Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Un roman in pregatire - Tatamare şi principiul stărilor comunicante



Semnul

Se lăsase întunericul. Povestile lui Tatamare erau si ele pe sfârsite, undeva către vest se întuneca pe cer o dungă sângerie.
- Asa că i-am spus lui Rafailă... Când s-o coace! Când s-o coace ele, mă, neică. Acuma e verzi, de! N-are de unde...
Râse linistit si se ridică anevoie de la masa învelită în plastic la care ne strângeam seara, în dreptul prispei. Un zâmbet îi rămăsese în ochii obosisi si semăna, cred, cu dunga sângerie de deasupra salcâmilor.
- Nu e prost nici Rafailă, nu e, continuase Tatamare cu un gest larg al mâinii, de parcă împăcat cu toate câte le orânduise în sine îngăduia tuturor pusină minte, de acum încolo, ca să nu se-ntindă dincolo de bătătură o lume de prosti. Îl mai las si eu să mă bată, fac scoală cu el, da’ parcă ai cu cin’ te pune? Mă, lumea asta e mare, mă, da universitate de tabinet ca pe Colentina n-ai tu bani de RATĂ si esti si cam plăpând, cam gălbejit asa, mă Rafailă, din ce neam o fi fost si ai tăi ăia care s-a aflat în treabă cu tine de te-a plămădit asa, săran, că te-as lua cu mine la Bucuresti, pe la cursuri...
Ajunsese în dreptul prispei tot boscorodindu-l pe acel Rafailă care de undeva dintr-o locuinsă de chirpici mai joasă trebuie că-l asculta si el în mintea lui si-i da dreptate înclinând din capul său mare, cu ochii dilatasi de uimire, nemaigândind altceva de teamă să nu-i treacă prin cap, tocmai atunci, vreo prostie...
Bătrânul intră în hol si aprinse lumina. Ochii Rodicăi, verzi, ca de de păpusă, licăreau de o nerăbdare ascunsă. O plictisise mosul cu vorba lui tărăgănată si grea ca un car cu fân la care caii n-au nici o grabă. Nu era nici ea prea departe de Rafailă acela, gândea Cătălin cu un soi de răutate. Îsi adusese rochiile cele mai bune, fardurile, câteva săpunuri fine, valiza ei umpluse casa bătrânească cu parfumuri pariziene.
- Frumoasă fată, mă taică, hotărâse Tatamare trăgând liniile pentru tabinet. Nu prea e ea de locu’ ăsta. Acelasi gest larg al mâinii ca un fel de părere de rău că nimeni nu e perfect. Era limpede că nu putea să-i placă Rodica desi o primise în curte cu mult interes ca pe un automobil de lux în satul în care doar tractoarele mai ridicau din când în când sărâna groasă de două palme si fină ca făina de grâu.
- Voi nu vă spălasi pe chicere, taică?, întrebă bătrânul mijindu-si ochii prin întuneric. Hai?
- Când ne-om culca, răspunse Cătălin străduindu-se să asocieze „chicerele” cu cele două lujere de floare pe care ea se călătorise la sară, diafană, usoară ca o mireasmă.
- Asa, taică, făcu bătrânul împăcat. Spălasi-văsi. Că asa e la sară!
Închise usa cu putere dând încet drumul la clansă si trăgând cu urechea la păcănitul ei surd, apoi se mai auzi căscând si gemând în patul tare cu miros de coceni pe care dormea în fiecare vară de când rămăsese singur.
- S-a culcat?, sopti Rodica. Arată-mi grădina...
Cătălin îsi luă lanterna din rucsac si tăie cu ea o cărare dreaptă prin întuneric. Lângă bucătăria de vară lumină locul unde odinioară era câinele. Rodica îl prinse de bras.
- De ce te-ai oprit?
- Acolo sinea bătrânul câinele...
- Câinele?, se sperie ea.
- Da, câinele. Pe noi nu ne lătra niciodată. În schimb pe alsii... Pe alsii era în stare să-i mănânce.
O simsea nerăbdătoare să-si primească porsia de complimente si hotărâ că semăna cu câinele. Nervoasă, pândind, asteptând satisfacsia iminentă.
- Tatamare obisnuia să stea de vorbă cu el. Era ca un membru al familiei. Sin minte că odată chiar m-a întrebat, zice: „Mă, taică, oare câinii ăstia o fi si ei oameni? Tu ce crezi?”
Îi pregătise o halcă mare de amabilităsi dar se hotărâ să înceapă cu ce îi aruncase bătrânul.
- I-a plăcut de tine. A zis că esti foarte frumoasă.
Ea nu îi răspunse nici măcar printr-un mârâit. În întuneric o bănui dând din cap ca acel Rafailă, neclintit în credinsa lui că asa cum merele si perele din grădina bătrânului se coceau în fiecare vară negresit se vor coace si cărsile lui, la vremea lor, si atunci nu va mai avea ce să le facă.
În preajma ei trăia un sentiment de vinovăsie de parcă totul între ei nu era decât un joc în care el măsluise cărsile. „S-au mai copt sentimentele alea?”, îi venea s-o întrebe. „Ai, bre?”
Rafailă avea ceva din plutirea ei, din usurinsa ei de a se misca pe deasupra pământului. Intra pe portisa din spate, cam pe la amiază, stiind întotdeauna când îsi făcea Tatamare cafeaua si-si aprindea mărăseasca, dând fumul pe nas si aruncând grăbit o privire nelinistită prin bătătură. Îsi făcea loc printre coceni, cu pasul legănat si rar, si pe măsură ce se apropia de masa asezată în bătaia soarelui, pe fasa lui se tot lăsea un zâmbet. Îl văzuse venind asa, ca purtat de apă, si-si amintea ochii lui mari, senini, figura lui transpusă, impresia de inocensă si cuminsenie pe care o emana fasa lui nebărbierită si subsire, fruntea lui albă, neumbrită de pălăria dată pe cefă. Cocenii trosneau caraghios sub tălpile lui si el întindea pusin mâinile înainte pentru a nu-si pierde echilibrul si parcă se pregătea să îmbrăsiseze pe cineva, asa-si lungea gâtul lui uscat, brăzdat de cute întunecate. În sfânta lui beatitudine uita să dea bună ziua si tot apropiindu-se astepta să fie observat. Tatamare îl lăsa să vină ca si cum nu l-ar fi văzut. „Trosnesc cocenii”, spunea suflând departe fumul printre buzele suguiate. „Iar vine Rafailă!”. Si sucea chistocul între degete, nemulsumit si în acelasi timp resemnat, că acel Rafailă venea ca si cum ar fi venit ploaia.
Nu acelasi lucru s-ar fi putut spune despre Rodica. Venirea ei era mai degrabă declansarea unui cataclism si Cătălin avea uneori impresia că luptă ca un sinistrat pentru a nu se lăsa dus în rostogolirea ei turbulentă. De fapt ce anume se rostogolea nu stia nici el prea bine iar acum îsi imagina că era vorba de o bilă abstractă pentru că ea îi spusese ceva despre o bilă albă. „Ai câstigat o bilă albă”, spusese, lăsându-l să înseleagă orice i-ar fi trecut lui prin minte, inclusiv faptul că se hotărâse să devină femeie.
- Hă!, făcea Tatamare când Rafailă se oprea sovăind la câsiva pasi de masă. Ia-n te uită, na!
- Hă, hă!, răspundea gâtlejul lui Rafailă îmboldit de curaj. Să trăiesti, leatule!... Am venit să văz dacă nu e niste trebi de făcut p’acilea.
- Păi ar cam fi, bre Rafailă, spunea bătrânul, da’ nu le e încă vremea lor!
- Zău, nea Vasile? Da’ usili alea dă scârsâie? Poate că să le tornăm neste gaz.
- Zici că să le tornăm?, se mira bătrânul fără tragere de inimă. Ia-n vezi colo în galantar unde e sticlili. Dac-o mai fi niste gaz, arză-l-ar focu’!
- E, nea Vasile!, striga Rafailă după un timp si revenea ca o umbră cu sticla pusin ascunsă după picior, cât să nu se vadă din ea decât jumătate.
- Ia fă-te-ncoa cu ea... Nu era acolo si niste cărsi?
- Alea e la mine, colea-sa, se lumina Rafailă bătându-se peste buzunarul pantalonului.
Apoi începea jocul. Tatamare aducea o bucată de hârtie, trăgea două linii strâmbe, împodobite deasupra cu două litere mari, ronde, un „V” si un „R” tremurânde.
- Dat!, zicea bătrânul lingându-si degetele pentru a nu se lipi de suprafasa soioasă, iar Rafailă întorcea capul într-o parte pentru a nu fi bănuit că s-ar uita prin cărsi.
- Le-ai văzut, hai?, îl încerca Tatamare.
- Ba să mă bată dumnezeu, se ferea celălalt. Se întorcea cu totul pe scaun stând băs într-o atitudine demonstrativă.
Tatamare găsea întotdeauna ceva de obiectat împotriva lui dumnezeu, cu atât mai mult cu cât stia că pe Rafailă subiectul nu-l lăsa indiferent.
- Zici că dumnezeu, hai?
- Zău, bre.
- Si dacă dumnezeu nu egzistă?
Rafailă ridica deodată ochii lui mari, blajini.
- Dumnezeu, bre!, preciza ca si cum n-ar fi fost înseles.
Un zâmbet se înfiripa pe obrazul bătrânului.
- L-ai văzut tu pe dumnezeu ăsta?
- Păi ce vorbesti? De unde?!
- Da’ stii tu că e si te-o bate când te-o prinde...
- Popa zice că e, îsi dădea cu părerea Rafailă. Acuma eu nu stiu, da’ tosi popii zice că e, de când îi stiu eu asa zice tosi.
- Te iei si tu după ce zice lumea!, i-o trântea bătrânul cu lehaminte. Adică lumea asta e împărsită în unii care gândeste cu capu’ lor si unii ca tine, bre Rafailă. Unii vorbeste si ceilalsi ascultă de ei, de! Tu, pasă-mi-te, esti dintre ăstia care nu stie să vorbească.
Rodica părea a fi si ea dintre aceia pentru care vorbeau alsii. Sau cel pusin asta era impresia lui Cătălin care începuse să simtă tot mai des că stă de vorbă cu opinia publică. Chiar si stirea că devenise fericitul câstigător al unei bile albe îi fusese transmisă pe un ton radiofonic.
- Te anuns că ai câstigat o bilă albă!
- Cum adică?
- Adică nu voi mai fi fată mare...
- Din... vina mea?
- M-a convins cineva, încercase ea să-i explice.
- Adică după toate strădaniile mele de a te convinge tu vii asa, hodoronc-tronc, si mă anunsi, nu?
Ea nu se lăsase impresionată de mulsimea de argumente pe care Cătălin le adunase până si de prin cărsi, după ce epuizase mai întâi filmele, melodiile la modă sau sloganurile de genul „Facesi dragoste, nu război!”, ea nu putea fi impresionată, si atunci nu mai rămânea decât varianta că, întocmai ca acel Rafailă, închisese ochii si asteptase un semn de la bunul dumnezeu.
- Păi, bre Rafailă, atunci tosi ar trebui să fie buni, mă. Asa ca tine.
- Ar trebui, nea Vasile...
- Si de ce nu e, mă?
- Pentru că nu tosi crede.
- Păi eu, dacă as fi dumnezeu, i-as face pe tosi să crează si as termina povestea... Sau o fi având fiecare un dumnezeu al lui. Unii mai buni si alsii mai răi... Dar atunci la ce bun atâta suflare? Oameni si dumnezei. Si dumnezei cu alsi dumnezei, pentru că dacă e si din ăia răi trebuie să fie si cin’ să-i bată! E coaptă rău, bre Rafailă, nu vezi?!
- Ba nu e, nea Vasile. De unde? Numai cine nu crede zice că e, că n-are credinsă.
Modul în care i se adusese la cunostinsă ceea ce urma să înfăptuiască pusese dintr-o dată în lumină un labirint de procese de constiinsă pentru care nu numai că nu era pregătit dar nici măcar nu îi găsea vreun rost, socotindu-l de-a dreptul dăunător. Acceptase simpatia Rodicăi din vanitate. Îi plăcea să se plimbe cu ea prin oras, să fie invidiat de colegi si de indivizii ale căror capete le simsea întorcându-se după părul ei blond, lung, buclat si strălucitor. O săruta prin stasiile de autobuz, o lua în brase la coborâre, făcea totul dintr-o nestăpânită plăcere publicitară. În timp se străduise totusi să acumuleze sentimentele care lipseau dar nimic nu se întâmplase si începuse să-si reproseze că nu putea renunsa la frumusesea ei zadarnică.
Intrară în grădină ridicând portisa de lemn înfiptă acolo în pământ de mâinile pricepute ale lui Rafailă. Noaptea era senină si caldă si se auzeau prin sat câinii lătrând.
- Te iubesc, îi sopti de parcă ar fi făcut o probă de microfon.
Constiincioasă, Rodica i se lipi de bras. Fumul cocenilor arsi, împletindu-se cu miresmele grădinii, îsi oferea serviciile cu o generozitate suspectă. Cătălin se opri, îsi aprinse o sigară si începu să fredoneze un cântec fără nici o legătură cu bunăvoinsa usor malisioasă a peisajului rural. „Suzanne takes you down to a place nearby the river...”
Aduse o pătură de pe prispă si o aruncă pe pământul crăpat si tare ca un pat de arest.

- Am făcut armata împreună, explica Tatamare, sântem leat. Numai că eu am avut cai iar acest Rafailă era un pârlit, cum e si acum si cum a fost toată viasa. Lipit pământului, mă... Singura lui avere a fost nevestili. I-a fost frică să nu rămâie singur la bătrânese, d’aia si-a luat două. Dacă treci prin cimintir le vezi pozili pe cruce. Si nu spui că are si el poză între ele, de posi să crezi că-i mort? Ce făcusi, bre, leatule, ai murit?! Mai vine rudili prin sat, care cu ai lor, morsii, mai adună frunzili, uscăturli, mai pune câte o floare cum se face si cum se si cade cu morsii. Al lu’ Nenea, nu zici că mă trezesc cu el la poartă... S-a dus si bietul Rafailă, dumnezeu să-l ierte... Alde Rafailă?! Ce vorbă-i asta, bre, cum o să moară?! I-am văzut poza, în cimintir, pe cruce, si-i si scris acolo jos sub ea. Nu i-o fi venit omului să să desparsă de ele, de! Cum să lasi tu două muieri singure în cimintir, printre atâsia morsi? Nu te gândesti că le-o fi si lor urât? Sau el si-o fi făcut socoteala că si la dumnezeu o fi tot coadă ca la coperativă si si-a lăsat rând mai in fasă!
- Ce faci cu pătura aia?, îl întrebă Rodica după ce urmărise miscările lui de la o oarecare distansă.
- O astern, i se răspunse cu un început de iritare.
- Vrei să stăm pe ea?
- Da.
Se lăsă pe vine si ridică cu două degete un cols al păturii.
- Sunt furnici, spuse contrariată.
Un întreg musuroi forfotea încercând să repare construcsia care le fusese turtită.
- Rafailă le-o fi plantat aici, spuse Cătălin. Păreau de-ale lui...
Muncitoare si cu frica lui dumnezeu, ciuruind pământul într-o existensă zadarnică. Sunt furnicile lui Rafailă, repetă în chip de scuză.
Ridică pătura si melodia îi reveni în minte, obsedantă. „Suzanne takes you down, to a place nearby the river...” Presimsea ce avea să urmeze. Îsi presimsea si decepsia si ar fi vrut să facă orice altceva decât ceea ce trebuia să facă. Prea era totul calculat la rece, previzibil.
În odăisă era vinul lui Tatamare turnat în damigene si acoperit cu stergare. Un vin cum nu mai văzuse si nici nu auzise că ar mai putea să fie pe undeva. Tatamare îl făcea din strugurii care atârnau toamna desupra prispei, avusese odinioară si vie dar el nu băuse din vinul viei ăleia pentru că pe atunci, când trăia si Mamaia, care le stia rostul la toate si pentru care si bătrânul îsi vedea de rosturile lui si ale casei altfel decât acum când în afară de acel Rafailă rare ori mai găsea cu cine să schimbe o vorbă, si nici Rafailă nu se prea îndemna la băutură, asa că pentru cine să facă si alt fel de vin, pe atunci Cătălin nu era decât un copil, cel mai aproape de inima lui dintre neposi pentru că dumnezeul în care nu mai credea se răzbunase în felul lui pe necredincios si-i dăruise, după cum credea Rafailă, numai fete. De opt ori încercase, de opt ori stricase numele sfinsilor încropindu-le terminasii feminine. Rafailă nu avusese copii cu cele două neveste si poate de aceea călca asa de spăsit pământul. „Tu parcă ai fi venit pe lume de probă!”, îl lua Tatamare peste picior.
Bănuiala că ar fi venit pe lume doar asa, în chip de improvizasie, bătrânul ar fi putut-o extinde asupra întregului sat, pierdut cum era în pântecul fierbinte al câmpiei pe cele două margini ale unei surpături pe fundul căreia se scurgea o gârlă fără peste, care dispărea uneori, pe arsisă, în pământul brăzdat de crăpături adânci. Nimic nu părea să existe acolo cu temeinicie.
Tot cam pe la vremea viei adevărate Cătălin iesea la poartă înainte de apusul soarelui, să îl vadă vecinii. Asa trebuia, să te arăsi satului, fie si numai în poarta casei, ca să nu se creadă că esti bolnav, că n-ai mai crescut si de aia te ascunzi, de rusine ori ca să nu se afle, si atunci tot se găsea cineva care să treacă pe acolo ca din întâmplare, vreo babă cu gura făcută bos si acoperită cu palma, uitându-se peste gard si strigându-l pe bătrân cu o voce pisigăiată si rea.
- Nea Vasileee! Bre Vasile, n-auzi!
- E tosi sănătosi, e tosi bine p-acilea.
Nu iesea cu plăcere ci mai degrabă de gura bătrânului care îl tot întreba dacă „nu se vede vacili”. Întoarcerea vacilor de la păscut era singurul moment dramatic al zilei, anunsat de obicei printr-un strigăt panicat: vacaaa! Vine vacaaa! În bătătură se crea o agitasie cumplită, se părea că nu există pericol mai mare decât acea îngrozitoare venire a vacii acompaniată de urletul prelung al câinelui. Ulisa se umplea de vaci, niste arătări mari, cenusii si lenese, pe fundalul unui urias nor de praf. Oamenii fugeau din calea lor de parcă ar fi dat nemsii în timp ce monstrii mitologici înaintau legănându-se rar, greoi, si clătinându-si capetele în băscălie. Păreau si ele împăcate cu surogatul acela de existensă, se prefăceau serioase si pline de importansă pentru a nu strica spectacolul atât de mult asteptat încât dacă printr-o întâmplare ar fi dispărut toate de pe fasa pământului cu siguransă s-ar fi găsit oameni care să se îmbrace în vaci si să umble asa pe ulisa satului, pe la vremea asfinsitului, în grupuri tăcute, prevestitoare de rău.
Până si Rafailă avea vaca lui si adesea se fălea că dumnezeu nu-l sinea chiar asa, de rău, din moment ce îi luase doar nevestele, nu si vaca... O singuă dată în istorie se întâmplase ca o altă trupă să treacă pe acolo si să preia pentru scurtă vreme scena spectacolului când, pe drumul dobitoacelor, mărsăluiseră chiar nemsii ridicând un si mai impunător nor de praf. De la ei rămăsese ca amintire singurul drum practicabil, construit în marginea satului pe o distansă de vreo cinci kilometri, lat cât o autostradă si care nu ducea nicăieri terminându-se brusc în plin câmp. „Până aici a ajuns nemsii”, spunea Tatamare când se întâmpla să dea de capătul „santierei”. Da’ bine l-a mai făcut, mă taică, de parcă l-a adus cu trenurli direct din Germania, că nici sărâna nici noroaili nu să lipeste de el si nici buruienli nu creste p’acilisa.
Rodica avea si ea bunici la sară, undeva mai la deal, în patria vinului.
- Să nu ai prea mare încredere în vinul ăsta, îi spuse în timp ce îi umplea cana. Este tot atât de nevinovat ca si tine...
Ea făcu ochii mari si-l întrebă că ce voise de fapt să spună.
- Mă refeream la bila aceea albă... El nu stie încă să fie vin cum nici tu nu stii încă anumite lucruri.
- Bine, dar tu ai să mă învesi, nu-i asa?
Se întinseră pe pătură, abia avînd loc unul de altul între peretele de lemn al prispei si cel al casei, de pământ. Ca într-o barcă lungă si îngustă trasă la sărm. Deasupra lor, luna. Umbrele pomilor si ale tufelor din grădină păreau spectatorii unei piese în doi asteptând în tăcere lovitura de teatru. O sărută pentru că era inevitabil, rolurile fuseseră deja scrise, chiar dacă Rodica nu era decât dublura fetei din cântec.





Marcel Tohatan - Toronto    10/15/2005


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian