Cu musca pe caciula
Cu firea noastra optimista si cu simtul humorului de care nu ducem lipsa am avut o mare placere citind in Observatorul articolul “De ce nu merge ?”, Dilema Veche, nr.85. Era vorba acolo de cum e romanul in Romania. Complice, ne-am dat coate zicand: “Al naibii Plesu asta, ca bine le mai zice”.
La aparitia articolului geaman “Romanul in strainatate”, Dilema Veche, nr.114, simtul humorului a disparut ca prin farmec. Am trecut de la amuzament la uimire si apoi la stupefactie. Spiritele s-au inflamat, iar reactiile par de neinteles. S-a facut o scrisoare deschisa ??. Unele din articolele de raspuns au o nuanta de ton belicos. S-a pus prea mult patos, iar consideratiile colaterale au dus la concluzii gresite. Nu s-a pastrat calmul si detasarea. Nu stiu de ce, dar unii s-au simtit cu musca pe caciula. Ei s-au implicat fara rost si s-au vazut in pielea romanului generic portretizat de Andrei Plesu. Ca sa-i linistim pe cei care gandesc asa, putem spune ca ei sunt exceptia care intaresc regula.
Daca am inteles litera si spiritul articolului este limpede ca pareri de genul “Articolul loveste in mod cu totul gratuit, nechibzuit si rautacios acea mare masa a romanilor din afara granitelor Romaniei”, “ Sunt mahnita (o mahnire revoltata) de faptul ca ne blamati pe toti laolalta, fara sa va pese de motivele care ne-au indemnat sa lasam totul in mainile acelora care urlau in ’90 “Moarte intelectualilor” sau si mai rau intelegeri gen “Idiotenia diasporei” sunt simple distorsiuni de gandire.
Andrei Plesu este un intelectual de rasa. Iar intelectualul, asa cum sunt si semnatarii articolelor de raspuns, este purtatorul unui spirit critic. Din pacate, tot Plesu ne spune, exista si variante mediocre ale spiritului critic, intrebari legitime stricate de intrebari superficiale care, in pripa judecatii lor, compromit, pana la urma, legimitatea intrebarii. Mai mult: dojana etica ipocrita si pudibonderia filistina sfarsesc prin a descuraja orice dezbatere.
Cunoscandu-ne bine si dorind sa ne menajeze orgoliile, Andrei Plesu, in articolul sau, se pune in pozitia romanului din strainatate printr-o experienta de 2 luni la Berlin. In aceste conditii, comportamentul lui este similar cu al nostru. In articol, el a facut un portret al romanului generic in strainatate. Putin cinic, dar verosimil. Chiar daca portretul nu-i prea magulitor, nimeni nu poate nega, cu onestitate si buna credinta, realitatea.
Prin natura noastra si fortati de un destin mai mereu defavorabil, a trebuit sa supravietuim, atat acasa cat si in strainatate, unde tot romani se zice ca suntem. Romanul este roman oriunde ar fi el cu calitatile si metehnele care-l caracterizeaza. Astia suntem noi.
Ce-i de facut ? Sa vedem ce zice Andrei Plesu ca face: “Am invatat (tarziu) ca nu te poti razboi cu propria natura. Mai exact, ca singura sansa de a o domina este sa o asumi. Integral. Nu e rentabil – si nici cinstit – sa-ti faci un portret public cosmetizat. Mai devreme sau mai tarziu, solemnitatile contrafacute si purismele demagogice se destrama si te fac de ras”.
Daca admitem ca articolul “Romanul in strainatate” se incadreaza perfect in stilistica lui Andrei Plesu, atunci sa-i dam “dreptul la replica” spicuind din nota introductiva la volumul “Obscenitatea publica”, Humanitas, 2004, un fel de romanul la el acasa in multiple ipostaze : “Volumul de fata cuprinde o selectie din articolele pe care le-am publicat in anii 1996-2004 in Dilema, Dilema Veche, Plai cu boi si Jurnalul National. Am ales, de regula, texte care, chiar daca s-au nascut sub presiunea unor conjuncturi databile, au, din punctul meu de vedere, o oarecare valabilitate generica. Ele nu definesc numai situatii particulare, personaje ale momentului si “actualitati” gazetaresti, ci, deopotriva, atmosfera unei epoci care reflecta, adesea, metehnele si pitorescul Romaniei eterne. Nu vreau sa dau verdicte fatale. Sper, mai curand, ca efortul de a colecta si descrie simptome ale bolii va duce la un diagnostic corect si la un tratament adecvat. E inevitabil sa provoc consternari si deziluzii unei categorii de cititori. Ne miscam neincetat intre sublimitati si scarbe. Asa e lumea, asa sunt vremurile, asa este si autorul paginilor care urmeaza”.
Pentru noi toti ramane constatarea ca in conditiile de astazi o natiune ca a noastra se poate ridica peste conditia ei de ieri, numai printr-o buna conlucrare a celor de acasa cu cei din strainatate. O clipa nu trebuie uitat ca suntem fiii aceleiasi mame, nicidecum frati vitregi.
|
Mircea Radulescu / Kitchener 8/6/2006 |
Contact: |
|
|
