Destine - Bradutul
Sprijinindu-si capul in causul mainilor, mama sta in bucatarie la masa lunga de lemn care pana nu demult aduna in jurul ei pe cei sase copii alaturi de parinti. S-a asezat pe locul preferat al Teodorei si sta acolo fara sa mai stie de cand. Ceilalti ai casei sunt la televizor in living sau prin casa cu cate ceva treburi. Numai in bucatarie mama e singura, ramasa in acel loc, impietrita de durere. Nu mai plange. Lacrimile parca i-au secat de atata plans. Numai cearcanle din jurul ochilor adanci si intunecate vorbesc mai mult decat oricare al cuvant despre durerea care ii arde intreaga fiinta. La cate o imagine care se strecoara in gandul ei tresare ca de durerea atingerii unui fier rosu sau a un pumnal rasucit, si scoate din piept un icnet inabusit. Apoi iar priveste pierduta in gol si zice ca pentru sine: “e fara noima, e fara noima, cum sa aiba sens o moarte venita ca un traznet, fara sa fie anuntata de nici un semn, la nici 22 de ani inca neimpliniti?”. Si iarasi ii vine in minte cum a scos astãzi de pe mormantul ei bradutul impodobit ca pentru sarbatorile traite pana acum si de ea. În fiecare an, Teo impodobea bradul familie. Plina de viata si de fantezie, facea din impodobirea pomului de iarna o adevarata bijuterie. Astazi, venind de la biserica, impreuna cu intreaga familie au fost si la Teo la mormant, iar acum parca vedea printre gene imaginea lumanarilor arzand, parca simtea in nari mirosul de temaie, parca vedea inlocuirea bradutului cu flori proaspede, fiindca astazi este si ziua Sfantului Ioan iar pe Teo o mai chema si Ioana. Apoi se insirau - a cata oara? - imagini din acea zi napraznica. Teo s-a dus in baie, a lesinat, ei au chemat ambulanta si apoi la spital a cazut traznetul. Nu-si aduce aminte cat timp s-a scurs pana a venit doctorul si i-a anuntat ca au facut tot ce se poate omeneste, dar Teo nu a mai putut fi salvata. Nu puteau intelege. I-au dus si au vazut-o. Nici atunci nu puteau realiza dezastrul ce cazuse asupra lor. Un gand inca le mai incoltea in suflet, dar daca… dar daca nu e adevarat, dar daca isi mai poate reveni… Si prin fata ochilor se perindau apoi alte si alte imagini, franturi de ganduri grele. Vedea chipurile prietenilor si ale cunoscutilor veniti in goana mare adusi de vestea cazuta napraznic si asupra lor. A fost o mangaiere pentru ei sa vada cat de multa lume le-a fost alãturi timp de o saptamana, pana când au condus-o pe Teo pe ultimul drum. S-au straduit degeaba timp o saptamana doctorii si laboratoarele, pentru cã, tot n-au depistat cauza mortii, nici atunci si nici ulterior. Totul a ramas o mare enigma. Sanatoasa, in deplinatatea fortelor fizice si psihice, vazandu-si de treburile ei in modul cel mai firesc cu putinta, razand si glumind, a trecut pragul cel mare cu cea mai mare simplitate posibila. Din nou ii veneau in minte chipurile atator prieteni tulburati adanc de durere. Si parca Teo ar fi vrut sa fie prezenta si sa ii sustraga de la asemenea dureri. Ca un facut, in tacerea grea, au inceput sa cante telefoanele mobile, fiecare cu melodii pline de o stranie veselie. Cei ramasi acasa sunau la cei aflat in vizita pentru a afla amanunte. Prima data a rasunat “Marsul lui Radetki”, plin de voie buna si dinamism, apoi au inceput sa se ingane celelalte melodii. Si din nou mama tresarea ca injunghiata de un cutit si ofta dureros de adanc. Se gandea ca bradutul de pe mormantul ei, in traditia romaneasca ar fi trebuit sa fie bradul nuntii. Si ca o mangaiere ii treceau prin minte fragmente din cuvantarile de ramas bun spuse lângã sicriul în care ea, imbracata in alb, cu coronita de flori albe pe cap era pregatita pentru logodna cu cerul: “Imbracata in haina neprihanirii, asa cum ti-a fost viata, logodita acum cu cerul, suntem siguri ca de acolo de unde te afli si noua nu ne este ingaduit sa vedem, tu ne vezi si ne vei trimite spre mangaiere un semn ca au ajuns la tine lacrimile si durerea noastra si vei aduce alinarea sufleteasca celor atat de loviti de pierderea ta.”
Au urmat apoi ecourile venite din Romania: “Ai plecat fiinta de lumina, inger incarnat, sa te alaturi ostirii de ingeri dumnezeiesti care fac, dincolo de intelegerea umana
comuna, numai Voia Lui.”
In tacerea din bucatarie a aparut Stefana, cel mai mic copil, incaltata cu papucii mult prea mari ai mamei. E atenta sa nu se impiedice fiindca piciorusele firave ii ies prin partea din fata a papucilor, iar talpile prea lungi ii clampane peste cãlcâie. Tine in brate un catel cuminte care atarna ca o jucarie. Vrea sa ii spuna mamei ceva, dar vazand-o atat de nemiscata, o cuprinde un fior, i se intunecã ochii, lasã usor catelul jos si a iese din incapere cu grija ca sa nu faca nici un zgomot. Dupa un timp a venit si Petru, mai mare ca Stefana doar cu un an. Voia sa ii spuna mamei ca astazi, la biserica, acolo in altar, ajutand preotul care slujea, el s-a rugat pentru sufletul lui Teo si pentru ca mama sa nu mai planga si tata sa nu mai fie atat de intunecat. A vrut sa ii mai spuna ca simte in maini mirosul bradului lui Teo pe care l-a luat de pe mormant, dar vazand-o pe mama incremenita in durere, a facut ochii mari, de parca a incremenit si el, a ridicat umerii a neputinta si s-a retras cu spatele, ca sa nu tulbure icoana mamei asemenea unui sfant coborat din icoane.
Invaluind cu mintea chipul luminos al Teodorei, al lumanarilor palpaiind, al bradutului impodobit, din strafundurile intunecate ale durerilor, a izvorat iarasi sirul de lacrimi care cautau calea spre lumina.
Elena Buica / Pickhering
|
Elena Buica 1/24/2007 |
Contact: |
|
|
