Nostalgie
În momentele de reflectie, specifice vârstei, totdeauna am făcut legătura cu locurile si oamenii copilăriei mele, simtind acea legătură sufletească si acea chemare a pământului străbun.
Satul bucovinean Udesti este un sat binecuvântat de dumnezeu, are si păduri dar si luncă, are ses dar si dealuri, are apă dar si un pământ roditor, dar cel mai important are oameni harnici si destoinici care stiu să răzbată în viată.
Provin dintr-o familie modestă, as putea spune dintr-o familie a cărei soartă a fost pecetluită de cel de al doilea război mondial, si în permanentă m-a interesat identitatea mea ca om si a natiei din care fac parte.
M-a fascinat tot ce este în jurul meu si m-au afectat necazurile si bucuriile oamenilor pe care i-am cunoscut.
Mi-a fost hărăzit să am parte de multă bogătie sufletească. Am trăit si am cunoscut ce înseamnă să duci o viată modestă la tară, dar si cum se trăieste în “înalta societate” având ocazia să fiu alături de oameni aflati pe diferite pozitii sociale unii chiar pe cele mai înalte.
Toată copilăria mea, fie că eram cu vaca în lunca Sucevei, fie la prăsit sau la coasă, fie la scoală, am fost captivat de povestirile mamei, a domnului învătător sau ale celor care au trăit si au participat la cel de al doilea război mondial.
Am înregistrat în memorie necazurile oamenilor din Udesti o dată cu evacuarea peste apa Sucevei, cu “hospontul”, cu incursiunile “cazacilor” prin satul năpădit de buruieni după femei, cu cartierul general al rusilor din pădure pavat cu boabe de fasole din gospodăriile părăsite ale sătenilor, cu oile fierte cu tot cu blană în cazan.
Am trăit o dată cu povestitorii campania dusă de Armata Română pe Frontul de Sud – Ucrainean, fiind uimit de povestirile unui fost soldat care a dat de o sumă mare de bani, si-a golit ranita, a umplut-o cu bani pe care i-a cărat în spate vreo două luni cu gândul că îi va putea duce acasă să-si cumpere pământul mult râvnit, ca până la urmă să-i arunce într-o toaletă, fiind bucuros că scăpase cu viată din toate grozăviile prin care trecuse si din care multi nu au avut acest noroc.
O altă întâmplare legată de norocul celor care au scăpat si care mi-a rămas vie în memorie. O companie română în retragere a dat peste o vie în rod si cum în asemenea ocazii comportamentul oamenilor flămânzi este destul de greu de controlat, acestia au năvălit în acea vie care era minată de armata germană. A urmat un carnagiu cu descrieri de scene de groază. Supravietuitorii au fost de fapt doar cei răniti în actiunile anterioare care se aflau în urma convoiului principal si care nu putut participa la “festinul” macabru.
Toate acestea si multe altele nu mi se pot sterge din minte indiferent de istoria pe care am învătat-o în scolile pe care le-am urmat.
După atâtia ani de la război, anul acesta mi-a fost dat să am ocazia să merg în Crimeea – Ucraina.
Am fost la Sinferopol, Sevastopol, Ialta locuri încărcate de istorie, începând de la greci si până în zilele noastre. Din punct de vedere turistic tărmul Crimeii de la Sevastopol la Ialta poate fi comparat cu Riviera franceză.
În sufletul meu parcă am asteptat acest moment deoarece pe aceste locuri se odihneste cel al cărui nume îl port, fiind primul sot al mamei mele, căsătorită la 20 de ani în 1939 si rămasă văduvă de război la 23 ani.
Pe acele locuri odihnesc pentru vecie alte mii de români care au dat jertfa supremă pentru tară.
Timpul scurt avut la dispoziţie si necunoasterea limbii locale nu mi-a îngăduit să dau de cimitirul ostasilor români, în schimb am dat de cimitirul ostasilor sovietici căzuti în campania din 1941-1942 în zona Sevastopol.
Când m-am întors acasă, as fi dorit să merg în satul meu si să le spun lui mos Gheorghe, lui mos Ion, lui mos Vasile, lui mos Costan, lui mos Augustin, lui mos Nicolae, lui mos Costică, lui mos Grigore, lui mos Andrei, lui mos Dumitru, lui domn Gheorghită, lui domn Căpitan că si eu am fost pe locurile acelea pe care ei le-au călcat cu piciorul în vremuri tulburi de răstriste, că viata îsi urmează cursul firesc, că faptele rămân numai în amintire, dar ……. nu mai am cui spune pentru că ei au plecat.
|
Grigore Rosnitche 10/27/2006 |
Contact: |
|
|
