Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Tusarnitut, sau Muzica din Ținutul Frigului

Surprinzător, dar nu lipsit de semnificație, una dintre cele mai coerente și mai interesante contribuții românești la teoria culturii, „Spațiul mioritic” (ed. I-a, București, Cartea Românească, 1936, ed. anastatică, Tg. Mureș, Ardealul, 2010), lucrare ce i-a adus lui Lucian Blaga nu doar aprecierea că prin încercările sale revelatoare a impus o nouă viziune stilistică asupra culturii românești, dar și multe ponoase, sociale și personale, se deschide cu o amplă pledoarie privind asocierea muzicii cu cadrul natural („orizontul spațial”) în care trăiește „sufletul care vorbește despre sine”, respectiv creatorul nativ al muzicii. Concret, înainte de a fi o artă a succesiunii sunetelor, muzica vibrează pe liniile de forță ale sufletului omenesc, tot așa cum „după zborul păsării ghicești lărgimea spațiului pe care ea îl simte în preajmă”. De aceea, poate că mai mult decât orice altă artă, muzica ne deschide „poarta fermecată” spre „orizontul spațial”, cum îl numea Blaga, respectiv spre spațiul natural de viață al fiecărui om, reușind să ne releve, cu mijloace ce par de-a dreptul improprii, spre ce „orizonturi” secrete ne poartă sufletul nostru. De la individ, la individ, și de la neam, la neam, în funcție de locul unde se naște, muzica are semnificații diferite. Ceea ce leagă, însă, o „Cantată” de Bach (literar: cântare, compoziție vocală cu acompaniament muzical, dusă la perfecțiune de J. S. Bach, care a compus în jur de 200 de Cantate, cu un pronunțat caracter dramatic), de un cântec popular rusesc, sau de o melodie născută din „melancolia fierbinte a cărnii”, în pampasurile sud-americane, ori de un iodler elvețian, de o doină românească, și, de ce nu?, de melodiile rimate și guturale ale inuiților de la Polul Nord, nu ține neapărat de formă, cât de „orizontul sufletesc” ce le-a dat naștere.

De aceea, doina nostră se asociază cu plaiul („Un orizont înalt și deschis, ne asigură Blaga, ce se scurge molcom la vale”), iodlerul ne duce cu gândul la cataractele alpine din care izvorăște suntetul, „vânjos și teluric ca stânca, și pur ca ghețarii”, cântecul rusesc e străbătut de „o rumoare a deznădejdii”, iar Cantata lui Bach transmite „fiorul infinitului, în toate dimensiunile sale alcătuitoare”. Generalizînd, cântecul, și cu deosebire cel „autentic”, nativ, interpretat la orgă, acordeon, la fluier, sau doar cu vocea umană, ne deschide calea spre suflet, căci el sintetizează, în structura sa secretă, sentimentul articulat al „orizontului spațial”. În spatele oricărui sunet muzical, armonios, sau „straniu”, în funcție de obișnuințele și gusturile noastre artistice, distingem, ne atrage atenția Blaga, spațiul real și concret din care s-a întrupat vibrația vie, a creației. Cântecul ne pune în contact, chiar fără să conștientizăm acest fapt, cu plaiul, cu stepa, cu întinderile veșnice de gheață, sau cu infinitul abstract, destăinuindu-ne suișurile și coborâșurile propriului suflet, pe care nici harnicii noștri filologi, nici spornicii istorici și nici măcar iscoditorii folcloriști nu ni l-au descifrat în întregime. Și ca o completare la cele spuse de Blaga, aș mai adăuga o observație a lui Alexandru Surdu, legată de specificul muzicii tradiționale, cu trimitere la creația muzicală maramureșeană, dar cu valoare de generalizare: „Muzica populară, spunea Alexandru Surdu, a fost mii de ani cântată, nu ascultată. La fel și dansurile, erau jucate, nu admirate de departe. Relația internă dintre muzică și public e deci bivalentă (Blaga o numea chiar „contaminare”). Concluzia? Când creatorii anonimi ai muzicii se transformă în „ascultători”, muzica „moare”, devine străină chiar celor cărora le este adresată. Ce fel de muzică e aceea pe care n-ai dreptul s-o cânți?”(„De pe teren, pe scenă”, În: „Ordinul Cavalerilor Marmațieni”, Tg.Mureș, Ed. Ardealul, 2020)

Mi-am amintit de aceste observații și completări, poate prea savante în acest context, vizitând și „ascultând”, la propriu, o expoziție „stranie” aș spune, judecând după muzica insistentă, rimată și obsesivă ce răsuna non-stop din difuzoarele și monitoarele instalate strategic în fiecare ungher, deschisă anul acesta la Galeria ROM, din Toronto, un nume ce nu are nicio legătură cu „romii” noștri, de pildă. Expoziția se numea, în limba inuită, desigur, „Tasurnitut”, ceea ce, în traducere liberă, ar însemna „sunete care plac urechii”, sau mai concret Muzica din Ținutul Frigului/Music born of the cold. Locuitori ai teritoriilor situate dincolo de Cercul Polar de Nord, rispiți în patru țări și pe trei continente, Siberia, Alaska, Canada și Groenlanda, inuiții (termenul, corect politic, a fost adoptat mai ales în Canada, fiindcă înainte li se spunea tuturor eskimoși, dar s-a constat că este un cuvânt injurios, pentru că însemna „mâncători de carne crudă”) se împart în mai multe neamuri, având tradiții și limbi diferite, dar în total nu depășesc, azi, 6000 de suflete. Viața lor, derulată zilnic în cele mai extreme condiții climatice de pe glob, la temperaturi de - 40 de grade, sub un vânt usturător și o zăpadă orbitoare, este pe cât de simplă, pe atât de aspră. Tradițional, ca să se poată căsători și ca să-și întemeieze o familie, fetele trebuiau să învețe să coasă pieile de ren, iar băieții să vâneze. Una din „ocupațiile” cele mai răspândite, în zilele noastre, în comunitățile de inuiți (în special a celor din Provincia Nanavut, Canada), este însă „muzica”, „nipi”, în limba autohtonă, un fenomen sonor complex, compus din strigăte guturale, onomatopei și imitarea respirației umane, totul pe un acompaniament de tobe. Concret, melodiile, de regulă pe două voci, constau într-un „dialog” sonor, pe parcursul cărora perechile se ating și care sfârșește cu un râs sănătos. Cu totul, această armonie sonoră este, afirmă antropologii, de origine recentă, fiind împrumutată, se pare, de la coloniștii europeni, infirmând astfel opinia unui muzicolog american de la Universitatea din Yale, Gary Tomlinson, care afirma că muzica este o „bancă” a acțiunilor și a ritualurilor omenești, conservate de-a lungul generațiilor. În acest fel, natura muzicală a umanității s-a transformat într-o adevărată cultură muzicală.

Expoziția era completată și de o serie de artefacte originale, creații ale meșterilor indigeni: sculpturi de mici dimensiuni, din oase de animale, măști, tamburine, desene pe piei de animale etc, subordonate temei centrale: muzica și dansul. Totul confirma parcă afirmațiile lui Lucian Blaga, din „Spațiul mioritic”, anume că „sufletul” unui neam, indiferent pe ce „plai” spațial trăiește, iese la iveală prin cântec. Depinde însă cum îl asculți, cu ce stare și cu ce suflet.

Marian NENCESCU







Marian Nencescu    3/7/2024


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian