Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Grupaj de poezie

Leagănul

O pajiște colorată și pustie se conturează în fața mea
M-a condus până aici vântul călduț
Care legăna iarba mătăsoasă
Și purta în zbor frunzele teiului
Era singurul copac din pajiște,
Dar era înalt cât pentru toți
Am fost vrăjiți amândoi
Încă de la începutul timpurilor...
Am început să cânt și să zbor în jurul lui,
Căci asta știam cel mai bine să fac.
Glasul îmi răsuna pretutindeni,
Dar văd un copil în depărtare
Care a apărut de nicăieri, din desișurile întunecate.
Am zburat spre el,
Zburda vesel și m-a observat
Părea să îi placă porumbeii albi.
Mireasma teiului l-a ademenit
Și cât am dat din aripi o dată,
Deja era lângă copacul fermecat
S-a agățat de leagănul său,
Prins de o ramură mai strașnică
Și nu i-a mai dat drumul
Am încercat să îl avertizez dar era sub vraja teiului
Se uita la mine în sus și îmi zâmbea,
Nu mă înțelegea
Se legăna neîncetat,
Când ajungea sus vedea în fața ochilor
Numai momente frumoase
În contrast cu cele care se derulau când cobora
Așa a trecut toată ziua, săptămâna, anul...
Copacul se usca și înflorea, iar copilul
Care creștea pe zi ce trece
Se legăna.
Eu nu știam cum să îi aduc conștiința înapoi
Nu mă mai băga în seamă.
După mult timp ceva straniu se întâmplă
Cumva a alunecat de pe leagăn
Și a rămas o clipă îngenuncheat la trunchiul teiului
Apoi a plecat
Eu l-am avertizat...
Cu fiecare pas se ridica mai aproape de cer, de rai
Până când nu l-am mai văzut
Iar pe locul în care a căzut,
A crescut o nouă floare stacojie
Exact ca cele care ornau pajiștea.

Noaptea neagră

Cine ar fi crezut că pe pământ e loc pentru toți
Și că fiecare a făcut rost de un gram de fericire?
Exista lumea și mai sunt și eu,
O umbră care rătăcește noaptea pe alei
Ca să nu o vadă nimeni
Și totuși, eu văd pe toată lumea,
Străin de tot ceea ce îi unește pe ei...iubirea.
Fiecare pas în plus îmi îngreunează sufletul,
Tocmai d-asta am ales să continui să merg
Oricum din el a mai rămas
Doar o ancoră pierdută undeva în adâncul apelor,
Aceleași ape ca cele din fața mea,
Lacul ca o oglindă pură
În care nu vezi niciodată mai mult decât ceea ce ești
Tocmai d-asta aleg îndrăgostiții să vină aici
Pentru ei e un vis
Pentru mine un coșmar,
Eu nu văd nimic,
Ci doar aud ecoul fericirii lor
Care răsună până la stele,
Atât de fericite sunt si ele
Și strălucesc atât de tare,
Iar semiluna-mi zâmbește știrbit din depărtare
Că-mi îngheață sângele-n vene
Când mă gândesc...cu mine cum rămâne oare?
Lac sau cer, apa sau stele
Îmi sunt atât de departe
Rămân prins între ele
Sunt gardianul lumii mele
În fiecare neagră noapte.

Zborul adânc

Ființa umană, un cameleon neînțeles...
Atât de ușor pot fi simțirile înălțătoare înlocuite
De durere adâncă și de pată
Și rămân doar niște morminte
Din ce obișnuiau să fie odată...
Ieri am trecut pe lângă un domn,
Fără costum,
Fără cusur
Era zidar
Și ridica spre cer un templu,
Lucra de zor să prindă formă
Și urca din ce în ce mai sus, lin
Ca zborul păsărilor spre vazduhul
Pe care simțea acum că îl are la picioare.
Nu l-am văzut, am trecut pe lângă el,
Deși zburam pe același cer,
Întinzâdu-mi aripile
Pe care tovarășii mei mi le-au dat
Când am stat împreună legați cu un lanț de fericire
Și secundele treceau pe lângă noi
Ca picăturile unei ploi de vară.
Azi am lăsat în urmă aceste clipe agitate,
Bântui cu sufletul rătăcit același bulevarde
S-a pus praful pe comoara de sentimente
Și ca o statuie
Privesc acum la zidarul amărât
Cu o mână legată de gât
Și lângă el, o scară la pământ...
Am căzut amândoi, din vârful a ceea ce am construit
Și cu cât mergeam mai sus, cu atât eram mai uluit
De ce poate însemna căderea
Când doar niște aripi de ceară iți sunt averea!
O mare de întuneric
Să trăiești frumos mulți cred că e o artă
Dar relativitatea acestei afirmații nu suportă
Punere la îndoială
Ceea ce unul socotește succes,
Îmi poate fi calvar
Așa cum stelele îi sunt poetului muză
Și nopțile adăpost.
Și n-o să știe nimeni
Cât timp mai avem de fapt atunci când
Relaxați privim spre viitor,
Câte probleme ascunde un "sunt bine",
Ce gânduri are cel tăcut
Sau oare dacă ne mai trezim
După ce punem capul pe pernă.
N-o să știe nimeni
Ce gust are elixirul nemuririi
Și încotro duc niste pași într-o mare de întuneric
Tot ce știm este de fapt
Că nu știm nimic.
Dar oare nu ne este suficient?

Notițele teiului
De atâtea ori teiul a înflorit
De când nu te-am mai văzut,
Iar din acea toamnă am rămas pustiit,
Un arbore cu trunchiul crud
Și fiecare ram desfrunzit
Care se clatină din când în când
Spunându-și “nu-i adevărat, nu sunt părăsit”
Apoi mă uit în jur, rămân uimit,
Dar îmi trece repede, până la urmă…ăsta sunt.
Trântesc ușa, arunc haina,
Rămân în fața biroului și privesc la toată cerneala,
La toate gândurile mele aruncate pe foi,
Ce minte dezordonată, ce alandala
Și mai am în minte un singur gând
“nu mai putem fi doi”.
Le împrăștii dintr-o mișcare
Zboară toate în jurul meu, încă mă doare
Și în față mai văd doar o culoare
Roșu, ca apusul târziu al unui soare
Roșu, ca plicul care
Îți poartă semnătura…stranie scrisoare.
n-o să uit ce mi-ai spus atunci
“deschide-l când te vei simți vreodată
Stors de propriile gânduri
Și fantomele trecutului
Îți devin cea mai neagră pată”
Iau plicul în mână și mă gândesc
Cum nicio altă fată
Nu mi-a spus mai bine cât de mult greșesc.
Îl pun în haină și plec
Nu pot să rezist oricât de mult încerc,
Un singur loc vreau să-mi fie acum
Și dorință și eșec
Și să-I mai simt odată acel parfum
Ce-mi aduce amintiri vii din scrum.
Cu cât mă apropii mai tare
Cu atât îmi dau seama cât de departe eram de fapt
Și iat-o, cu un nor deasupra capului, un nor de ploaie,
Pe o bancă într-un parc
Lângă teiul care îmi spune
“Am desenat pentru voi un arc,
Alungă norii de tristețe și bucurați-vă de curcubee!”.

Cântecul

Fiecare pas făcut a furat câte o secundă
Fiecare clipit a trimis timpul înainte
Și fiecare zi a adus câte o furtună
Într-un ocean ce larg se-ntinde
Azi în odaie doar eu am mai rămas,
Un naufragiat pe o insulă pustie
Al cărui glas
De s-o auzi, cine să știe…?
Pe umeri cărând anii,
Nu-s bătrân, doar o fac să pară,
Dar în jur s-aud note stranii
Să fie flaut sau vioară?
Liniștea mi-e tulburată
În locul în care-odată
Erau numai tovarăși și frați…
O fi venit cineva, care cântați?
Sparg niște ouă, punându-mi de-un dejun
Mă uit la ceas, plec din bucătărie
Și pe el îl caut acum.
Cum s-ajung eu la ritmul ce-mi umple casa de bucurie?
Dușumeaua zbiara în urma mea
Tonul devine tot mai grav, odată cu ea
Aici era…
În birou arcușul dansează pe coardele acelea,
Hipnotizant, stânga…dreapta
Iar în minte auzeam fiecare secundă ce trecea,
Amețitor, tic…tac
Și parcă-n contratimp
Scaunul se-ntoarce și văd cine cânta,
Craniul mi-a acaparat privirea,
Restul fiind doar o siluetă înfricoșătoare
În ochii lui goi era întuneric, era tot universul
În câteva momente, nu se mai auzea nicio suflare
Bine că s-a terminat!
M-a luat de braț, ca vechii mei tovarăși
Mă conducea pe hol
Și-am văzut în bucătărie
Cum focul a ars ouăle
Și timpul a stat,
Acele au înghețat.
În curte i-am aruncat o privire oarbă
De data asta ochii lui parca erau o oglindă
Și cu scârțâit strident, trage de poartă
Și cu glas răgușit spune
“Pe-aici, bătrâne…!”

Privitorul

Cea mai frumoasă formă de artă
Este atunci când găsești un far
În oceanul de nonsens din lumea noastră
Și îl urmezi arbitrar.
Cea mai frumoasă formă de artă
Este atunci când ceea ce vezi
Te inspiră și se arată
Ca o vrajă în care ți-e greu să crezi.
Cea mai frumoasă formă de artă
Îți dă fiori și-ți sugerează
Că n-o să moară niciodată
Căci veșnic e în sufletul celor care o apreciază.
Ai crede că am scris o înșelătorie, asa…în grabă,
Dar NU,
Cea mai frumoasă formă de artă
Ești TU.

După apus

Multă vreme a trecut
Sau poate dacă ai fi fost și tu aici,
Era doar un minut
Dar nu ești…
Și o eternitate mă bântuie tăcut,
Mereu mai puternic, mai mult.
Îți văd umbra în tot ce e frumos
De parcă tu dai culoarea
Și uit că e exact pe dos,
Iar chipul tău cu ochii în care se spărgea marea
Acum îmi apare tot mai întunecos…
O amintire tristă a ceea ce iubeam, a ceea ce a fost
Însă ce mă apasă și mai tare,
Nu e că stau și umplu foi,
Ci liniștea ce doare
Când lăsam cerneala să vorbească pentru noi
Și simt că nu mai am stare
Pierdut în gânduri…se vor termina oare?

Privind-o în ochi

O adiere blândă mă îndeamnă
Să continui pe drumul drept din fața mea
Lăsând în urmă toate răscrucile
Care până acum m-au bulversat de-a binelea.
Și drumul ăsta e lung și pustiu
De parcă nimeni nu l-a mai urmat
De ce ?... nu știu
Dar cert e că e minunat,
Spun asta și arborilor verzi
Care, oricât de greu ar fi să crezi
Îmi șoptesc dulce înapoi
Și-mi răspund și mai apoi,
Mă las mângâiat de soarele vioi
Ce își alunecă razele peste iarba mătăsoasă,
Iar natura verde și strălucitoare îmi e acum mireasă.
Pas cu pas
Eu, ea și un timid vals,
Iar întunericul se așterne ușor
Până când nicio rază nu a mai ramas
Și sufletul meu se uită în jur
Negru e totul acum
Fascinant loc am găsit
Și chiar dacă sunt tentat să mă întorc
Un gând profund mi-a grăit
Să continui…am zâmbit
Aici e locul meu, negreșit.
Rămân să trăiesc clipa
Cum niciodată nu am mai trăit-o,
Chiar dacă mă pierd în ochii tăi verzi,
Așa de adânci, iubito!

Sufletul Toamnei

Ce triste trebuie să fie sufletele golite
Cum sunt frunzele ruginite
Condamnate să plutească spre nicăieri
Amintindu-și cum erau verzi…până ieri,
Iar de atunci, tot mai uscate.
Vântul care le poartă mă ia cu el,
Mă duce pe tărâmurile de mult uitate,
Înconjurat de voci și șoapte,
Mă pierd repede prin toate
Și rămân singur undeva departe…
Cărarea pe care am venit se ascunde încet
Iar eu mă zbat și încerc
Să evadez, să am propriul destin
Dar în zadar…
Mă regăsesc din ce în ce mai puțin
Și lângă mine în continuu apar
Tot mai multe frunze foșnind mereu
De parcă vor să îmi spună
Că acum doar o frunză în vânt sunt și eu.

Arme și flori

Fiecare dintre noi
Își poartă în liniște
Propriul război
Fie cu inima, fie cu mintea
Ori cu amândouă
Căci inevitabil, omul,
Va avea câte ceva de descoperit
Și fiecare zi e o nouă bătălie
Pentru cunoaștere,
Pentru desăvârșire,
Pentru iubire...
Interiorul nostru este câmpul acesta de luptă,
Iar gândurile,
Ne sunt armele
Care sfâșie totul nemilos
Și iată că m-au adus
La marginea râului
Și mă văd privind la el...delirând
Cine sunt? ce am făcut?
Oare lupta s-a pierdut?
Și mai tare ca oricând
Gândurile mă ciuruiesc
Și văd asta în profunzimea apei
Când fiecare sclipire din reflexia ochilor
Pare un foc de armă
Totuși, istoria ne-a învățat
Că orice război își găsește un final.
În cazul nostru,
Acest final poate veni mai repede
Sau, din contră,
Să vină odată cu finalul propriei existențe
Când semnăm tratatul de pace veșnică...
Și peste câțiva ani,
Reflexia mea crește iar ușor în oglinda râului,
Nu stiu de unde sa încep...
Nimic nu mai e la fel,
Nici râul nu mai curge aceeași apă,
Nici eu nu mai am aceleași lupte,
Iar acum defilez împăcat
Cu o floare la armă
Și o floare și în mână
Pentru ea...
Îi apare reflexia încet
Lângă a mea
În apa limpede
Și m-am simțit un soldat împlinit
Care nu a luptat în van
Când am văzut si în ochii ei
O ultimă sclipire
Înainte să îi întind floarea
Și un prim surâs de fericire
Din multele care aveau să vină.

O pată de artă

Cum ridic stiloul din toc
Penița îmi fuge pe loc
La numele tau
...Și cerneala mi te compune pe foaie.
Gândul îmi zboară la tine
Și nici de îi mai vine
Să te lase
...Și mintea mi te evocă aievea.
Pensula îmi dezvăluie un secret
Când îmi pictează niște ochi pe șevalet
Sunt ochii tăi
...Și vopseaua mi te scaldă în inimă.
Cu fiecare pas
Se conturează un sfios dans
Cu tine
...Și muzica mi te aduce în brațe.
În lipsa ta,
Poate sunt abătut sau trist
Dar îmi amintesc că orice artist
Din lumea asta mare
Vrea întâi să își vadă opera expusă
Acolo unde se cuvine cel mai tare,
În inima sa.

Prințul

Un tărâm îndepărtat
Într-un vechi paradis uitat,
Un castel cu ziduri de piatră
Astfel încât oricine să creadă
Că aici nu există
Nici teamă,
Nici resentimente pe listă
Și că totul trece ușor
Ca apa prin albii,
Ca fluturii în zbor,
Fără distrageri,
Fără ajutor
Și fără glasuri ce-ar șopti
"mi-e dor..."
Dar în profunzimea lor
Zidurile adăpostesc atât de multe
Colțuri întunecate
Și ferestre ferecate,
Dar și un prinț căruia
Toate locurile astea nu îi mai sunt străine
...Veșnic îngânate de suspine,
Păstrând parcă prea puțin
Din strălucirea pe care măcar,
O aveau în vremurile bune,
Când nu erau doar
Niște ruine
Acum doar mai bântuie el ca o fantomă
Fără scop, fără busolă
Și invocă într-una
Ochii ce ii așezau coroana
Pe naivul său creștet
Și acel simplu zâmbet
Ce îi vindeca îndată rana,
Sângele-i odinioară albastru
Acum i-a înghețat
Când rememorează resemnat
...E prințul care nu va mai deveni niciodată rege
Și e condamnat să privească în liniște
Cum fără ea
Se năruiește
Târamul din inima sa.

Gânduri de azi si de ieri

Într-o săptămână
Fiecare zi are un nume,
Dar fiecare zi e la fel
Și ne învârtim fără urmă
Într-un cerc monoton
Ale cărui limbi se întorc mereu
De unde au plecat,
Cu un tic-tac amețitor
Care te scoate din minți...
Aceeași minte care azi
E prizonieră într-un ieri
Fără să știe că mâine
E din ce în ce mai aproape
Și totuși nimic nu se va schimba,
Căci asta este ritmul universului
În care am fost aruncați
Și în care ne-am pierdut
Încă din primul ceas
Neștiind câte au mai fost
Sau câte vor urma...
Noi suntem prea mici
Și condamnați să ne supunem
Unei clepsidre cosmice
Pe care nu o putem vedea,
Ci doar simți...cel mai profund,
Atunci când e prea târziu
Și ne dăm seama că timpul s-a scurs
Ireversibil, tragic și lent,
Dar nu contează,
Până la urmă dacă dispare o stea de pe cer,
Tot cer îl numim
Și nimeni nu ar observa
Ce a luat timpul cu el,
Blocați într-o ignoranță eternă
A propriei existențe
Pe care adesea uităm că nu ne-o putem controla.

Ritmul nopții

E noapte și merg agale nestingherit
Am lăsat în urmă tumultul străzilor,
Toate buticurile și barurile
În care ecourile tinerilor
Se aud până la răsărit
Și într-o vrajă stranie
Mă las dus de jazz-ul înfocat
Poate așa uit de dorul pe care l-am tot purtat.
Urc niste scări și mă trezesc în pat
Sunt acasă, îmbătat
De lipsa ei
Și adorm...poate mâine o să fie mai bine
De sus luna îmi zâmbește reținut
În timp ce ochii să îi țin deschiși nu am mai putut,
Dar tocmai când credeam că am evadat
Și puteam să mă apuc de visat,
Un gând străin m-a fulgerat,
Nu mai puteam sta departe de ea
Și în jurul meu, lumea dispărea...
Întunericul a cuprins totul,
Cerul era un deșert nebănuit
Și norii niște dune de nisip care înconjurau luna,
Oaza de lumină care îmi picta cu o fantă prin perdea
Ochii ei verzi pe care credeam că îi văd aievea.
Am rămas așa zeci de secunde
Numărând parcă bătăile ceasului,
Pe care inima mea le urma
Lent și sacadat
Picând în contratimp,
Nu o mai interesa ritmul
Căci ea nu mai era acolo să îl dicteze.
Ochii ei m-au privit îndelung
Rece, fără emoție de data asta...
În muzica duioasă a noptii răsună glasul meu,
Ca un zgomot
Rostindu-i numele
Puteam să jur că nu delirez
Dar ce să vezi...?
Ea s-a apropiat și mi-a răspuns
"Dragul meu, visezi..."
Se vor mai întâlni vreodată ochii noștri,
Lumina mea?

Ecoul lui Nietzsche

Iarba vie se apleca sub greutatea pașilor mei
Și se usca,
În urmă doar scrum si fum
Mai rămânea,
În amintirea focului
Ce nu mai arde în mine acum
Căci gândul nu-mi mai stă locului,
Veșnic aleargă înapoi la seara aia
În care mi-ai spus,
Când cădea ploaia,
Că nu există poveste fără final...si noapte fără apus.
Acum înca e negru cerul meu
Și chiar dacă asa va rămâne mereu
N-o să-ncetez să mă-ntreb
Cine e ea...și cine sunt eu?
Ma uit în trecut si observ că am trăit
Prin sentimentele pe care le-am avut
Și care acum au lăsat un gol
Pe care nimic nu l-a mai umplut,
Am în față o mare de necunoscut
Și as minți să spun că nu mi-e dor
Să iubesc, să fiu iubit, ca în trecut
Căci altfel nu o să imi fie usor
Să găsesc un sens în viitorul ăsta de temut
Sau cel puțin asta era impresia mea,
Încă mă înec în acei ochi albaștri ca marea
Și paradoxal încerc să înot
Chiar dacă valurile sulfetul mi-l rod
Și să uit că fructul tinereții mele
Se află acum la o fata
Pe care am iubit-o odată
Și care mi-a adus nopțile grele,
Când eu eram înconjurat de rele,
Și luna de stele...
O ploaie monotonă din nou udă ferestrele,
Exact ca cea din beția mea de simțuri
Când în ochii ei găseam ca o comoară un templu uitat,
Un suflet nepătat,
Să fie închipuire? nu neapărat,
Era artă...
Iar acum nu mi se mai arată
Decât un phoenix care să mă trezească
Din mahmureala asta pe care o simt prima dată.

Ador ploaia

Cine ar fi crezut că ploile
Pot ascunde atât de multă emoție
Și iti pot fi muza în secret?
Mă mint mereu că nu imi plac ploile
Și mă văd mereu stând cumva în mijlocul lor
Ce mici trebuie să îmi fie orgoliile...
Cum să nu iți fie dor
Să rămâi singur în lumea ta
Pe o bancă, unde nu te știe nimenea
Decât natura...?
Iata-mă aici, stană de piatră,
Dacă oamenii nu m-ar cunoaște
Ar zice că fac parte din bancă
Și oamenii nu mă cunosc,
Nici acum, nici mai târziu...niciodată.
Îi văd grăbiți prin fața mea
Cine să rămână, cine să stea?
Poate că ei nu sunt ca mine,
Nu e de parcă mai am ceva de pierdut
Decât un minut
În care să cred că fericirea vine.
Toti sunt la fel, în scurt timp ploaia îi risipește
Și îmi place să văd cum lumea lipsește,
Sunt doar eu cu ea
Așa cum a fost întotdeauna
Și îi aud șoaptele care mă îndeamnă
Să rămân, dar mie...mi-e totuna.
Fiecare picătură mă făcea să mă înec
În amintiri și gânduri, în mintea-mi de zevzec
Și înghițeam în sec,
Ce să fac? cum să încerc
Să trec
Peste umbra trecutului care
Mă vânează și mă doare?
Dar pe cât de aspru e trecutul,
Pe atât de viclean e prezentul
Căci în timp ce mă preocupau toate aceste fleacuri
Nu mai eram singur pe bancă
Și lângă mine am simtit prezența ei
Nu știu exact care ea,
Am întors capul și i-am cercetat privirea
Ochii ei țipau în tăcere ca și ai mei
Aveau multe povești de spus
Și aș fi întrebat
Dar nu aveam nevoie de niciun răspuns,
Era ca o oază în acest deșert de sentimente
Numit simplu, oraș.
Două șuvițe îi erau lipite de frunte
Și chiar dacă ploua aș fi putut să jur
Că a plâns înainte
Și lacrimi îi curg și acum...
Clipeam rar, căutându-mi cuvintele,
Ea a observat și mi-a dăruit un zâmbet amar,
Atunci am știut că nu trebuia să spun nimic
Ochii noștri deja se cunoscuseră
Și durerile nu dispar
Indiferent de ce voiam să zic.
Am clipit și în mod curios
Eram în picioare în fața ei acum
Mă privea rugător de jos
Și am uitat de tot acel haos
Ce nu-mi lăsa mintea să își vadă de drum,
I-am întins mâna
Și ne-am lăsat purtați de cântecul ploii
N-am să mint, n-am știut când a apărut luna,
Unde au dispărut zorii
Și cum atingerea ei tăcută
Putea fi atât de plăcută,
Eram pierduți amândoi
Într-un dans lent, nu prea vioi
Și uitate au fost celelalte ploi,
Doar prezentul mai conta pentru noi.
Târziu în noapte eram singur din nou
Din cântecul de mai devreme a rămas doar un ecou
Iar ea, un vis
Am luat stiloul și m-am apucat de scris
Am început cu o plăcere oarbă,
"Dragă...",
Abia atunci am realizat
Că nu îi stiam numele
Și niciun poștaș nu ar fi aflat
Cui îi căutam urmele
Dacă aș fi scris simplu ce știam,
"Pentru...cea care m-a văzut cum stăteam
Absent și pierdut
Într-un nicăieri absurd
Și a ales să-mi fie partea ce n-o aveam
Împărtășind același dor, același sentiment crud
Fiindu-mi lumină în beznă
Și speranță în gând".
Stiloul mi-a alunecat pe birou
Priveam la cer, și cerul privea la mine
Cu aceeași ochi negri și adânci
Pe care mi i-a adus în brațe
Acum deja o eternitate.
Adorm ușor, căutând un anume vis
Pierdut în abis
Și rămân singur într-o lume
Gri, oricât de ciudat ar putea să sune.

Tânărul bătrân

Negru, negru peste tot!
Deschid ochii și nimic nu se schimbă
O negură stranie mă înghite
Și parcă în zadar încerc să mă eliberez
Lanțuri groase mă țintuiesc pe loc
Între cei patru pereți ai cămăruței mele,
În patul care nu a părut niciodată mai infernal.
Închid ochii, nu vreau să mai simt întunericul,
Dar într-un fel straniu pașii mă poartă prin el,
plutesc...
Nu îmi dau seama ce trăiesc, sau dacă trăiesc.
Deodată, o știrbitură pală de argint
Se ridica în spatele unui geam
Nu știam ce e, dar voiam doar să ajung la ea
Și într-o suflare chinuită
Geamul a rămas doar o amintire din multele,
Iar eu priveam luna picat în genunchi, hipnotizat.
Ce fac?
A fost primul moment din noaptea aceea
În care m-am întrebat de ce stau în lesa lunii,
Ca un cățel loial ce mă găseam,
În loc să dorm și să uit de toate,
Dar până să îmi aleg un răspuns
Mă vedeam din nou plimbat de pașii mei amețiți.
Nu știam unde merg, știam doar că merg
Să caut lumina, să ajung la luna
Care îmi zâmbea ironic în față,
Dar am fost prea orb să văd.
Felinarele se împuținau cu fiecare pas
Si parcă de ce m-am ferit, tot nu am scăpat,
Căci curând eram din nou
Robul întunericului din jurul meu
Și asta avea să rămână așa
Dacă nu mă găseau niște lumânări tremurânde
Acum știu, știu totul
Așa îmi ziceam...
Mă uit în jur într-un răgaz,
Sunt pe un câmp
Am lăsat în urmă orașul
Și toate zidurile care îmi răpeau lumina,
Toate se ridica acum ca o umbră în spatele meu
Și în față o mare de cruci îmi e luminată
De aceeași făclie eternă
Și atât de tare strălucește fierul ăsta ruginit
Cum nu a putut niciodată să o facă
Lanțul meu legat de pat
Totuși m-aș întoarce,
Nu trebuia să fiu aici,
Dar măcar nu sunt singur
Și mă uitam în jur
Și mă miram cum pot să mă simt la fel
Și în inima orașului...
De fapt,
Ceva îmi spunea că acum era mai bine
Doar eu cu mine și totuși cu toți,
Decât să mă pierd de tot
În umbra imensă pe care mă străduiam tot mai tare
Să nu o mai privesc
Și în timp ce îmi spuneam asta
Ajung să înaintez pe o potecă îngustă dar dreaptă
Și iar imi țipă inima
Când văd ascunsă după un arbore părăsit
O formă, o siluetă strălucitoare,
Nu, nu avea cum să fie luna,
Ea era încă pe cer
Și până m-am uitat eu în sus,
Dispăruse...
Și în schimb, se apropie de mine
Un tânăr, îmi semăna tare
Și chiar dacă o enigma teribilă se țesea în mintea mea,
Am rămas tăcut.
El mi-a zâmbit amar
Părea că are nevoie de ceva
Și-a aruncat lopata undeva în depărtare
Și a rămas statuie în fața mea
Cu fața mea...
I-am spus că m-am rătăcit
Și vreau să mă întorc acasă,
Dar nu pare să mă creadă
Și cu un gest scurt
Îmi sugerează să îl urmez
Eram prins într-un joc din care nu puteam ieși,
Un labirint măiastru imposibil
Și l-am urmat
Poate știa el mai bine unde era casa mea.
Pășim în sincron,
Un ritm plăcut aș fi spus,
Dar simțeam cum răbdarea și puterea mea
Se dizolvau în mii de steluțe cu care pictam cerul
Mai erau și altele pe acolo deja,
Probabil de la celelalte cruci...
Tânărul de lângă mine
Are un mers tot mai greoi,
Atât de greoi încât am reușit după ceva timp
Să îi revăd chipul, ajungându-l din urmă
Și fruntea începuse să i se încrețească,
Nasul să i se încovoaie
Și cu o voce tot mai groasă imi spune
Că mai avem puțin
Îl privesc nepăsător,
Mi-era totuna
Dar vocea a început să îi tremure
Și când reușesc să îl văd din nou,
Părul deja îi albise,
Deși noaptea încă nu trecuse
Ecoul unui strigăt de corb se auzi din depărtare
Și odata cu el anunțul bătrânului acum
Că am ajuns.
Stau acum lângă un morman de țărână,
Dar până la urmă țărână sunt și eu,
Alături însă, era o groapă
Și o cruce cu poza bătrânului,
Tare mai semăna cu mine...

O mare de stele

În miezul orașului
În amețitorul vuiet boem,
La margine de sat
Unde incepe desișul bogat,
Atent certcetau cu privirea un bilet...
O ea, și-un el.
Un grandios bal avea să aibă loc
La cea mai notorie sală din toate care erau.
Ea, fără să stea pe gânduri,
S-a înțolit cu o rochie lunga albastră
De parcă te înecai în marea ei de mătase,
S-a gătit și s-a gândit
Și până la urmă,
Cochetă și cu pași vioi
A pornit...
Cu invitația în geantă
Și geanta pe umăr
El, ar fi fost în stare să facă invitația bucăți,
Să o rupă și să o arunce undeva
Unde nu ar mai găsi-o niciodată,
Dar nu a făcut-o
Mânat de un impuls de moment a împăturit-o
Și a îndesat-o în pălărie,
Iar peste câteva momente
Își căuta deja cămașa de duminică
Pe care știa că a meritat să o păstreze
Și într-o glorie vremelnică,
Pașii îl duceau și pe el spre
Ceea ce avea să-i fie
Cea mai înțeleaptă hotărâre
Ori, la fel de bine, o eternă dezamăgire.
Târziu în noapte
Ei doi aveau să afle de existența celuilalt
Ea, retrasă...
Privea cerul de pe o bancă din curte
Atât de liniștită și de tăcută
Încât ai fi spus că acesta îi aparține
Și stelele-i sunt ochii
Și luna inimă
El, rătăcit...
Ca o cometă a apărut
Fără să știe de unde vine
Și încotro se îndreaptă
Și se stingea cu fiecare pas
Dar a văzut-o...
Găsea în ea o galaxie întreagă
Și paradoxal
Ochii ei profunzi,
Îi erau acum singura casă.
S-au văzut
Și s-au plăcut
Și au vorbit
Și au zâmbit
...Au trăit
Într-o seară o mie de seri
Și cine s-ar fi gândit
Că totul avea să se termine
Cu un suspin
Soarele împingea luna în zare
Și odată cu ea
Și vraja nopții.
Fiecare a luat-o pe drumuri diferite
Se despărțeau doar pentru a se întâlni din nou,
În altă viață...
Ei încă erau împreună,
În gând...
Și toate gândurile astea îl măcinau așa de tare
Încât a apucat condeiul și a pus cu încetul
Într-o scrisoare
Toate cele ce-i apăsau sufletul
Căci ce n-ar fi dat să o mai aibă alături măcar o dată
În același loc, pe aceeași bancă...
Nu s-a mai apropiat de ea,
Deși a scris, a scris mult,
Și tot ce noaptea scria,
Dis-de-dimineață pe bancă lăsa
Și avea speranța
Că poate ea le va vedea,
Nu a fost așa
Totul se pierdea
De-a lungul zilei în mulțimea
Agitată de oameni
Și când ea ajungea,
Soarele apunea,
Și din nou se vedea
Singură privind la o stea
Cântându-și duioasă povestea.
El nu o auzea,
Cocoșii cântau mai tare
Și tot ce ii răsuna în timpane
Era doar o amintire,
Fără continuare...

Liniște

“Talentul vine când vrea el
De multe ori nici nu îți dai seama...
Acesta este farmecul său”
Mă gândeam privind la cel de pe scenă,
Un virtuoz incontestabil
Căci numai cei ca el reușesc
Să țină o sală întreagă
Într-un soi de așteptare curioasă
Folosindu-se deun singur instrument.
Toți tânjesc să audă notă după notă
Într-o transă misterioasă
Și întreg universul se concentrează
În coardele viorii sale
Dar cu toate acestea,
Păstrează o eternă expesie rece
De parcă e străin de tot ce face,
Prizonierul propriului său talent...
Care pendula arcușul hipnotizând pe oricine
Iar când procesul lua sfârșit
Se înfățișa drept în fața lor
Delectându-se cu ropotul aplauzelor.
Un ritual bizar la care eu vindeam bilete,
În fiecare zi
Aceeași poveste
De care nu mă puteam plictisi.
Dar spectacolul de acum e diferit
Douălocuri au rămas libere
Părinții lui nu au mai apărut
Și nu vor mai apărea vreodată
Și ceva în privirea maestrului s-a schimbat
Sala era deodata goală
Și în ciuda aplauzelor furtunoase,
Privirea lui atât de sigură până atunci
Era pierdută într-o surdină înspăimântătoare.

Paradoxal

Adună în palmele tale
Un câmp de flori neastâmpărate,
Îmbie-te în mireasma lor…
Apoi arată-mi un mac de foc
Și așteaptă-te să nu ți-l pun în cosițe
Amintindu-mi de tine pe loc
Adună în palmele tale
Fiecare grăunte de nisip
După ce îmi spargi clepsidra…
Apoi lasă acele ceasului să își vadă de joc
Și așteaptă-te să nu vreau să le întorc
Amintindu-mi de tine pe loc
Aduna în palmele tale
Câte o parte din mine
Până nu mai rămâne nimic…
Apoi ascunde-le departe, și cu puțin noroc,
Așteaptă-te să nu te mai iubesc
Și să nu îmi mai amintesc de tine deloc
Acum e noapte
Și de-ar fi să te înșeli,
Să nu mai răsară soarele pe cer,
Să fie întuneric mereu,
Să nu te mai văd,
Doar …să te simt aproape
Ținându-ți ușor palma în a mea
Și luna să ne vegheze, cum o făcea deja.

O pată de artă
Cum ridic stiloul din toc
Penița îmi fuge pe loc
La numele tau
...Și cerneala mi te compune pe foaie.

Gândul îmi zboară la tine
Și nici de îi mai vine
Să te lase
...Și mintea mi te evocă aievea.

Pensula îmi dezvăluie un secret
Când îmi pictează niște ochi pe șevalet
Sunt ochii tăi
...Și vopseaua mi te scaldă în inimă.

Cu fiecare pas
Se conturează un sfios dans
Cu tine
...Și muzica mi te aduce în brațe.

În lipsa ta,

Poate sunt abătut sau trist
Dar îmi amintesc că orice artist
Din lumea asta mare
Vrea întâi să își vadă opera expusă
Acolo unde se cuvine cel mai tare,
În inima sa.

Buchetul de flori II

Privirea ta se juca cu prezența mea
Nicio mișcare, doar picături rotunde și reci
Care se eliberau de subjugul norilor grei
Nicio persoană, doar un câine care nu mai latră
Și tu cu corpul de gheață
Și focul din ochii tăi care mă făcea să trăiesc.
M-am apropiat cu pași lenți,
Cerul parcă se curăța
Un vânt cald care s-a furișat printre ziduri
Mi-a scuturat florile amorțite
Și te-a împins în brațele mele
Nu voiam să îmi mai fie frig, de fapt, nu îmi mai era frig
În mâinile mele mai erai doar tu
Și mă simțeam rege printre toate ruinele de lângă noi
Primind coroana chiar din mâinile tale.

(poezia funcționează ca o continuare a poeziei lui Gellu Naum cu același nume)


Lumina lunii

Unde am ajuns?
Un cer negru și o pădure și mai neagră
Mă afund tot mai mult și ieșirea se ascunde
Totul arată la fel în întuneric...
Într-un ultim ceas fără speranță
Simt o muzică andante de undeva departe
Și o sclipire îmi apare pentru prima dată în ochi

Sunetul îmi crește în inimă
Și am impresia că mă apropii
Șirul infinit de note dulci de pian mă cheamă
Și mă hipnotizează încet,
Mă conduce la ușa unui conac uitat de vreme
Și cu un scârțâit prelung
Intru în lumea asta stranie

Mă așez lângă fereastră,

Luna îmi întinde un fir de lumină
Printre toate crengile răsfirate ale copacilor
Și baricadele de lemn de pe ziduri.
Scot un bilețel mototolit
Și îmi las stiloul să danseze nestingherit
Lăsând în urmă tot mai multe rânduri...
Acum în mintea mea
Mai rămâne doar ea

Scriu din inerție căci nu pot să mă gândesc
Decât la momentul în care am întâlnit-o
Pentru prima oară,
La momentul din care am început să o evoc
În fiecare seară,
Când luna nu-mi mai era singura lumină
Ci ochii ei îmi arătau tot ce puteam căuta
Și simțeam o liniște ce-mi era străină
Fără să știu că avea să-mi devină pereche cândva

Totuși mă biciuiește ideea de a-mi aminti
Cum a fost acea ultimă zi
Înainte să o vad...teribil, nu aș povesti,
Dar nu rezist și încep să strâng stiloul în mâna stângă
Și scriu tot mai apăsat,
Poate am rupt și foaia, nu imi amintesc exact
Mă năruie și mă înspăimântă
Să știu că nu aveam pe nimeni lângă
Și că toată ziua nu am făcut decât să bântui,
Cu o urmă de inimă și o firimitură de iubire
În umbra unei stânci de gheață argintie
Ce aștepta să fie topită...ce nebunie

Lipsa ei mă aruncă într-o prăpastie adâncă
Și fiecare accent din melodie
Îmi săgeta inima deja tremurândă
Deodată, m-am simțit străin de tot ce am scris
Și uitate am vrut să fac urmele unui trecut stins
Am făcut bucăți foaia mototolind-o în mână,
Iar pianul a tăcut...
Cu pas domol se unduia în bătaia lunii
O siluetă ce păstra taina nopții
Poate că istoria e făcută să se repete...
Dar nu îmi mai păsa, eram din nou acasă
Cu tine iubito,
Chiar dacă năpădit de dor,
Poate doar mi-am inchipuit-o.

Vremuri noi

Într-o lume
În care toți sunt pentru ei
Nu are cum să se răspândească
Nici arta, nici filozofia, nici literatura,
Căci nimeni nu mai simte nimic.
Iar cei care o fac,
Nu au cu cine să împărtășească asta
Și nici nu sunt încurajați să o facă.
Valorile rămân o iluzie,
Un vis frumos dat celor
Care încă mai au curajul să viseze,
Înconjurați de măști și mediocritate.

Vise venețiene

Noaptea lăsată ca o vrajă
Peste străzile pustiite de viață
Luna pâlpâie molcom
Intrându-și treptat în rolul de ducesă
Marea adâncă devine
Tărâmul celor mai întunecate plăsmuiri,
Mă cheamă la ea,
Iar eu observ de la fereastră
Cum statuile se ridică
Și lei înaripați își iau zborul spre văzduh
Țesând cerul și făcându-mă să mă întreb
Dacă sunt aievea sau nu

Când soarele se trezește,
Ei sunt neclintiți pe piedestal
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat
Negustorii își întind pânzele
Țesând marea cu corăbiile,
Iar eu pendulez între două lumi.

Între două lumi

Cerul invita pe toată lumea la el
Păsările pot zbura și au tot orizontul în față
Peștii pot înota și au tot oceanul să o facă
Dar cum rămâne cu noi, oamenii?
Noi doar mimăm libertatea ,
Fiind de fapt prinși într- o rutină
Care ne întemnițează sentimentele.
Toată viața umbra ne stă alaturi
Nu pleacă nicăieri și e singura
Care ne amintește că existăm.
Chiar și după moarte
Trupul nostru rămâne pe loc
Undeva în adâncul pământului
Din care toți am luat ființă,
Iar spiritul nostru rămâne blocat
În același loc în care ne-am risipit timpul
Și ne amintește că am existat
Nu vom ști niciodată ce era de evitat
De ce când trebuia să trăim, am ezitat
Și rămânem niște statui,
Demne de admirat
De ochii oricui
Dar cu inima de piatra ,
Pe Pământ o pata

CROITORU VLAD CRISTIAN

N.O;
Croitoru Vlad Cristian
Data nasterii: 17.01.2007
Elev la Colegiul National Spiru Haret din Bucuresti cls XI
Activitatea literara :
Revista online Orhideea Nr 1/2023-Leaganul , Noaptea neagra, Zborul adânc, O mare de întuneric
Diploma Premiul Ligii Scriitorilor Filiala Buzău secțiunea versuri categoria Tineri pt lucrarea "Privind-o in ochi" înscrisă în ediția a patra a concursului national de creație literară "Voi sunteți lumina lumii" (a fost publicata o antologie )
In revista Ascultural Nr 3/2023
Pe Platforma (online) Literomania Nr 292-293/iunie 2023 au fost publicate "Leagănul", " Notițele teiului", "Zborul adânc"
Locul 1 la concursul de poezie Wei For You Talents pentru elevi organizat de revista Womenesteem International For You pentru poezia ‘’Sufletul Toamnei’’
Poezia "Privitorul" publicată in revista Zugzwang in 15 decembrie 2023
Mențiune la concursul national de creație literară pentru elevi "Dimineață cuvintelor" secțiunea "Cezar Petrescu" , ediția 1/2023
"Notițele teiului" și "După apus" publicate în Toamna la Apollon ediția XI 2023 Antologie concurs Festivalul internațional poezie și proză scurtă " Vis de toamna"
Poeziile "Leaganul" , “Notitele teiului’’si ‘’Ecoul lui Nietzsche’’publicate in revista Zugzwang in 17 decembrie 2023
Revista de literatura “Literadura’’ nr 30 din 21.12.2023 poezia ‘’Liniste’’
Revista InkStory din 22.12.2023 cu poezia “Privitorul”, Poezia ‘’Dupa apus’’ in 1.01.2024
Revista Picatura Rebela din 28.12.2023
Caiete Silvane in 16 ianuarie 2024 poezia ‘Privitorul’
Revista Boema nr 179/ianuarue 2024 poeziile ‘Ecoul lui Nietzsche’, ‘Privind-o in ochi’, ‘Sufletul toamnei’
Antologia ‘Urme de penita’ -colaj poezii ianuarie 2024
Revista online Emotii si Lumina la rubrica Tinere Talente-10.02.2024






Croitoru Vlad Cristian     2/18/2024


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian