstan;
- urmare căsătoriilor mixte si serviciului militar.
În total, urmare politicii sovietice de deznationalizare a românilor în Basarabia si Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de bastină), la sfarsitul anilor 80, peste 500 mii de “moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai multi “moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 si în Kazahstan – 33.098.
VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 si a mărturisirilor unor supravietuitori, în timpul celui de-al II –lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari si civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.
Cel mai mare lagăr a fost “Spassk nr. 99”, situat la 45 km de orasul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului “Spassk”. Pe tot timpul functionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemti, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de nationalitate română. La acestia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistrati ca evrei, ucraineni, armeni, “moldoveni”.
În acest lagăr au fost concentrati si 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de nationalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detentie în lagarul Spassk nr. 99 au murit. Din totalul acestora, 827 au fost de nationalitate română. La acestia se adaugă alti cca.200 de prizonieri de alte nationalităti, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni. Mai multi prizonieri “moldoveni” care au murit sunt înregistrati separat de cei români.
Prizonierii morti au fost înmormântati fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură exceptie, o inventariere clară în acest sens. Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumati prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravietuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncati” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropati în zăpadă.
La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autoritătile regiunii Karaganda si a obtinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morti în lagărele din Karaganda. Astfel, la 9 septembrie 2003, presedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morti în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.
Desi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriati în anii 50, există informatii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferati în alte lagăre – „colonii de muncă”. Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti detinuti, de alte nationalităti) care ne-au povestit despre “fosti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucuresti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate si prizonierii repatriati. Este posibil să existe astăzi urmasi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistrati oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.

COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI
Dacă înainte de destrămarea URSS “moldovenii” ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de nationalităti înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această tară si-a proclamat independenta, multi s-au întors în Basarabia si Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.
Asa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/”moldoveni” erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -“moldoveni”. Majoritatea acestora trăiesc în localităti situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările si trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distributia româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).
În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunitătii românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia “Mărtisorului”, “Pastelui”, a “Zilei Nationale” a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociatii/Societăti culturale românesti care să promoveze constientizarea originii etnice comune a românilor si “moldovenilor” din Kazahstan, prezervarea limbii române, a traditiilor si obiceiurilor comune.
La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăieste în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare românesti “Românas” la o scoală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea orasului Alma-Ata. Astăzi, “Românas” este singurul ansamblu de dansuri românesti din Asia Centrală si are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice. Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitati să participe pentru prima dată la un festival în România – Festivalul “La Fântâna Dorului” de la Simleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relatiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.
La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociatia Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executive este Mihail Groza. La ceremonia dedicata nasterii primei Asociatii românesti în această tară au fost prezenti doi artisti populari români - Dumitru Zamfira si Mihai Călusaru, prezenti la Alma-Ata la un festival international de folclor. Conform statutului, “Asociatia s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si “moldovenii” sunt una si aceeasi natie, vorbesc o limbă comună – limba română, au cultură, religie, traditii si obiceiuri comune”.
În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociatiei care doresc să învete limba română.
Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociatiei Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociatiei ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorinta de a stabili legături cu Tara si asociatii similare din întreaga lume. În prezent, Asociatia se află în proces de reorganizare, ca urmare a aparitiei unui “curent moldovenesc” prin care se încearcă iarăsi dezbinarea comunitătii românesti din Alma-Ata în români si “moldoveni”.
Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, au continuat si la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociatie a românilor din Kazahstan - “Societatea Culturală Română DACIA” din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).
La sediul societătii DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Scolii Duminicale “Mihai Eminescu”.
O figură marcantă a comunitătii românesti din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ’50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova. Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ’50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o scoală românească de pe malul Prutului. Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română si rusă prin care si-a exprimat suferinta îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba si identitatea românească a “moldovenilor”. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri si sunt publicate periodic în presa locală.
Conducerea Societătii DACIA a fost invitată si a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romanesti din Europa, Bucuresti, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul si a intrat în contact cu lideri de asociatii din întreaga Europă.
Începând cu anul 2002, din rândul comunitătii etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi si studenti de origine română din Kazahstan). În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimisi gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identitătii nationale a conationalilor nostri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan si sunt privite ca modalităti concrete de sprijin din Tară pentru existenta identitară a acesteia.
În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această tară, difuzat în câteva episoade pe TVR si TVRI. Radio România Actualităti si Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.
În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunitătile românesti din Karaganda si Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Nationale a României, cu participarea unor artisti de la Ansamblul „Ciocarlia” din Bucuresti.
În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.

NOTĂ: În perioada 22-23 iunie 2006, în calitate de ambasador al României în Kazahstan, pe baza datelor din acest documentar, am organizat la Karaganda o conferintă stiintifico-practică pe tema prezentei românilor în Kazahstan, la care au participat istorici,arhivisti si jurnalisti din Kazahstan, Federatia Rusă, Kârgâzstan, si Uzbekistan, precum si reprezentanti ai Societătii Culturale Române DACIA din localitate. Prezentarea, pentru prima oară în această tară, la nivel academic, a unor date documentare privind destinul românilor din Kazahstan a fost urmărită cu mare interes de către participantii la conferintă si considerăm că a făcut oarecum lumină în „ceata” care se asternuse peste această istorie recentă, de multi necunoscută.
ANEXA

Prezenta românilor / ”moldovenilor” în principalele regiuni ale R.Kazahstan
(recensământul din 1999)

Români “Moldoveni”

Regiunea Akmola 65 2239
Regiunea Karaganda 96 3428
Regiunea Alma – Ata 20 642
Regiunea Atyrau 7 101
Regiunea Kazahstanul de Est 15 630
Regiunea Jambyl 13 370
Regiunea Kazahstanul de Vest 14 422
Regiunea Kyzyl Orda 6 189
Regiunea Manghistau 3 163
Regiunea Kustanai 101 3302
Regiunea Pavlodar 97 3391
Regiunea Kazahstanul de Nord 31 766
Regiunea Kazahstanul de Sud 8 561
Orasul Astana 37 629
Orasul Alma – Ata 25 463




“Prezenta Romanilor in Kazahstan-istorie si destin”
15 Ianuarie 2007

NR OBS
Vasile SOARE este ambasadorul României în Kazahstan
(vasilesoare@yahoo.com)








Vasile Soare    1/25/2007


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian