Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivã 2018
Articole Arhivã 2017
Articole Arhivã 2016
Articole Arhivã 2015
Articole Arhivã 2014
Articole Arhivã 2013
Articole Arhivã 2012
Articole Arhivã 2011
Articole Arhivã 2010
Articole Arhivã 2009
Articole Arhivã 2008
Articole Arhivã 2007
Articole Arhivã 2006
Articole Arhivã 2005
Articole Arhivã 2004
Articole Arhivã 2003
Articole Arhivã 2002


Ion Minulescu - Poetul exuberantei tineresti



Asezandu-ma sa scriu despre Ion Minulescu, am inceput sa simt acel parfum de esente rascolitoare ale poeziilor din tinerete, parfum de care nici nu mai stiam ca imi lipseste.
Cred ca sunt rari aceia dintre noi care in timpul tineretii sa nu fi fost captivati de poezia lui Ion Minulescu. Reluarea din cand in cand a lecturii poeziilor lui Ion Minulescu, inseamna o intoarcere spre acei ani luminosi, plini de incantare si de jovialitate. Cred ca ne-a atras la acea varsta poetul fiindca era stapanit de gustul exoticului, al civilizatiei urbane si al modernismului.
Ion Minulescu a fost unul dintre poetii foarte populari. A fost un trubadur modern al primelor patru decenii ale veacului trecut. La “Cofetaria Capºa” in Bucureºti, Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre “stalpii de baza” ai cofetariei literare, cel care “trona” in realitate. “Casa Capºa”, devenita mai tarziu cafeneaua literara “Capºa” a fost, decenii la rand, o veritabila emblema a “Micului Paris”, dar ºi un “camp de lupta” unde inteligenta era arma suprema, iar replica acida conta mai mult decat o salva de artilerie. Aici s-au purtat adevaratele razboaie ale spiritelor. Eroii acestor batalii erau numele “grele” ale literaturii romane. Era nodul gordian al trecerii spre nemurire. Toti scriitorii care insemnau ceva treceau pe acolo. In fumul gros al tigarilor, discutiile sprintare se legau de la o masa la alta, iar vorbele de duh curgeau ca pe banda rulanta.
Temperamentul lui Ion Minulescu dezvaluia o mare vocatie a sociabilitatii, o inclinatie deosebita pentru poanta ºi vorba de duh. Era om de gust ºi de cultura superioara, inzestrat cu o verva colorata, sugestiva, spumoasa ºi foarte contagioasa, devenita proverbiala cu care a incantat atatia tovaraºi de boema. Poetul a fost stapanit de o mare placere colocviala – poeziile sale parca sunt, in primul rand, o conversatie. Mie imi par ca sunt niste ferestre prin care putem intrezari ceva din atmosfera de la Capºa sau de la cealalta cafenea bucuresteana tinuta de papa Kubler, pe strada Imperiala, colt cu Calea Victoriei. La aceste cafenele, dupa cum isi aminteste Ion Minulescu, se intalneau scriitorii si se grupau in doua tabere: cea “traditionalista si cea modernista” fiecare avandu-si “mesele ei, unde se discuta tot asa de zgomotos si se consuma tot atat de modest’. Aici, dupa cum nota G. Calinescu: “Minulescu se da in spectacol cu candoare. Se spovedeste si se autopersifleaza concomitent.”
Aceste calitati ale lui Ion Minulescu si in special farmecul gandirii spontane si libere si comicul derivat din verva, explica ºi marele succes la public al operei. Cand mergea prin tara cu alti scriitori, la diferite ºezatori literare organizate de Societatea Scriitorilor Romani, Ion Minulescu starnea revarsari de entuziasm. Succesul ii era asigurat numai prin simpla prezenta pe afiºe. Victor Eftimiu a acordat un spatiu insemnat relatarilor despre aceste ºezatori care aveau un farmec deosebit, mai ales dupa ce se alaturasera si mari actori ca Ion Manoilescu, Constatin Nottara si altii. Despre Ion Minulescu, Victor Eftimiu nota: “Ion Minulescu a exercitat asupra auditoriului un mare farmec, era aclamat si rechemat dupa fiecare poezie”.Era si un excelent recitator. Una dintre cele mai gustate poezii la aceste sezatori era “Acuarela”, poezie dedicata lui Victor Eftimiu, organizatorul ºi insufletitorul acestor ºezatori literare:

In oraºu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Oraºenii pe trotuare,
Merg tinandu-se de mana,
ªi-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,
De sub vechile umbrele, ce suspina
ªi se-ndoaie,
Umede de-atata ploaie,
Oraºeni pe trotuare
Par papuºi automate, date jos din galantare.

In oraºu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Nu rasuna pe trotuare
Decat paºii celor care merg tinandu-se de mana,
Numarand
In gand
Cadenta picaturilor de ploaie,
Ce coboara din umbrele,
Din burlane
ªi din cer
Cu puterea unui ser
Datator de viata lenta,
Monotona,
Inutila
ªi absenta…

In oraºu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Un batran ºi o batrana –
Doua jucarii stricate –
Merg tinandu-se de mana…

Daca, scriind despre Ion Minulescu, notez cate ceva ºi despre atmosfera cafenelelor literare, despre boema “Micului Paris”, sau despre ºezatorile literare din perioada interbelica, este pentru ca mi se face dor cateodata de acea lume care a fost si care nu va mai fi, acea lume pe care abia am apucat sa o intrezaresc ca prin vis, dar atat cat a fost, a ramas in amintirea mea ca un palat plin de lumina, caldura ºi culoare ºi care apoi s-a pierdut intr-un camp de balarii. O lume pe care multi dintre noi am apucat sa o gustam putin sau pe care numai o intuim asa cum am mai citit despre acele vremuri luminoase ale literaturii noastrte.
Am apucat sa cunosc crampeie din acea atmosfera bucuresteana din literatura, dar am mai avut norocul in tinerete sa le completez din relatarile si comportamentul unui unchi, fratele mamei mele si ale sotiei lui, ruda prin alianta cu Gopo. Ei traisera ultimii 15 ani de deplina inflorire a boemei bucurestene. Dupa bombardamentele masive ale Bucurestiului din 1944, ei s-au refugiat la bunica si contactul cu ei era foarte apropiat. Urmatorii ani, desi ei au trait intr-un targusor de provincie, Alexandria, in judetul Teleorman, ei si-au pastrat cu o prospetime vie pana la moarte spiritul de boema, precum si o zestre mare de amintiri din acea perioada. Comunismul nu le anulase mai nimic din ce pusese in ei acea epoca stralucita. Aveau in Alexandria un cerc de intelectuali, bucuresteni, refugiati si ei, sau cei din Vitanesti din neamul Noica, ori cei din neamul Capra si impreuna s-au sprijinit ca sa nu le fie prea tare alterata fiinta interioara. Povestirile lor, mai ales pe vremea comunismului, mi se pareau povesti iesite dintr-un palat al inchipuirilor. De multe ori m-am intrebat: ce s-ar fi putut alege de viata stralucitului boem Ion Minulescu, daca nu s-ar fi stins chiar in anul venirii rusilor? “Turnat” perfect pentru o lume boema, cum ar fi putut supravietui tavalugului comunist care a trecut peste toate valorile culturii noastre si a instalarii epocii proletcultiste peste care trona A. Toma?
Dar sa revenind iarasi la acele vremuri.
Ion Minulescu a scos primul volum de poezii intitulat “Romante pentru mai tarziu” in aprilie 1908, cu o coperta desenata de Iosif Iser (1881-1958) prietenul lui de-o viata, unul dintre maestrii de seama ai picturii romanesti. Poetul credea ca noutatea poeziei lui n-ar putea fi inteleasa de contemporani, decat “mai tarziu”. Prima data a fost remarcat de Ion Luca Caragiale in revista lui Mihail Dragomirescu “Convorbiri critice”: “Bravo lui! De mult nu am avut asa impresie. Il salut calduros si-i multumesc pentru inalta placere ce mi-a facut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar!” S-a impus chiar de la debut. Curand el chiar a creat o moda poetica. Succesul larg al versurilor sale a fost consfintit si de acordarea Premiului national de poezie pe anul 1928. Urmatoarele volume de poezii au fost “Strofe pentru toata lumea” (1930) si “Nu sunt ce par a fi” (1936).
A trait patru ani la Paris (1900-1904) unde s-a familiarizat cu literatura simbolista frecventand boema artistica. In Parisul animat si trepidant de la inceputul secolului al XX-lea, Minulescu cutreiera faimoasele cafenele si cabarete, participand la discutii zgomotoase, cu verva lui simpatica si putin fanfarona. La intoarcerea in tara, timp de patru decenii, aceasta verva l-a facut una dintre figurile aproape intrate in legenda ale cafenelelor bucurestene, pentru care avea o atractie nedezmintita.
Victor Eftimiu il descrie astfel pe proaspatul intors de la Paris: “…un poet cu barba roscata, cu sapca si ochelari… Exuberant, familiar, cu gesturi largi, dezordonate, cu tipete stridente, cantaretul “Romantelor de mai tarziu” navalea ca un torent…” Victor Eftimiu ne da si un amanunt amuzant. El spune ca primul succes pe care l-a avut, a fost cu o parodie dupa Minulescu “Romanta celor trei sarmale” care a fost repede raspandita in lumea literara :”Sarmale verzi,/ Chiftele blonde,/ Carnati cu must si mititei…/ N-ai sa auzi din drang,/ Din cobze,/ Din mandoline/ Si tambale/ Decat romanta fara vorbe/ Romanta celor trei sarmale…”
In miscarea de innoire a poeziei romanesti Minulescu a jucat un rol de frunte. Prin el s-a produs depasirea cadrului cam ingust, cam provincial al poeziei din vremea sa.
In plina epoca samanatorista si poporanista, simbolismul pledeaza pentru dreptul la o literatura citadina, cu motivele specifice lumii urbane ca urmare tradu.
Se stie ca Alexandru Macedonski a fost precursor si teoretician al simbolismului romanesc. Au contribuit cu creatii Dimitrie Anghel si Stefan Petica, iar Ovid Densusianu prin studii si articole. Despre contributia lui Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, in “Istoria literaturii romane contemporane” (1900 – 1937) spunea ca este: “adevaratul stegar al miscarii simboliste” si ca el l-a “facut pe intelesul tuturor si i-a popularizat metodele”.
In poezia simbolista epicul este inlocuit cu stari afective, caci lumea se constituie ca un izvor de emotii. Simbolul, sugestia, muzicalitatea cuvantului, corespondenta, laitmotivul, intuitia, parfumul – ca simbol al visarii si evaziunii, muzica – expresie a nostalgiei si a starii de depresie, motivul singuratatii si al spleenului sufletesc, dislocarea versului clasic si folosirea versul alb printr-o alta reordonare grafica, toate acestea scot in relief o lume fascinanta pe care o gasim si in opera lui Minulescu. El a asimilat experienta estetica a simbolismului european in formule autohtone.
Ion Minulescu se deosebeste de George Bacovia, cel mai reprezentativ poet simbolist de la noi, poet al monotoniei provinciale si al degradarii naturii si se apropie mai mult de George Topirceanu prin umor, zeflemea, autopersiflare si parodie. Fata de Toparceanu se deosebeste prin caracterul deschis, actoricesc, lipsa de discretie a sentimentului si prin bravura, fata de sentimentul de jena, de rezerva si de autocenzura pudica a lui Topirceanu. La Ion Minulescu teama de ridicol nu functioneaza, de aceea se joaca cu cuvintele in voie fara sa apara ridicol si inoportun, iar impudoarea artistica e tolerata.
In poeziile sale, Minulescu a cantat peisajul oraselor, cu strazile, cu cladirile, cu vehiculele lor, cu furnicarul lor omenesc, cu micile si marile tragedii. Atat in poezii, cat si in proza, el a “desfasurat exuberanta sa exceptionala, cu recuzita modernismului, incurabil, a originalului, a artistului care-si trage seva si sensurile si din gratuitati, absurditati, fantezii pure, ca si din fapte adevarate si oameni reali” (Mihai Gafita).
“Eu sunt o-mperechere de straniu
Si comun,
De aiurari de clopot
Si framantari de clape –
In suflet port tristetea planetelor ce-apun,
Si-n cantece tumultul caderilor de apa…

Eu sunt o cadentare de bine
Si de rau,
De glasuri razvratite
Si resemnari tarzii –
In gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Si-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucisare de harfe
Si trompete,
De lenese pavane
Si repezi farandole –
In lacrimi port minciuna tacutelor regrete,
Si-n ras, impertinenta sonetelor mandole.

Eu sunt o armonie de proza
Si de vers,
De crime
Si idile,
De arta
Si eres –
In craniu port Imensul, stapan pe Univers,
Si-n vers, vointa celui din urma Nenteles!...
(Ecce homo)
Postura controversata este o coordonata permanenta si importanta a operei acestui poet:
“Vorbesc cu mine insumi si-mi zic:
- De ce ma minti
De-atatia ani de-a randul ca tu esti cel mai mare
Din toti imblanzitorii cohortelor barbare,
Ca-n gestul tau palpita stravechile altare,
Iar vasta catedrala, zidita de parinti,
Cu-ntreaga-i melodrama de Dumnezei si Sfinti,
O poti schimba-ntr-o clipa,
De nu ti-ar fi rusine
De barbile lor albe,
De mine
Si de tine?”
(De vorba cu mine insumi)

Ion Minulescu este prin excelenta poetul departarilor, al marilor, al chemarilor spre spatiile exotice, al orizonturilor incerte, pline de mister, acolo unde “nu stim nimeni ce va fi”, al corabiilor incarcate cu aur, chihlimbare si smaralde, ce lasa in urma portul. Este printre primii poeti ai literaturii noastre care a cantat marea, dezvoltand simbolul enigmaticului marin, evocand in imagini vizuale, atmosfera din port si chemarea spre spatii exotice incarcate de mister. Petrecuse iarna anului 1906-1907 impreuna cu Dimitrie Anghel la Constanta ca functionari, avand ceri in comun.

Pornira cele trei corabii, purtand in pantecele lor
Gramezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Si-opale blonde;
Iar sus, pe bord,
Tristetea-acelor romante vesnic vagabonde,
Cantate,
Azi in drum spre Poluri,
Iar maine-n drum spre-Ecuator!...
(Romanta celor trei corabii)

Aceasta poezie a departarilor contine un subtil joc al iluziilor, al jubilatiei plecarii si al inaintarii pe orizontala pe un drum triumfal spre sursele originale ale vietii.
Enumerarea pietrelor pretioase: ”Gramezi de aur,/ Chihlimbare,/ Smaralde verzi/ Si-opale blonde”, precum si folosirea obsedata a cifrei “trei“, dezvaluie un registru imagistic original, cu tonalitate solemna si fastuoasa. Folosirea neologismelor si a substantivelor proprii sau scrise cu majuscula (Poluri, Ecuator, Poem, Psalm, Calvar, Nimicul, Eternul, Imensul, Trecutul, Ieri, Maine, Albastrul, Boemii, Nebunul), nume sonore si exotice (Xeres, Estremadura, Alicante, San-Salvador, Antile, Babilon, Ninive, Bassora, Ecbatana) confera poeziei minulesciene individualitate in peisajul literaturii noastre.
Obsesia numarului “trei” il urmareste pe poet in numeroase poezii: trei romante, trei clipe reci, trei crisalide, trei luceferi stinsi, trei refrenuri triste, trei sicriuri de arama, trei morti iubiti etc. Prin repetitia lor mecanica, acorda poeziei o cadenta deosebita.
“ In cinstea ta, -
Cea mai frumoasa si mai nebuna dintre fete, -
Voi scri trei ode,
Trei romante,
Trei elegii
Si trei sonete.
In cinstea ta, -
Cea mai cantata din cate-n lume-au fost cantate, -
Din fiecare vers voi face
Cate-un breloc de-argint, in care
Gandirile-mi vor sta alaturi, ca niste pietre nestemate
De-a pururi incrustate-n bronzul
Unei coroane princiare.”
(Odeleta)
Impartea in jur cuvinte gratioase, iar amanuntul picant abunda indiscret. Corabiile intra in port cu “panzele umflate/ Ca niste sanuri de femeie/ Pe care-o buza patimasa le-a-nvinetit de sarutari”.

Simbolul, atat de drag simbolistilor, este elementul definitoriu:

Cheia ce mi-ai dat aseara –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseara!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseara
Mi-a cazut din turn,
Pe scara,
Si cazand, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseara
Am catat-o;
Dar pe scara
Era noapte ca si-afara –
Noapte ca sub boltuita
Cupola de manastire,
Cand s-au stins pe la icoane
Lumanarile de ceara.
………………………
Si m-am coborat pe scara…
Dar pe cea din urma treapta
Cheia ce mi-ai dat aseara
Am gasit-o prefacuta
Intr-o cupa alba, plina
Cu vin verde de cucuta.

Si pe cea din urma treapta
Am ingenuncheat
Si-am plans –
Caci pe cea din urma treapta,
Ca-ntr-o carte inteleapta.
Am citit in fundul cupei
Naufragiul ce m-asteapta!...
(Romanta cheii)

El canta in cinstea “amantelor ce mint”, se lasa inselat si insala la randul lui, intelegand reciproca nestatornicie pasionala, ca un adevarat libertin lucid.

“Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine…
Dar fiindca azi mi te dai toata,
Am sa te iert –
E vechi pacatul
Si nu esti prima vinovata !...

In cinstea ta,
Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint.
Am ars miresme-otravitoare in trepieduri de argint,
In pat ti-am asternut garoafe,
Si maci -
Tot flori insangerate –
Si cu parfum de brad patat-am dantela pernelor curate,
Iar in covorul din perete ca si-ntr-o glastra am infipt
Trei ramuri verzi de lamaita
Si-un ram uscat de-Eucalipt.”
(Celei care minte)

Clipa de pasiune se consuma intr-un decor rafinat, luxos, farmecul venind din savurarea cadrelor exotice, iar iubita este o curtezana de lux. Risipeste flori, arde parfum in trepieduri de argint, inmiresmeaza gingasele dantele cu miros de brad.
Cu dezinvoltura, cu o generozitate facila, crezuta chiar si de e numai pe jumatate, poetul ii face iubitei promisiuni pe tonul unei exagerate solemnitati:
“In seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Si-ti voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Si Corint.”
(Romanta fara muzica)

Dragostea e pur senzuala, e un capriciu senzual, o placere de moment, este clipa voluptatii desprinsa din sirul monoton al clipelor la fel. Iubirea este numai “o scurta nebunie”. Efemeritatea sentimentului erotic este ceva de ravnit, iar minciuna este o fascinatie irezistibila.
“Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sarutari,
Nu-ti cer sa-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la altii,
Ci tot ce n-ai spus nimanui.
Si nu-ti cer patima nebuna si fara de sfarsit,
Nu-ti cer
Nimic din ce poetul palid
Cerseste-n veci de veci, stingher,
Voi doar sa-mi schimb o clipa
Din sirul clipelor la fel,
Sa-mi torni in suflet infinitul unui pahar de hidromel,
In par sa-mi impletesti cununa de laur verde
Si-n priviri
Sa-mi impletesti pe veci minciuna neprihanitelor iubiri”
(Celei care minte)

Dupa marile rostogoliri de cuvinte si fantezistele promisiuni, in final, poetul adreseaza iubitei intrebari, care, desi puse cu bonomie, contin si un dram de ironie sau autoironie care sa indulceasca clipa trecerii la realitate:

“Tu crezi c-a fost iubire-adevarata…
Eu cred c-a fost o scurta nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu v-om sti-o niciodata…
……………………………
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cantat-o poate niciodata…

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!”
(Celei care pleaca)
sau:

“Voiesti sa nu mai fii a mea?” ori “Sa-ti amintesti ca-ai fost si-a mea”

Uneori intalnim si nuante platonice .

“Iubire, bibelou de portelan,
Obiect de pret cu existenta efemera,
Te regasesc pe-aceeasi etajera
Pe care te-am lasat acum un an…”
………………………………..
Iubire, bibelou de portela,
Obiect de pret cu smaltul nepatat,
Ramai pe loc acolo unde esti…
Sa nu te misti…
Si daca ne iubesti –
O!... daca ne iubesti cu-adevarat –
Asteapta-ne la fel inca un an…
Un an macar…
Atat…
Un singur an…

Iubire, bibelou de portelan!…”
(Romanta fara ecou)

In ultimele doua volume, “De vorba cu mine insumi” si “Nu sunt ce par a fi”, imaginarul, aprins alta data, se stinge inexorabil. Poetul priveste cu nostalgie inspre trecutul sau plin de fantezie, ceremonialul erotic se mai infaptuieste doar uneori, fantezia paleste, insufletirea se face mai putin simtita. Ca versificatie si muzicalitate, este mereu incantatoare.
Ne place sa ne intoarcem din cand in cand la poezia lui Ion Minulescu mai ales pentru acea cuceritoare muzicalitate exterioara, fiind una dintre cele mai sonore si cantabile poezii din literatura noastra. Versul este aproape clasic, cantabil, doar grafic este redat fragmentat.
Sa luam un exemplu.
O strofa dintr-o poezie ale carei versuri sunt fragmentate:

“Un tramvai se-ntoarce de la gara,
Si-n tramvaiul plin de pasageri
Toata lumea canta-n cor pe dinafara,
Ce-a cantat si ieri,
Si-alalta ieri”
(Ploaie urbana)

Versurile rearanjate, formeaza o strofa de tip clasic.

“Un tramvai se-ntoarce de la gara,
Si-n tramvaiul plin de pasageri
Toata lumea canta-n cor pe dinafara,
Ce-a cantat si ieri, si-alaltaieri…”

Al. Piru nota: “Versul minulescian se apropie de cel simbolist liber numai prin trucul tipografic al masurilor diferite, fiind insa, clasic, cantabil, potrivit cantecului de lume pe care-l imita, dar si parodiaza, conform unei dispozitii ironice si chiar autoironice permanente.”
La trei ani dupa moartea lui Minulescu survenita in ziua de 11 aprilie 1944, T. Arghezi, nota: “…am fost atras de politetea lui calda, de genul lui de omenie civilizata, de un fel de camaraderie particulara”… “N-as putea sa ascund ca de Ion Minulescu ma anima si o simpatie regionala… Poetul era oltean din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o slabiciune congenitala. De-abia iesiti din precupetie, juvetii de peste Olt, destepti, indraciti si independenti, au dat dovezi de sensibilitati inedite si o scriptura renovatoare, imi convine sa cred, de cea mai originala calitate. Oltenii-s felibrii valahi si Minulescu e Mistralul lor. Lautari de la Jii, struniti-va viorile si cantati! Poetul nu a murit!”

Criticul Matei Calinescu i-a facut un sugestiv portret:
“Minulescu se dezvolta ca un virtuos al rasului poetic, in cascade sonore, trezind numeroase ecouri, care se interfereaza si se repeta. … E bonomul vorbaret, sensibil si inteligent, practicand o anume demagogie sentimentalo-cinica, poseur si totusi sicer, urmarind un fel de originalitate “artistica”. De o mobilitate proteica, mereu exagerat, prapastios si zglobiu totodata, solemn si burlesc, batator la ochi si rafinat, megaloman care nu se ia in serios, exploziv in induiosarile sale, indiscret si impertinent, dar cu multiple rezerve de suavitate, brusc, fara brutalitate, afisand zgomotos un snobism, care insa, in loc de a fi distant si aristocratic, invita la familiaritati si batai amicale pe umar, revarsandu-se intr-un flux interminabil de vorbe cand tipate, cand soptite, cu sclipiri sirete de priviri, aruncand gesturi mari si mici, patetice, tandre, ireverentioase, candide, adoptand o postura seniorala intr-un fel popular si pitoresc, vrand mai presus de orice sa placa, sa fie simpatic, sa emotioneze, sau sa amuze, avand tot timpul constiinta ca evolueaza in fata unui public”.
Ion Minulescu se inscrie in literatura romana ca un poet care a adus un suflu nou poeziei, ca un poet original si inconfundabil. Oricine poate sa recunoasca cu usurinta versurile minulesciene dupa timbrul lor specific, dupa cadenta lor, dupa fondul imaginilor si cel al cuvintelor, semne distincte ale unei puternice personalitati artistice. Versurile lui au un farmec contagios si ne aduc buna dispozitie, optimism si visatre. Sunt versuri sonore si cantabile si cu o muzicalitate cuceritoare si originala. Recitind astazi opera lui Ion Minulescu, aceasta ne trezeste in minte sonoritatea unei orchestre si ne da aripi gandului si trairilor interioare pentru a ne purta in zarile de multe ori visate si pastrate doar intr-o adanca tainita sufleteasca.
Versurile lui ne fac ca sa traim si noi ca si Minulescu aspiratii ca in “Romanta noului venit”: “spre-acel frumos intrezarit/In armoniile eterne/Dintr-un sfarsit/Si-un infinit”.





Elena Buica/ Pickering    1/7/2006


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian