O zi de duminica a romanilor canadieni
De cand ne stim ca neam, zilele de sarbatoare i-au adunat pe oameni in sanul bisericii, la masa sau la hora. In zarile indepartate pe unde ne aflam, biserica isi implineste menirea ei de a ne aduna si de a ne darui frumusetile trairilor sufletesti inaltatoare.
Ma aflam intr-o duminica dupa Pasti la biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Toronto, unde slujeste preotul Ionel Cudritescu. Ca multi romani ortodocsi aflati pe aceste meleaguri, purtam o suferinta in suflet ca nu avem o biserica dupa traditia noastra. Pana ni se va implini aceasta dorinta, ne multumim si asa, adica, duminica sa mergem la slujba la ora 12 intr-o biserica inchiriata pentru cateva ore, sa ascultam toaca si clopotele bisericii inregistrate pe banda, iar preotul sa slujeasca in altar deschis. Dar daca facem abstractie de ele, biserica isi indeplineste rolul ei de veacuri. E locul unde ti se umple inima de curatenie, mintea de gandul cel bun si sufletul de emotii, locul care ajuta la unitatea de neam oriunde ne-am afla. Aici coboara peste noi pacea Duhului Sfant, uitam de vrasmasi, de suferinte, de neimpliniri. E numai murmur si rugaciune in taina, cu sufletul larg deschis si plecam cu nadejdea in suflet ca rugaciunea ne-a fost primita. Rugaciuni putem face oriunde, caci Dumnezeu este peste tot, dar in biserica sunt trairi de o factura speciala si sentimentul religios il traim intr-un mod diferit alaturi de ceilalti crestini de-un neam cu noi, alaturi de cunoscuti si prieteni.
Imi trece prin minte o idee: cum ar fi viata naostra fara astfel de trairi? Ar fi posibil ca la baza religiei noastre sa stea alte adevaruri asa cum sugereaza cartea lui Dan Brown “Codul lui Da Vinci”? E posibil sa rastoarne tot ce am crezut pana acum? Imposibil, imi raspund. Misterul si miraculosul ne hranesc sufletul, imi zic. In lumea “nebuna” de azi, incercam sa ne intalnim cu sinele nostru Divin pe calea spiritului. In biserica, spiritul inunda natura noastra emotiva si ii uneste pe oameni. Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care este asezata. Religia este domeniu in care “fericit este cel ce crede si nu cerceteza.” Singurul adevar cert este cel pe care Mantuitorul l-a dat ca raspuns ucenicilor: “Eu sunt Adevarul, Calea si Viata”.
Asezata in banca alaturi de minicorul care da raspuns preotului, am cantat ca pe vremea cand eram eleva la Scola normala si mai tarziu participand la coruri bisericesti. Doamna preoteasa Maria-Elena Cudritescu imi starneste admiratia prin daruirea cu care da insufletire coristilor. Cantand, simt ca darui ceva din mine si ca primesc in acelasi timp o calma bucurie. Alaturi de mine este familia prietenilor Monica si Adrian Patrascu, oameni profund evlaviosi. In buna credinta si-au crescut cei 6 copii. Fetita lor de 9 ani, Stefana, isi face cruci ca un batran smerit. Se uita in gura mea si canta dupa mine cu adanca traire. Ii sopteste mamei: “Nu stiu cum, dar imi vin cuvintele in gura de parca le stiam demult si parca stiu si melodia”. O incurajez tinand-o de mana si ochii ii stralucesc. Fratele ei, Petru, de 10 ani, imbracat in haine bisericesti, are “important rol” in altar, alaturi de preot si de ipodiaconul Tiberiu Angelescu care nu-l scapa din ochi si-l invaluie cu dragoste parinteasca. Petru e adanc patruns de rolul lui. Cu chip frumos si luminos, in hainele albe, pare intruchiparea unui inger de la care nu iti poti lua ochii. Monica imi sopteste: “Aici ma simt alt om, si am sentimentul ca apartin cuiva si nu sunt numai un fulg aruncat in lumea larga”.
In fata altarului seniorul Valerian Banu citeste tinand locul dascalului bisericesc. E din Alexandria, zona in care m-am nascut, cu radacini adanci in credinta si in participarea activa la biserica si ascultandu-l parca ma simt acasa. Ceilalti slujitori ai bisericii, voluntari si ei, isi fac cu pietate serviciul randuielilor bisericesti. Langa o masa alaturata, zaresc o alta prietena, octogenara d-na Irina Nestorescu, figura parca desprinsa din tablourile distinselor doamne din perioada interbelica, cu modestia si simplitatea doamnelor de rang inalt - aseaza bunatati pentru pomenirea mamei sale.
La sfarsitul slujbei, colaboratorul revistei si cenaclului ; “Observatorul” si regizorul teatrului “T. Musatescu”, Ilie-Stelian Constantin, cu mandrie retinuta, imi prezinta trupa teatrala. Ne spunem cateva cuvinte pe care le simt ca un buchet de flori frumoase si pline de viata.
Fac cunostinta cu mai multe persoane si intalnesc multa lume cu care schimb cateve vorbe sau care ma saluta zambind. Pe multi ii cunosc numai dupa infatisare, dar ii simt din lumea mea si murmur si eu: “Simt ca apartin cuiva”.
A urmat apoi bucuria muzicii religioase dedicata Invierii, cu iz de romanism, cu iz de acasa. Corala “Armonia”, purtatoarea simbolului spiritualitatii romanesti - nu intamplator anagrama Romaniei - ne-a delectat cu muzica a carei frumusete o sorbisem din alte timpuri. Mentinand aprinsa candela muzicii religioase la mari departari de originea ei, au creat o atmosfera cu totul aparte, speciala, departe de agresivitatea vietii cotidiene. Trairea maxima a expresiei religioase, intensitatea emotiva, profunzimea liniei melodice, farmecul armoniei si interpretarea remarcabila ne-au purtat in strafundurile trairilor ca sa ne inalte in taria frumusetilor Divine. Initiatorul si sufletul acestui cor, profesorul Augustin Medan, impreuna cu coristii, sau colaboratorii cenaclului si publicatiei “Observatorului” isi aduc contributia lor voluntara pentru a tine sus faclia artei si a limbii romane.
Coristele cu ii romanesti si fuste lungi neagre, barbatii in costume negre, camasi albe si papion negru, cu totii, de la mic la mare, aveau fetele stralucind de bucuria daruirii. Miscarile dirijorului ii conturau intreaga personalitate. Ii canta fata exprimand participare totala, gura rostea cuvinte fara grai, intelese numai de coristi, iar mainile erau un adevarat poem, vorbind si ele parca cu grai omenesc. La marginea corului, frumoasa doamna Magda Medan, cu glasu-i fermecat, ma starnea sa i-l desprind din restul corului atat de bine inchegat.
Vrajita de frumusetea interpretarii, n-am bagat de seama ca de multisor ramasesem cu gura intredeschisa.
Si atunci, in zilele de sarbatoare, cum sa nu raspunzi chemarii maicii biserici ca sa te bucuri de trairi pline de frumuseti inaltatoare ce-si trag seva din radacini adanci si intalnindu-te cu cei din neamul tau, cu cunoscuti si cu prieteni, sa simti ca apartii cuiva?!
|
Elena Buica 5/20/2006 |
Contact: |
|
|
