Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Un răsfătat al sortii ( I )

Ce se așteptase de la viață? Nu fusese întrebat nici dacă voise să fi venit în lumea asta. Poate ar fi vrut în alta. Așa l-au și botezat. Fără să-l fi întrebat. După care a fost bombardat cu fă aia, nu face ailaltă, mânat de la spate cu joarda. Așa fusese. Ca toți ceilalți, până la facultate, în timpul și după. Care le-o fi bucuria să crească copii? Totu-i întors cu fundul în sus. Se așteaptă de la ei să le fie recunoscători părinților. De ce? Pentru chinuiala de a fi? Că așa-i rânduiala, asta vedea și el, da’ n-o înțelegea. Cine să i-o explice? Pleiada filozofilor rătăcind cu capul în nori? Vraci în sutane profesând obediență către caractere alegorice? Ai lui îi vânduseră casele, pe a lui și a lui Helen, și-l abandonaseră într-un cămin de bătrâni. La ce să se fi așteptat de la un fiu cartofor, bețivan și curvar sau o fiică îngălată? Nepoții? Îi creșteau pe strănepoți. Niște idioți. Le spusese, dar n-avuseseră minte să-l asculte. Tot ce știau era cum să se distreze și-n proces să procreeze. Așa făcuse și el. Da’ se deșteptase după moartea primei neveste. Nimic n-avea nicio noimă. Înmulțiți-vă și cuceriți lumea! Ăsta era sloganul. Tot timpul ceva era de cucerit. Așa că se războiau încontinuu pe resurse, care să pună mâna pe mai multe.
”Ești bine?” l-a întrebat o soră trăgând de draperie să intre lumină.
Se uitase la ea din scaunul cu rotile. În nas avea tubul de la butelia de oxigen. Ce ar fi fost să-i spună că niciodată nu-i fusese mai bine? Da’ tâmpita putea s-o fi luat-o de bună. Așa că doar a clătinat din cap. Să-nțeleagă aia pe cât o ducea bibilica.
Mai încolo i-au adus breakfastul pe tavă. Îi scrâșnea proteza în maxilare de la iaurt. S-ar fi lipsit de mâncare. Poftă oricum n-avea. Da’ se încăpățâna să se agațe de viața ce-i fusese dată fără s-o ceară. Nu-și putea explica. Dar ceva era, precum setea de a exista și confrunta. Mai cu seamă, de a fi luat în seamă. De ce ar conta? Uite d-aia, că știa mai bine. Da’ ăia făceau numai după capul lor de proști de să calce-n gropi. Fii-sa îi pusese pe calendar zilele când aveau să-l viziteze ea și frate-său. Numai că pentru el zilele erau otova. Nu știa la care să se uite că toate erau la fel. Și numele strănepoților le încurca. Oricum erau niște mogâldețe care nu răspundeau la ordine. Nepoții degeaba țipau la ei să nu-i tragă tubul din nas. N-ascultau. Nici el nu ascultase. Le făcuse zile fripte părinților. Da’ meritau. Așa pățești când faci un lucru fără cap. Voiseră copil? Na că-l avuseseră. Un drac fusese, un nichipercea. Dădea cu șutul în profesoare și fugea de la școală. Își amintea de grădiniță. Avusese acolo o prietenă. Scurmau împreună în nisip. Când doisprezece ani mai târziu s-a trezit cu aia la ușă a trebuit să-i ceară să-i spună cine era și ce voia. Și voia să-i fie din nou prietenă. Da’ el p-atunci avea pe una așa c-o trimisese p-asta la plimbare. Regreta, dar ce folos? De-o mai fi fost, trebuie că era și ea o babă. Nu l-ar mai interesa. Jos la sala de fitness mai întâlnea când și când o instructoare drăguță. Îi plăcea de aia. Îl punea în suspensor să-și miște picioarele pe un treadmill. Cică să-și păstreze mobilitatea. Păstra pe naiba. Da-i plăcea că-l atingea pe mâini. Era tare dulcică fata, și zâmbitoare, nu încruntată ca celelalte. Da’ până la urmă, tot una era. Se-ntorcea în scaunul cu rotile și o filipineză îl însoțea până sus la trei. Își punea ochelarii și citea de pe tableta pe care i-o dăduse fii-sa. Și cum o dădeau și cum o cârmeau, toți ăia de scriau ajungeau la cum de un el și o ea se drăgosteau pe undeva. Eh, avusese și el parte. Nu așa cum scriau în cărți, ci cum se face, încălecat, în scârțâit de pat, ca un bărbat adevărat. Eh, amintiri, arză-le focul, tocmai bune de văicăreală în mijlocul nopții.
Ella era într-un cerc de fete de la Sociologie. Beau bere pe o terasă plină de studenți și de acolo mereu se agăța de câte o fată. Maică-sa săraca nu știa cu care o să dea nas în nas dimineața la baie. N-aveau decât una, și un w.c.-u de serviciu. Îl bătea la cap să se hotărască pentru vreuna, da’ lui îi plăcea să se vânture din floare în floare. Era mai palpitant. Și oricum, mereu le găsea cusururi. Cel mai mare? Prostia. Erau nemăsurat de proaste. Nu umblau decât după joacă și zbânțuială. La vremea aia la modă era twist-ul. Avea bursă nerambursabilă. Ai lui îi mai dădeau pe margine ceva mărunțiș, da’ banii nu-i ajungeau pentru balurile organizate în campus. Băutura nu era pe gratis, și fata cu care era trebuia servită. Așa că nu se ducea decât rar. Și de regulă pierdea fata. Da’ una se lipise de el. Era frumoasă, bogată și da, proastă ca și celelalte. Bogată, nu ea per se, ci taică-său. Era covorar și furniza lui Eaton, pe Yonge în downtown covoare confecționate în propria făbricuță. Ella era singurul copil, și tatăl ei ar fi făcut orice pentru ea. Adică, așa i s-a dat a înțelege. Și el, în timp, a molfăit ideea. Mai ales că altul înaintea lui nu fusese. Intrase pe un teren virgin, și pentru el, asta fusese o noutate. Cum fata era cuminte și iubitoare, a păstrat-o. Mai călca el ici pe colo pe margine de cărare, da’ Ella îi devenise prietena oficială. Și-i plăcea că asta nu cerea la party-uri. Maică-sa o plăcea că era respectuoasă și la locul ei.
”Ce ai de gând cu ea? Cât o să te mai aștepte?” l-a întrebat când l-a văzut că o tot lălăia.
”Mă mai gândesc.”
Și chiar așa, se gândea. Asta până i-au oferit înrolarea la Master. Doar nu era să se însoare cât încă bătea drumul la facultate. Și Ella l-a mai așteptat răbdătoare doi ani și jumătate până să termine. Ea-și găsise slujbă de consultant la Bordul Educației din North York, unde nu conta de circumvoluțiunile le erau netede sau nu. Asta o fi fost în mintea lui Marcu, dar Ella se alegea cu un purcoi de bani, ceea ce îi dădea lui speranțe că după terminare se va umple și el tot așa. Eh, în primul an de slujbă n-a fost să fie. Câștiga mai mult ca ea, da’ nu cât se aștepta. Adică, după diferența de neuroni, el trebuia să fi primit cu mult în plus. Dar plata nu se făcea după ‘garniseala’ din cap. Trebuia să se mulțumească cu ce i se dădea. Numai că în trei ani salariul i-a săltat frumușel, și s-a hotărât. Avea să propună. I-a cerut lui taică-său să-i facă un inel de logodnă special. L-a făcut, ca pentru logodnica lui fii-său, și ăsta a propus pe scara de la intrare. După care s-au drăgostit, nu înainte ca ea să tragă draperiile, după cum îi stătea în obicei. Era rușinoasă și totul se petrecea pe întuneric nu care cumva să se vadă. Da’ cine-ar fi fost să vadă era numai el. Eh! Spectacol avea atâta cât i se lăsa să aibă.
Tatăl Ellei fusese la înălțime. Le dăduse bani de casă să și-o aleagă unde le-o plăcea. Pentru Marcu nu conta, dar pentru Ella, da. Trebuia să fie lângă maică-sa să-i crească ce progenituri or avea. Așa, în fundul minții, avea o oarecare vagă bănuială că Ella o să vrea copii. Da’ până să-i aibă pierduse ideea. Când i s-au pus în brațe Amber, și doi ani mai târziu, Victor, n-a avut nicio reacție. Erau, să-i trăiască, și el și-a văzut de treabă cu una din secretare de la companie. Ce, doar nu era să se zbată pe uscat cât soața alăpta.
Avea mai muți prieteni cu care se întâlnea măcar odată pe săptămână la băutură. În fața barmaniței se dădeau holtei, dar toți erau însurați și cu copii. Și se văitau de ăștia, deși nu-i vedeau decât seara la culcare. Aveau însă amante, și le disecau de parcă le-ar fi dezbrăcat acolo în față pe fața de masă. Da’ de neveste nu discutau. Erau subiect tabu.
Amber era cuminte ca maică-sa. Unde o puneai, acolo stătea. Și când plângea, o făcea pe tăcute, că numai după lacrimi știai, asta dacă te uitai. Da’ Victor zbiera de se învinețea. Și tot timpul făcea câte ceva. Când mai crescuse și-l puseseră pe oliță, după ce se ridica de pe ea o răsturna. Marcu-l mai atingea, dar Ella se uita la el oripilată. Cum să fi dat în mogâldeață? Uite așa, cu palma. Ce, el n-o încasase de la taică-său? Și nu-i fusese deloc rău. Dar Ella era altfel. Îl luase pe Victor sub protecția ei și-i făcea toate poftele. Și Amber se luase după maică-sa. Orice, să-i fie bine frățiorului ei. Or ăsta ajunsese belfer. Nu mai asculta de nimeni. Era și isteț, și leneș. O punea pe soră-sa să-i facă temele pentru școală. Golanul nu învăța nimic. Era tabula rasa. Da’ la tabla înmulțirii i se înfundase. L-a luat taică-său la prelucrat. Cum greșea, căpăta o palmă și era pus s-o ia de la capăt. Pentru cifre deja căpătase evlavie. Lecția i-a servit o viață. Mda, la poker și ruletă! Da’ ajunsese VP la compania aia enormă de construcții de unde învârtea banii cu furca.
Pentru copii, Ella era toată o duioșie dulce, compasională și delicată, de lui Marcu i se strepezeau dinții. N-o mai suporta orice făcea. A luat la rând secretarele din companie și s-a extins la altele. Fără discuție proaste, da’ meseriașe! Că Ella bănuia, probabil, că maică-sa i-a spus să-și mai vadă și de casă. Adică, bate șaua să priceapă iapa. Da’ el era armăsar, și Victor tot așa. Aducea acasă tot felul de fetișcane după care lui Marcu i se scurgeau ochii. Erau însă prea fragede pentru nasul lui. La cincizeci era un dinozaur pentru ele. Păcat, că erau drăguțele foc, și unele aruncau ocheade.
Mama se îmbolnăvise. Când s-a dus, n-a fost o surpriză. Victor era prea mic să înțeleagă, și oricum, pe amândoi îi creștea cealaltă bunică. Da’ Marcu a fost marcat de lipsă. A ținut-o însă în el. Poate că și taică-său, deși nu vărsase o lacrimă. Se îngrijise ca totul să se facă după datină, și cu asta se închisese în el. Încă lucra, dar fără zel. Șase ani mai târziu și-a vândut prăvălia, și la nici două săptămâni, s-a stins ca o candelă uitată să ardă. Marcu se alesese cu diamantele. A vândut casa părintească. Se făcuse cu bani serioși. Au vândut și casa de lângă socrii și s-au mutat într-una mare cu piscină și șase dormitoare.
La o restructurare, Ella și-a pierdut slujba. Un timp a căutat o alta, până s-a lăsat păgubașă. Puteau și fără. A rămas acasă să vadă de copii. Marcu câștiga bine, dar n-aducea toți banii, ca să aibă de cheltuială cu tot felul de secretare. Una din ele, pe lângă că arăta bine, mai avea și ceva în cap. Își pierduse mai mult timp cu ea și o scotea și la cină în oraș. Asta până când aia i-a dat a înțelege că voia mai multe de la el. Adică, vezi Doamne, s-o lase pe Ella! Cu regret, a trebuit s-o lase să plece. Mama copiilor lui? Îi ceruse imposibilul.
Amber era insipidă. Nicio scânteie nu venea de la ea. Cum de o primiseră la facultate, pentru Marcu era un mister. Poate doar ca ăia să fi avut nevoie de bani. Făcea istorie. Cine naiba mai avea nevoie în economia de azi de din ăștia? Dar a înghițit-o și i-a plătit taxele. Ella era încântată. Uite ce fată deșteaptă! Când a îndrăznit să întrebe de prospectele de slujbă după terminare, căutăturile primite i-au fost suficiente. Scurma unde nu trebuia. A lăsat-o așa. Da’ după doi ani, Victor a fost primit la Construcții la Ryerson. Aia da! În ochii lui, fii-său marcase un punct. Doar că n-avea ce vorbi cu el. Erau ca doi străini împărțind aceeași casă. Ăla, vagabond, se ținea de fufe, și când avea timp mai și învăța și culmea, aducea și note bune. Într-un fel, îi amintea de pe când era ca el.
Fii-sa nici nu terminase bine facultatea că se măritase cu unul, Kevin, tot atât de insipid ca și ea. Ăla făcuse arheologie. Dezgropa oase de indieni înainte de a ridica ăia construcțiile. Cică erau terenuri sacre. Veneau niște nativi cu pene, fluturau din ele și-și dădeau acceptul să se înceapă lucrările după ce-și încasau cecurile. Cei de se vânzoleau pe sus în plaiurile vânătorii s-or fi închircit în ei de necaz, da’ cui să-i fi păsat. Vii cu vii, nu? În calea progresului nimic nu-i sfânt.
Un an mai târziu a venit pe lume Lucy. I-a fost prima nepoată. Noroc că fii-sa cu gineri-său nu stăteau cu ei, ci la socrii. Marcu era mulțumit. Să fie la ei. Da’ Ella îi vizita mereu. În ce-l privea, n-avea decât. El de țipete n-avea nevoie. Cică și aia era cumințică. Încă o bleagă provenită din linia maternă. N-avea ce face. Ella era ce era, la fel Amber, și Lucy tot așa. Da’ Amber nu s-a oprit. După doi ani a mai dat naștere unei fete, Kara. Și ca să se poată ocupa de ea, Ella a luat-o pe Lucy la ei. Marcu a înregistrat, da’ n-a fost în niciun fel afectat. Nici n-o vedea. Venea târziu acasă, trăsnind a Chanel numărul cinci.
”Spune-i fufei că se dă cu prea mult,” i-a trântit-o Ella dezgustată.
Ăsta n-a zis nimic. Da’ și-a făcut o notiță în cap.
Lui fii-său îi plătea facultatea și-i dădea și ceva bani de buzunar, da’ nu cât să acopere Mustang-ul nou nouț cu care venise acasă. Marcu se scărpina în cap. De unde banii? Din poker! Băiatul se descurca. Nici prin gând nu-i trecuse să-și fi plătit cu banii câștigați la joc, școala. Mașina era mai atractivă. Când și-a terminat Masteratul în Construcții, a fost veselie mare. Duminică le-a prezentat-o pe Lara. Ella a urât-o pe loc. Era frumoasă, deșteaptă și trufașă. Translație, a dracului! Își știa valoarea. O domina pe Ella prin simplă prezență. Nu trebuia să scoată o vorbă. Marcu căzuse în freză după ea. Nu c-o plăcea, o adora. Era gelos pe fii-său. Unde găsise o astfel de comoară? Da’ un cusur avea și asta. Era săracă. Ai ei erau niște amărâți de funcționari. Și Ella a marșat pe asta.
”Fiule, trebuie să contribuie. Găsește-ți pe una care s-o facă.”
Și-a răcit gura degeaba. În anul următor Victor s-a însurat cu Lara. Da’ n-aveau unde sta decât la ei. Se cam aglomerase spațiul cu Lucy, și Ella o voia la ea și pe Kara. Marcu i-a spus să nu cumva, dar Kara le-a fost adusă acasă și a rămas, cu tot protestul lui. Și nu știuse, pentru că fusese informat când deja putea vedea de unul singur: Amber mai trântea unul. Nu s-a abținut și le-a spus celor doi în față că erau niște proști. Ăștia nu s-au sinchisit de fel. Era deja lucru făcut. Nu puteau, și nici n-aveau de gând să-l desfacă altfel decât pe cale naturală. S-au simțit vindecați când s-a născut băiat. I-au zis George și Ella căzuse în extaz. Așa-l chemase pe taică-său, covorarul. Se prăpădise cu un an înainte. Văduva lichidase făbricuța și stătea pe o grămadă de bani pe care Ella avea să-i moștenească.
Nu și-o imaginase pe Lara făcând copii. Că-și imaginase sau nu, n-a contat, că un an mai târziu au avut-o pe Lisa. Marcu putea jura că o făcuse ca să-l lege de gât pe Victor. Degeaba, după cum venea seară de seară târziu acasă și pleca des în delegații, ăla numai legat nu era. Femei și ruletă, atâta știa. Da’ Lara era ocupată cu Lisa, așa că nimic n-o perturba. Lui Marcu însă îi părea rău de ea. Ar fi meritat mai bine decât licheaua de fii-său.
La o petrecere dată de companie unde veneau și invitați din afară o cunoscuse pe Helen, directoare de resurse umane la o companie concurentă. Era cu bărbat-său, inginer constructor, inspector de construcții civile. Marcu i-a spus că și fii-său lucra la o companie de construcții, și au legat câteva vorbe. Helen nu spusese mare lucru. Îi lăsase pe bărbați să se desfășoare. Turnura ce a urmat nu fusese anticipată de niciunul.
La office Marcu proiecta pe planșete uriașe mașinării de făcut alte mașinării. Când însă i-au luat planșeta și i-au înlocuit-o cu un ecran mititel legat la o hardughie de computer a făcut comoție. Ce să ‘puchinească’ el pe făcătura aia de nici un șurub nu-i încăpea întreg pe desen? Ridicol! A protestat, și și-a cerut îndărăt planșeta. Nu numai că nu i-au returnat-o, da’ l-au și dat afară că cică i-ar fi instigat și pe alții. S-a dus la Helen. N-aveau vreo deschidere pentru o poziție de proiectant? Pentru el, cum nu, aveau, da’ tot cu ecrane mititele. Nu-i rămăsese nimic de negociat. Decât pe bară, mai bine chinuială.
Helen asta era ca Lara, dar cu douăzeci și doi de ani mai mare, frumoasă, ascuțită la minte, și mamă a două fete, una de douăzeci și unu și cealaltă de paisprezece. A invitat-o la lunch să-i mulțumească și să mai discute de una alta. Le-a fost bine, că la următorul lunch au înnodat de unde rămăseseră. Și din lunch în lunch s-au tot apropiat. Își povesteau unul altuia păsurile. Rai nu era în niciuna din case. Frustrările curgeau gârlă. După ce soțul lui Helen a fost îngropat sub dărâmăturile unei clădiri pe care o inspecta, nimic nu i-a mai oprit. S-au făcut una. Un timp s-au ferit de fete, Marta și Vivian, da’ mult nu s-au putut ascunde. Numai că fata cea mare își avea amorezul ei, iar aia mică încă nu știa pe ce lume se afla, așa că au dat mică atenție aventurilor romantice ale mamei. În timpul ăsta însă Ellen era consumată de boală. Marcu înțelesese că odată extirpate ovarele, totul va fi bine. Și n-a fost. Cancerul s-a metastazat și ultimele două săptămâni și-i le-a petrecut lângă ea ca să facă nimic. Adică, nici n-avea ce să fi făcut. Nici s-o plângă n-a putut. În capul lui, Helen dansa goală pușcă pe pat peste așternut.
Moștenirea Ellei de la maică-sa, substanțială, Marcu a împărțit-o între copii. Amber cu Kevin au reușit în fine să se mute la casă nouă cu cei trei, Lucy, Kara și George. Victor cu Lara n-au avut de gând. Le era bine la Marcu. Și Victor juca banii primiți. Era treaba lui, dar și a Larei, nu? Însă de ce s-ar fi amestecat el în ce nu-i fierbea oala? A adus-o pe Helen în casă. Și Lara cu Helen s-au plăcut de la prima vedere. Se asemănau ca două picături de apă. Și Lisa era isteață și jucăușă. Helen o plăcea mult și-și pierdea o grămadă de timp cu ea. Și aia mică absorbea ca un burete tot ce Helen o învăța.
Dar Lara încurcase borcanele. Nu-i fusese în plan. Așa se nimerise că rămăsese din nou însărcinată. Se gândea serios să scape de sarcină, dar Helen o convinsese să n-o facă. Drept pentru care s-a născut Sevag. Victor îl numise așa, ca să amintească de descendența armenească. Lista nepoților lui Marcu se tot lungea. Iar Marta s-a trezit să nască în același timp un băiețel, Alex. Abia de născuse, și pe patul de lăuză, concubinul a cerut-o de nevastă. O poveste frumoasă care însă în capul lui Marcu nu reverbera. Nu trebuia s-o fi cerut-o înainte de a fi născut? Da-l durea în cot. Fetele lui Helen nu-i erau apropiate deloc.
La șaizeci și șase i se făcuse de însurătoare. A cerut-o pe Helen, care grațios i-a zis ‘da’ și i-a dat pe loc o mostră de căsnicie: l-a pus să desfunde cu pompa w.c.-ul din baia mare cu jacuzzi.
Amber n-o avea la inimă pe Helen. Se păstrase toată pentru Ella pe care o divinizase, și-i reproșase lui Marcu ușurința cu care îi înlocuise mama. Marcu n-a luat-o în seamă. Că se înstrăinase, n-avusese decât. Doar stătea la casa ei departe de a lui. Iar nepoților nu le ducea dorul. Lisa și Sevag trăiau însă cu el în casă și amândoi păreau isteți și promiteau. Chiar îl distrau, cât nu erau prea insistenți. Dar Lara îi strunea admirabil, și-i ghicise lui Marcu pragul de suportabilitate. Nu-și lăsa odoarele să sară peste pârleaz să-l enerveze peste măsură. Iar lui Victor îi lăsase totală libertate să-și joace banii la ruletă. Incredibil, dar băiatul câștiga, sau așa se lăuda. Oricum, banii în casă intrau, nu ieșeau. Pentru un cartofor înveterat, asta era de apreciat.
La office devenise guru. Îl tot năimiseră cu funcții, dar le refuzase pe toate. Proiecta pe două ecrane mari, și nimeni nu-i sufla în ceafă. Dimpotrivă, veneau la el la consultații pentru propriile lor proiecte. Aveau o mulțime de șefi, da’ până nu-și dădea el avizul, nu se promova nicio lucrare. Și câștiga mai mult decât șeful ăl’ mare. Era mulțumit așa. Mai vorbeau însă pe la colțuri unele guri rele. Cică nevastă-sa, Helen, l-ar fi săltat la proeminență în atelierul de design. L-o fi ajutat un pic la bani, dar nu la altceva. Și fusese pe merit, nu-i așa? D-aia refuzase funcții, să nu fi fost discuții. Degeaba, de vorbit, vorbeau.
Marta a dat naștere unei a doua fetițe, căreia i-au spus Valery, și Vivian, la nici douăzeci și doi de ani, a născut-o pe Anna cu tată necunoscut. Fiecare își avea casa ei, așa că în ce-l privea pe Marcu, făcea pe niznaiul. Dar Helen era ocupată cu nepoții de la fete, și era ocupată cu nepoții de la Lara. În pat ajungea frântă, și pentru Marcu asta era privațiune nemeritată. El cu ce greșise că astea turnau copiii unul după altul? La ce bun? Măcar, dacă-i făceau, să și-i crească singure. Ce nevoie aveau de Helen? Da’ cui să se fi plâns? Doar scrâșnea din dinți și mergea înainte. Da’ înainte nu prea mai era. La șaizeci și opt, ce mai avea de așteptat? Un alt nepot. Vivian mai făcuse o fetiță, Alice, tot cu tată necunoscut, pe când Marcu mergea pe șaptezeci și doi. Cum nimeni nu-i cerea să se pensioneze, a rămas să lucreze. Da’ se cam plictisise. Însă alternativa de a sta acasă cu fii-său și nepoții nu-i era prea atractivă. S-a întâmplat însă ca la patruzeci de ani Victor să fie numit VP la companie. Era mare realizare. L-au sărbătorit cu tort și șampanie, iar el i-a anunțat că era chitit să cumpere o casă a lor tot cu piscină acoperită, cum avea taică-său. Marcu a primit vestea cu bucurie. Scăpa de ei. Poate și Helen să fi simțit la fel. În trei luni Victor cu Lara își avuseseră casa lor cu piscină acoperită, așa că Lisa cu Sevag se puteau bălăci cât pe acoperiș se strângea jumate metru de zăpadă. Chipurile Marcu cu Helen ar fi rămas singuri, numai că nevastă-sa bătea drumurile la nepoți. Secretare, eh, duse, nu mai era ce fusese, și se plictisea. Se apucase de citit. Mai întâi documentare după care, ce-i venea la mână. Când a simțit că ar fi citit și ziua, a ieșit la pensie la șaptezeci și cinci. Nu-l mai interesau mașinăriile. Și nici multe altele. Numai că Helen avea șaizeci și trei. Era încă tânără și-l târa la tot felul de petreceri, cu familia și prieteni. Ori Marcu se purta scorțos cu toți. Ce-și dorea mai mult era liniște ca să nu facă nimic. Da’ cu atâția nepoți care vizitau n-avea pace. Lucy și Kara le-au introdus prietenii. Marcu știa deja ce urma: se căsătoreau și puneau de câte un copil. Aveau să-l facă străbunic. Și d-aia nu mai putea. Le-a și spus-o:
”Păstrați-vă libertatea. Nu vă agățați cu puradei de gât, că veți regreta. Mai cu seamă, ei, ei vor regreta cel mai mult.”
”Bunicu’, nouă nu ne-a fost rău.”
Nu le-a mai spus-o cu voce tare: ‘prostia-i costisitoare’.
Nu l-au ascultat. Mark a venit de la Kara, și un an mai târziu, Emma, de la Lucy. Ce să se fi așteptat de la fiicele fiicei? Parcă le-ar fi turnat careva tâmpenia cu polonicul în capetele alea sece. Își amintea de cum ajunsese să-și dorească să-i fi semnat Ellei certificatul de prostie. De nimic nu fusese în stare, nici să se fi drăgostit ca lumea. O toantă! S-ar fi descurcat și fără covoarele lui taică-său. Norocul lui fusese că o găsise pe Helen. Da’ deja nu mai conta. Nici Viagra nu-l mai salva. Se mulțumea cu degetele, că altceva nu mai avea. A dracului de bătrânețe, o boală teribilă fără remedii. Devenise străbunic, și se simțea ca unul. Da’ seria strănepoților abia începea și se tot lăbărța. Treisprezece în total, și ăștia aveau să aibă la rândul lor copii, și uite așa ajungeau la peste șase miliarde, de gemea planeta sub ei. Cei care spun că doi înlocuiesc doi nu știu ce-i aia progresie geometrică. Da’ în ziua de azi e la modă să nu știi nimic: știe Google tot ce vrei! Cu o condiție: să știi să cauți. P-asta o uitaseră, că nu se preda la școală.
Helen s-a stins pașnic la șaptezeci și șase. Fără boală, fără nimic, doar a adormit și nu s-a mai trezit. Nu așa fusese înțelegerea. El trebuia să se fi dus primul. Ea fusese cu doisprezece ani mai tânără. Sfida statistica. Da’ astea-s anomalii. Iar pe el nu-l mai duceau picioarele. Doctorii i-au explicat, da’ el doi bani n-a dat. N-aveau ce-i face, așa că Victor i-a cumpărat un scaun cu rotile pe baterie. Numai că la etaj nici vorbă să mai ajungă. Și pe sofaua din living nu putea dormi. Așa că Victor a cerut întrunirea familiei. Ce propunea era să vândă casele, pe a lui Marcu și a lui Helen, și pe Marcu să-l pună într-un cămin de bătrâni. Poate că pierduse la ruletă și voia să-și astupe găurile. Sau poate că altă soluție nu era. Niciunul din copii sau nepoți nu se oferise să-l ia în grijă. Așa că au pus planul în aplicare. I-au dat să semneze, i-au vândut casele și l-au băgat la azil. Și așa a ajuns țintuit în scaun într-un salon cu un pat cu două noptiere, două fotolii, un șifonier și un televizor. Singura speranță îi era să confrunte moartea cu ce urmă de dignitate îi mai rămânea.

Mai întâi au intrat puradeii mânați de la spate de părinți. S-au strâns în jurul lui zbierând ‘La Mulți Ani, Marcu!’. Toți ceilalți s-au înghesuit într-un cerc mai larg. Niște pezevenghi i-au tras tubul de oxigen din nară. S-a produs comoție să i-l recupereze să și-l pună îndărăt în nas. Vorbeau cu el și între ei într-o cacofonie de zgomote din care nu deslușea nimic. Ușa s-a deschis larg și o infirmieră împingând un cărucior cu un tort enorm l-a adus în fața lui. Avea nouă lumânări aprinse, și el trebuia să sufle. I-au cântat în cor și Victor l-a ajutat să le stingă. Au pocnit niște dopuri de la șampanie și s-au tratat între ei că el n-avea voie. Între țipetele stridente ale strănepoților, nepoții i-au urat să se țină bine să-l serbeze la o sută. Amber l-a luat de o mână, și Lara de cealaltă. O sută? Sigur, de ce nu, dacă l-ar fi împăiat! Da’ peste capul lui făceau schimb de experiență de cum să-și mențină gazonul fără buruieni. Bărbații comentau ultimul meci de baseball. Fetele gângureau pe limba lor despre prețuri. Tot creșteau, numai că la unii mai puțin decât la alții. Copiii se alergau unul pe altul chiuind. Unul s-a împiedicat, s-a lovit și au urmat răcnetele. Toți forfoteau, vociferau și argumentau despre ce Marcu n-avea habar. Lumea lui era aparte. Se simțea singur. Adică, chiar era: singur în hărmălaia ălora din jur. Ce să știe ei? Aveau să afle ce însemna să nu mai ai speranțe. Da’ puteau să-l citească mai degrabă pe Binswanger. Ăla le-ar fi explicat mai bine. I-a spus-o Larei la dreapta lui.
”Marcu, bucură-te. Ai ajuns până aici, și cei pe care-i vezi ți-o datorează că sunt.”
”Am ajuns aici trei de peste ocean, cum de ne-am făcut atâția?”
”Prin procreație și alianță. Și-ți suntem recunoscători. Tu ai fost liantul.”
”Am fost pe dracu’. Doar mi-am trăit viața.”
”Nu asta facem toți?”
”De ce?”
”Nu știu, da’ asta-i legea naturală.”
”Natura asta-și bate joc de noi. Ne dă viață, și tot ea ne-o ia înapoi. Dar jocul e măsluit. Nu ni se comunică data de expirare. E alandala.”
”Nu suntem cutii de conserve.”
”Tot nu face sens.”
”Sensul poate trebuie căutat pe traseul dintre cele două joncțiuni.”
”Distracția o fi! Sigur băutura și sexul, altceva ce? Dă-ne nouă mintea de pe urmă.”
”Eh, or fi și astea. Da’ mai e muzica, și dansul, lectura, sportul, călătoria, până și ruleta.”
Amber își dădea ochii peste cap. Da’ ea era o proastă. Victor l-a bătut cu palma pe spate:
”Tata, cred că ți-a plăcut surpriza. I-am adunat pe toți aici.”
”Da, a fost surpriză. Nici n-aș fi știut altfel că am trecut de nouăzeci.”
”Ei, vezi, am avut grijă. Fii brav, ai făcut excepțional. Da’ acum ne retragem să te lăsăm să te odihnești. Să ne spui dacă ai nevoie de ceva. Tableta de la Amber funcționează bine?”
”Da, merge.”
”Gata,” a strigat fii-său peste capul celorlalți, ”retragerea, Marcu are nevoie de odihnă.”
S-au dus. Și l-au lăsat precum îl găsiseră: singur, imersat în liniște adâncă. Nu mai avea de dat, nu mai avea de luat, așa că socotelile le încheiase. Cu ce se alesese? Cu nimic. Doar cu frica de moarte. Ar fi negociat, dar n-avea cu cine. Și nu era nici atât de deștept ca Sisif, să-l fi înșelat pe Hades. Ha, da’ ce primise ăla fusese cumplita pedeapsă a omenirii. Pururea să-mpingă un bolovan până la vârf ca d-acolo să se prăvale în hău și s-o ia de la capăt ad nauseum, milenii la rând. Zădărnicie! Cu zeitățile nu te pui. Adică, cu Puterea! Doar n-o să strici orânduiala dată. Revoltă-te, și-o iei în cap sau îți mănâncă din ficat, precum o pățise Prometeu, săracul. Ăsta o fi mesajul. Fii docil, și poate nu ți-o fi mai rău. Ca să scapi ar fi să nu te naști. Da’ proștii nu realizează. Doar procreează.

”Tata-i dărâmat rău, săracul,” i-a zis Victor Larei cu o strâmbătură în timp ce ținea volanul, ”te-am văzut vorbind cu el. Le cam rătăcește, nu-i așa?”
”Nu, e ascuțit, caută un rost de a fi pe lumea asta. Poate nu ne-ar strica nici nouă un moment de reflecție din când în când.”
”Te-a apucat ‘filozofeala’?”
”Nu dai două cepe degerate p-așa ceva, este?”
”Ai ghicit, nu dau. Te las acasă și mă duc la office. Am treabă.”
”Office-ul de la office, sau office-ul de la Casino Rama?”
”Aduc bani acasă, ce-ți pasă?”
”Mă duc la Sevag să stau cu Chris.”
”N-ai decât. Cu ce naiba poți să le ajuți? Să schimbi scutece?”
”Și asta.”
Nu se ducea la niciun Casino Rama. Se ducea la Cyntia, de nici treizeci de ani împliniți, drăgăstoasă și caldă, nu ca acritura de nevastă. Poate după amor, să o ia cu el să dea o tură pe la Orillia, la cazino. Fata avea fler. Culorile ei ieșeau mai totdeauna. Da’ pe taică-său nu-l vedea bine. Trebuiau să fie pregătiți. Pe bunica nu și-o amintea, dar avea zece ani când se dusese bunicu. Fusese blând cu el și-i păstrase un colțișor cald în suflet. Taică-său în schimb, îl cârpea de câte ori îi venea. Făcea trăsnăi, adevărat, și maică-sa îl apăra, pe cât putea, deși o mințea fără rușine. N-o fi fost prea strălucită la minte, dar îi păruse rău după ea. Lui taică-său nici că-i păsase. Deja era încurcat cu Helen. Amber avusese dreptate, abia așteptase s-o înlocuiască pe Ella. Da’ și ce era rău în asta? Doar n-o omorâse el. Ce, odată legat nu te mai desfaci? Helen fusese strașnic de frumoasă, și pe deasupra, deșteaptă. Lara îi semăna lui Helen de parcă erau gemene. Numai că se acrise și asta. Așa o fi cu toate dragele de neveste. Mai întâi te urcă pe piedestal, ca apoi să te dea jos cu resentimente. Asta pentru că nu le faci pe vrere. Ce vor, să le cari sacoșele de la mașină în casă? S-aștepte. Dacă noaptea se sustrag de la amor, n-ar trebui să mai capete nimic. Da’ el aducea bani acasă. Nu pe toți, să-i rămână și de joc. Lara aducea și ea, dar numai așa, pe sponci. Ca profesoară de engleză la liceu o țineau pe linia de plutire doar cât să existe. Nimic spectaculos. Mai avea doi ani să iasă la pensie, dacă voia. Deja trăgea spre nepoți. Tânjea să le miroase scutecele. Cum le sunt femeilor legate mințile? Defectuos, putea zice atâta lucru. Nu trăiau ca să trăiască viața, trăiau ca să dea viață. Tinere fiind, erau dulci. Cum nășteau, deveneau de nerecunoscut. Mă rog, or fi fiind excepții. După Helen, taică-său plânsese. Nu cu lacrimi, că nu-l văzuse vreodată vărsând vreuna, dar îl duruse. N-o putuse ascunde, deși era bun la chestii d-astea. Avea sau nu sentimente, nu puteai știi niciodată. Poate nu le avea, și-atunci îi venea ușor. Trăise numai pentru el. Bravos tata, așa și trebuia. Fiecare pe barba lui. Dacă nouă ne e bine, le-or fi și celor din jur. Cum se spune: ’trickle down economics’, adică ‘bunăstarea se revarsă de sus în jos’. Numai socialiștii-s ăi’ de vor să împingă sărăcia în sus.
Cyntia îl așteptase cum se cuvenea, goală, întinsă pe spate, cu picioarele răscrăcărate. O bomboană de fată! El la cincizeci și șapte era încă în putere și i-o arătase fără drept de tăgadă. Mai încolo s-au pus pe taclale.
”Cum a fost la taică-tău? I-a plăcut cum ai pus totul la cale?”
”Ce să nu-i placă? Toată familia în păr, tort și nouă lumânări. Am suflat eu pentru el că săracu’ n-are suflu.”
”A fost un gest frumos din partea ta. Ar trebui să-ți fie recunoscător.”
”Cine? El? Recunoscător? Nu cred să fi spus vreodată ‘mulțumesc’ cuiva.”
”Nu fii și tu așa, e taică-tău la nouăzeci de ani. Ce ai fi vrut? Da-s sigură că în sinea lui s-a bucurat.”
”Ba s-a lamentat Larei că de ce existăm.”
”La întrebarea asta noi oamenii n-avem răspuns.”
”Poate extratereștrii. Hai îmbracă-te să mergem. Concentrează-te pe culori. Eu mă ocup de numere.”
”Tu le pierzi, și eu le câștig. Care-i gheșeftul meu?”
”Mă ai pe mine.”
”Mersi, te-mpart cu Lara.”
”Atâta am de dat.”

Kevin încerca s-o consoleze pe Amber:
”Taică-tău atâta poate. Nu se gândește decât la el.”
”Se poartă cu mine de parcă n-aș fi.”
”Nu pune la inimă.”
”Știu, nu merită. Se crede mai deștept ca toți. Pe mama a tratat-o ca pe nimica. Și pe copii. Nu-și știe nici strănepoții. Ai văzut?”
”Nu-l interesează.”
”Noroc că niciunul nu l-a moștenit. Mai cu seamă George. Îți e ție leit.”
”Nu știu asta. Eu nu-s cu computere. N-am minte pentru astea. Da’ el are, și mă bucură că poate aduce atâția bani acasă. Și ce-i mai important e că-i place ce face.”
”Îi place un pic cam prea mult. Aproape că nu face altceva. Și l-ai văzut pe Karl cum desenează pe laptopul lui taică-său? O ia pe urmele lui.”
”La cinci ani are încă multe opțiuni în față.”
”Mark n-arată nicio înclinație către nimic.”
”Abia are doisprezece ani. Tu ce înclinație aveai pe vremea aia? Lasă-l să fie. Kara știe să aibă grijă de el.”
”Și cu Maggie, și cu Marge, nu-i este chiar ușor. Or fi fetele cumințele, da’ mereu au câte o nevoie.”
”Lucy are probleme mai mari.”
”Eh, și-a pierdut jobul. O să găsească altul. Doar nu-i pe drumuri.”
”N-am zis că e, dar pe moment sunt cam strâmtorați.”
”I-am făcut cumpărăturile săptămâna trecută. O să i le fac și acum. N-ai grijă, o s-o scoată la capăt. Și Emma și Mike i-au urat ‘La Mulți Ani!’ lui Marcu, da’ el s-a uitat nu la ei, ci prin ei. Probabil că habar n-avea cine erau, deși Lucy stătea în spatele lor. Nici nu s-a ostenit să întrebe. Cred că singura la care a ținut în viața lui a fost Helen. P-asta nu cred s-o fi înșelat-o, cum a făcut cu mama.”
”Ella a fost o doamnă. Da’ i-a permis prea multe, și el a profitat.”
”Așa este. Nici la fetele lui Helen n-a ținut, și nici la copiii lor. Numai la Helen, și poate un pic, la Victor, deși am dubii.”
”Și Lara. Impresia mea e că-i place de ea.”
”Da, că-i seamănă lui Helen, d-aia. Sau o fi fost invers?”
”Ce vrei să facem odată ajunși acasă?”
”Să terminăm de văzut serialul ăla canadian de pe Netflix.”
”De acord. Relaxează-te. Ia lucrurile așa cum sunt. Oricum nu poți schimba nimic.”

Sevag cu Olivia ajunseseră înaintea Larei. Maică-sa o distra pe Carla de doi ani cu un puzzle. Aia mică dădea și nu dădea atenție, da’ când a văzut-o pe Lara intrând în casă a lăsat baltă puzzle-ul și s-a repezit la pupat și îmbrățișat.
”Ce face dulceața mea?” a întrebat-o Lara strângând-o la piept.
”Bunica, mama puzzle,” i-a răspuns cu aplomb Carla.
”Când ați ajuns?”
”Zece minute înaintea voastră. I-am spus tatei pe unde s-o taie, da’ nu m-ascultă niciodată. Apropo, văd că nici cu tine nu-i, unde-i?” s-a interesat Sevag.
”La office:”
”La care, ăla din Orillia?”
”Nu fi impertinent. Olivia, mă spăl pe mâini și vin imediat. Carla, las-o un pic pe bunica să se ducă la baie. După aia ne jucăm.”
Când s-a întors, Olivia strângea bucățelele de puzzle în cutie.
”Nici nu știu toate animalele astea,” a comentat cu o grimasă.
”Improvizează. Nici eu nu le știu,” i-a răspuns Lara ajutându-i la strâns, ”Chris doarme?”
”E căzut. Aerul de afară l-a răpus,” i-a răspuns Olivia.
”Mama, crezi că Marcu m-a recunoscut? Nu mi-a dat impresia,” s-a dat interesat Sevag.
”Cum nu! Sigur că te știe. Da’ în hărmălaia aia și cu toți acolo s-o fi zăpăcit. La vârsta lui, la ce te poți aștepta?”
”Îi aperi mereu pe amândoi, tată și bunic. Poate pentru că se aseamănă între ei atât de mult. Doar vârsta îi desparte.”
”Ce ar fi să te abții de la insinuări inutile și răutăcioase?”
”Ba o spun de-a dreptul. Nu le pasă de nimic.”
L-ar fi întrebat dacă lui îi păsa de ceva, dar se abținuse. Răspunsul îl știa. Pe Sevag ar fi trebuit să-l fi botezat Marcu III. Avea aceeași uitătură, aceleași gesturi, aceeași vorbire, și probabil aceleași năravuri. Până să o ia pe Olivia defilase cu o cohortă de fete drăguțe, da’ o luase p-asta că era mai bogată. Strângeau de casă nouă. După ce se v-or fi mutat avea să rămână doar ea cu Victor, adică singură. Îi rămânea doar să-și viziteze nepoțeii. Probabil că o înșela. Ce-i dădea ea nu-i mai ajungea. Da’ și ei, îi cam dispăruse cheful. Dacă el găsea în altă parte, fie. N-o mai deranja atât de mult. Într-un târziu avea să se potolească și să se întoarcă la matcă. Nu făceau toți așa? Asta când îi ajungeau bolile bătrâneții. Atunci căutau îngrijire și l-ar fi avut la mână, dar ce folos? Pentru ea n-avea să fie decât chinuială pentru un necredincios, mincinos și nemerituos. Știa însă că va avea grijă de el, parte din datorie, și parte că încă-l avea la inimă. N-ajunseseră așa numai din vina lui. Când ai doi copii, te împarți între toți trei. Adevărat, lui Victor îi revenise puțin. Sevag nici nu-i fusese în plan. Helen insistase să-l lase să vină pe lume. L-a lăsat, dar după, l-a pierdut pe Victor. Poate că l-ar fi pierdut oricum. Îl știa de cartofor de pe când îi făcea curte. Și cum toate prietenele ei erau căzute după el, trebuia să-și fi închipuit că pentru a-l ține avea nevoie să lupte. Da’ după copii, n-a mai avut răbdarea să se ocupe și de el. Îi scăpase zgarda din mână, și ăsta o luase haihui. Olivia ar fi trebuit să-și plece urechea la ce-i spunea, dar n-o făcea. Ce-și închipuia, că Sevag era făcut din altă plămadă? Însă n-avea de ce să insiste ea. Se va dezmetici singură. Într-un fel, chiar o compătimea.

Lisa o aștepta pe Lara nerăbdătoare să vină să se uite după ai ei. Avea oră la coafor și întârzia. Bărbat-său ajungea seara, așa că nădejdea îi era în maică-sa. A sunat-o.
”Mama, ai putea să te grăbești un pic? Îmi pierd rândul dacă nu ajung la timp.”
”Sunt în trafic. Ai răbdare că vin.”
Cum a ajuns, Lisa a și zbughit-o pe ușă.
”Abia am schimbat-o pe Megan,” a mai apucat să-i zică.
Bart colora de zor niște planșe primite ca temă de casă pentru la școală. Și-a întâmpinat bunica cu un ‘bună’ aruncat din colțul gurii. Lara a luat-o pe Megan din balansoar. Cu ea în brațe s-a uitat peste munca de creație a nepotului. Pomii îi colora în roz.
”Unde ai văzut tu pomi roz?” l-a întrebat.
”În fața casei, primăvara.”
Așa era, aveau magnolii, dar bunica uitase. Primăvara trecuse demult și acum erau verzi. Ba, începuseră să se și îngălbenească pe alocuri. În jur erau frunze căzute. Venise toamna.
”Or să vă pună să strângeți frunzele uscate pentru colecție,” i-a zis lui Bart, la care ăla a dat din cap cu mină atotștiutoare.
Soțul Lisei, John, era avocat. Încă nu intrase bine în pâine dar deja aducea acasă un câștig frumușel. Poate că în sinea lui îl disprețuia pe socru-său, dar era stilat și n-o arăta. Nici n-ar fi avut motive, că Victor le ajutase să depună avansul la casă. Cartofor sau nu, dar avusese grijă de familia lui. Îi susținuse financiar și pe Sevag, și pe Lisa, dar mai mult nu făcea. N-avea pic de căldură pentru ei, trata totul ca pe un business de familie. Da’ așa-l tratase și Marcu pe el. Și încă, el avusese caimacul. Săraca Amber nu căpătase mai mult de o privire rece peste umăr. Da’ n-avea s-o plângă ea pe cumnată-sa. Nu-i era chiar apropiată. Avea un fel blând de a se purta cu toată lumea ca și când voia cu tot dinadinsul să arate că nu dădea deșteptăciunea afară din ea. Și nici bărbat-său cu arheologia lui nu-i inspira. Măcar se potriveau. Insipizi și incolori, așa cum poate îi vedea și Victor, deși nu-l auzise spunând nimic critic la adresa lor. Ba chiar, dacă scruta în adânc, o idee de afecțiune pentru soră-sa poate c-ar fi găsit. Doar îi făcuse temele de școală!
Lisa arăta de parcă fusese linsă pe păr de un câine.
”Cum m-a făcut?”
”Îți vine bine,” a mințit-o Lara dintr-o suflare.
”Așa-i modern, uni-sex. Dacă vrei te recomand la ăștia, dar trebuie să-ți plănuiești în avans sesiunea, că-s foarte aglomerați.”
”Îl am pe Fred al meu, mulțumesc.”
”Cum vrei. Ai avut probleme cu Megan?”
”Niciuna, a dormit mai tot timpul.”
”Da’ Bart?”
”Păi și-a terminat ce a avut pentru școală și acum joacă jocuri pe consola pe care i-ați cumpărat-o. Da’ cu timpul limită, am impresia că ați fost cam generoși.”
”Decât alte prostii, mai bine.”
”Cum ziceți. După mine, aș mai reduce.”
”Rămâi cu noi la masă? John ar trebui să apară.”
”Nu, vă las, mai am ceva treabă de făcut acasă.”
”Cum vrei. Mulțumesc c-ai stat cu ei.”
”Pentru nimic.”
Da’ acasă n-avea nimic de făcut. Doar să-și continue romanul început.

N-au avut liniște să se uite la serial. Maggie și Marge le-au bătut în ușă repetat, cât au putut de tare, cu mâinile și picioarele. În spatele lor era Kara cu bărbat-său și cu ăla ‘mare’, Mark, de doisprezece ani. Casa bunicilor era mică, și livingul pe măsură. S-a umplut repede cu cei veniți. Fetele și-au îmbrățișat bunicii și s-au repezit în jucării. Ce fusese ordine și curățenie era acum un talmeș-balmeș de nedescris. Kevin a pus stop la film și a ascuns telecomenzile ca să nu se amestece cumva între jucării.
”Nu ți-ai plătit abonamentul la telefon? Nu mai merge?” a întrebat-o Amber pe Kara.
N-a catadicsit să-i dea un răspuns.
Kevin i-a oferit ginerelui un whisky. Ăsta l-a refuzat că era cu volanul. Da’ Kara a vrut un gin cu tonic. I l-a preparat Amber.
”Marge a bătut un băiețel la grădiniță. A fost pusă la colț de educatoare.”
”Da’ pe ce s-au luat?”
”Pe plastilină. Ăla voia forme de stea, și fiică-mea voia ... altceva. Așa că l-a altoit și l-a dat la o parte să-i facă ei loc.”
”Marge, asta nu-i frumos. Ai cerut iertare?”
”E un băiat rău. Se poartă urât cu toți.”
”Dacă educatoarea te-a pedepsit, înseamnă că tu ai greșit.”
”Ba nu. El e rău. Miss Nicole a greșit.”
”Are tendințe agresive,” a spus maică-sa, ”de unde or veni?”
”De la Marcu. Ce-i rău, de acolo vine,” i-a zis Amber zâmbind.
Au chicotit amândouă.
”Mark, ce ești așa tăcut? Ce mai e pe la școală?” l-a întrebat bunica.
”Tot acolo e.”
”Serios? Da’ obrăznicia pare-se că s-a lipit precum un timbru de tine.”
”E mucalit ca taică-său,” i-a zis Kara.
”Maggie, las-o în pace pe Marge, ce ai cu ea?” a ridicat Amber tonul la ea.
”Nu știe nimic. Doar îi arăt.”
”Nu-i mai arăta tu atâta, las-o să se joace.”
”Asta nu vine aici, vine aici.”
”Tu n-auzi? Vezi-ți de ale tale.”
”E proastă rău.”
”Să nu te mai aud vorbind așa cu soră-ta. Ai înțeles?” s-a repezit Kara în ea.
Kevin cu ginere-său se uitau impasibili la fete. Nu era problema lor. N-aveau de ce se băga. Au legat o discuție despre meciurile campionatului de baseball desfășurat în Montreal. Nu era tocmai surescitant, dar timpul trecea mai repede așa.
După ce au plecat copiii au răsuflat ușurați. Puteau relua serialul de pe Netflix.

Din ce lichidase de la Marcu, Victor le dăduse ceva și fetelor lui Helen. N-avea obligația legală, pentru că Marcu și Helen făcuseră testamente prin care lăsau tot ce aveau celuilalt care ar fi rămas în viață. Numai că astea n-au fost mulțumite. Mai ales Vivian, că Victor vânduse casa lui Helen în care locuia. Au amenințat că-i va da în judecată pe Victor și Amber ca executori al aranjamentului financiar. Se plânseseră și lui Marcu, da’ ăla nu mai avea nimic de dat. John, soțul Lisei, le-a zis că n-aveau a se teme de amenințările lor. Niciun avocat cu scaun la cap n-ar fi atentat să atace testamentul lui Helen. Da’ astea găsiseră pe unul fără cap. Și-i tot bâzâia că să le dea parte egală cu a celorlalți. Nu ataca testamentul lui Helen, ci actul de partaj semnat de Marcu. Chipurile, consimțise sub constrângerea copiilor. Numai că Marcu nu numai că trăia, dar era și întreg la cap. Era îndrituit să semneze ce voia. Pledoaria de trei minute a avocatului precum c-ar fi fost escrocat de copii, Marcu a sumat-o în doar două cuvinte: ‘ieși afară’. Și cu asta s-a terminat tevatura. Marta și Vivian au trebuit să se mulțumească cu ce primiseră deja. Da’ se rupseseră de familie, și mai ales Larei nu-i picase bine. Se atașase de copiii fetelor. La nunta lui Alex, fiul Martei, nici nu fusese invitată. Totuși făcuse un cadou tinerilor căsătoriți, mai mult ca s-o sfideze pe Marta. Și aia s-o fi simțit sau nu ofensată, doar că ‘mulțumesc’ n-a auzit nici de la Alex, nici de la maică-sa. Dar la celebrarea lui Marcu de nouăzeci de ani fuseseră prezenți. Poate încă speraseră să mai capete ceva. N-avuseseră spor. Ruptura devenise ireparabilă.

La treizeci și șase, Lucy era șomeră, cu doi copii, și un concubin care părea că n-ar fi avut de gând în veci s-o ceară de nevastă. Pe Emma o făcuse cu unul care-i fusese soț, pe Mike cu un altul care nu-i fusese soț, iar cu mototolul de Alvin se păzea ca de dracu să mai rămână însărcinată. Amber n-o scotea din ‘proastă’ și poate chiar era, da’ venind de la maică-sa, remarca se dilua. Adică, cine se credea ea? Deșteptăciunea pământului? Totuși îi ajuta cu cumpărăturile, că banii lui Alvin erau puțini și sporadici. Casa îi rămăsese de la soț după divorț. În fapt, îi cumpărase jumătatea ce-i revenise lui cu banii de la Marcu. Primea și pensie alimentară pentru Emma, da’ tot nu-i ajungea că avea de acoperit datorii mari. Și maică-sa o bătea la cap să-i facă vânt lui Alvin și să-și găsească pe unul mai cu stare, cât încă era tânără și prezentabilă. O fi fost, dar avea doi copii, bani ioc, ce era, să se prostitueze? Cum să-l întâlnească pe ăla cu stare care să vrea să rămână cu ea? În cercul pe care-l frecventa nu erau decât amărâți tot ca și ea. Într-o zi s-a dus la o biserică din apropiere de ei. Nici nu știa de care denominație era. A luat loc într-o strană, și într-o liniște adâncă, s-a rugat cu ochii pe cruce să-i ajute cine o fi, cu ce s-o putea. La ieșire și-a aprins o țigară. Unul de vârsta lui taică-său îmbrăcat la patru ace a ieșit după ea și și-a aprins și el una.
”De care fumezi?” a întrebat-o nonșalant.
”Marlboro.”
”Rothmans ai încercat?”
”Nu, de ce?”
”Îți dau una să vezi cum e. Spune-mi dacă-ți place.”
Lucy a stins țigara ei și a luat-o p-aia oferită de ăla.
”Eh, cred că m-am obișnuit cu ale mele. Da’ nu-i rea.”
”Nu, nu-i, e englezească. Nu te-am mai văzut pe aici. Ești grecoaică?”
”Grecoaică? Nu. Străbunicii pe line maternă au fost armeni. Da’ tata-i de origine scoțian.”
”Ai mei sunt greci. Presupun că și eu. Nu pot vorbi, da’ cât de cât mai înțeleg, un pic măcar. Cum de ai nimerit aici? Asta-i biserică grecească.”
”N-am mai călcat într-o biserică de mică, de când m-a dus mama la una. Da’ asta-i aproape de unde locuiesc. Am venit pe jos.”
”Necazuri?”
”Multe.”
”Cu încredere în EL, toate trec. Da’ cu ce te ocupi?”
”Secretară la o corporație guvernamentală. Am pierdut însă jobul. Sunt pe ajutor de șomaj.”
”Și ce știi să faci?”
”Muncă de office. De toate, și ce nu știu, învăț.”
”Uite ce. Îți dau cardul meu de business. Sună și spune-i secretarei că ai vorbit cu mine și să-ți fixeze un interviu la resursele umane cu Linda. S-ar putea să-ți poată oferi un job. ”
”Păi, aici scrie că ești președinte. Nu vrei să-mi faci tu interviul?”
”Eu tocmai ți l-am făcut. Dar nu trec peste Linda. Ea decide. Cum te cheamă?”
”Lucy.”
”Mi-a părut bine de cunoștință, Lucy. Caut-o pe Linda. Acum mă duc la ale mele. Îți doresc ca rugăciunile tale să ajungă unde trebuie.”
A lăsat-o p-asta contemplativă. Marcu zicea că Dumnezeu nu exista. Poate că se înșela.
Din parcare ieșise un Jaguar verde. Nu văzuse cine-l șofa, da-și închipuise că el era.

George era computerist. La treizeci și unu era însurat și avea doi băieți și o fată. Toți creoli ca mă-sa, o jamaicană frumoasă după care să întorci capul și să fluieri după ea pe stradă. Era curatoare la un muzeu de artă insulară vizitat exclusiv de diplomați de la Ministerul Afacerilor Externe însoțind delegații din America Latină. Evenimentele erau însă rare, așa că avea timp berechet să scrie mici nuvele pentru copii publicate în gazete dintre cele mai obscure. Visa că un publicist îi va promova o cărticică de povești, da’ până atunci nu se întâmplase. Îi spunea Jennifer, și George era înamorat de ea. În mintea lui era plasată a doua după computere. Pe Karl la cinci ani îl tolera, la Simone de trei nu prea se uita, și pe Caty de aproape un an o ignora. Prea era mică și prăpădită. Da’ Amber își revărsase dragostea peste progenituri. Erau toți frumoși și exotici ca maică-sa. George se regăsea în ei și nu prea. Karl era însă fascinat de computerele lui taică-său, și asta oarecum îi apropia. Kevin stătea deoparte pasiv ca întotdeauna. Între el și George nu exista nicio afinitate, nu se înțelegeau asupra niciunui subiect, și de fapt renunțase de mult să mai discute cu fii-său orice nelegat de lucruri practice. Norocul lui Kevin era că fii-său cu Jennifer a lui își aveau casa proprie. Cu bani n-aveau de ce să-i fi ajutat. Numai că Amber se implica la creșterea copiilor, și Jennifer nu numai că nu protesta, dar și profita. Cât soacră-sa stătea cu copiii, ea-și făcea cumpărăturile, sau nu făcea nimic. Chipurile concepea în gând ce avea să scrie.
În afara zbaterii lui cu algoritmi, viața le-ar fi fost tihnită. Numai că directorul muzeului îi tot făcea lui Jennifer apropouri de apropiere. Și Jennifer încerca pe cât putea mai diplomatic să le ’deflecte’. Nu voia să-și piardă poziția confortabilă pe care o găsise cu șapte ani în urmă. Da’ directorul insista. Însă mai mult decât să ia lunch-ul împreună nu-l lăsa. Chiar și așa, se simțea vinovată. Nu era un simplu act colegial. Conotația era lubrică. Și nu vedea ieșirea. Ce era să facă? Nu putea vorbi cu nimeni din familie. Așa că s-a plâns șefei mari de origine nigeriană. A avut toată atenția ăleia. P-ăla l-au transferat imediat și în șase luni au numit-o pe ea directoare. Lui George nu-i împărtășise niciun detaliu. Da’ se lăuda cu desemnarea de directoare. Și tare-i mai garnisise bine resume-ul. Numai că pe Marcu și Victor avansarea îi lăsase reci. Nici unuia nu-i plăcea de ea că nu era albă. În plus, Marcu ura computerele, așa că nu-l mai suporta nici pe George. Primiseră însă, ca toți ceilalți, partea lor din ce se lichidase de la Marcu. Ori cu asta fuseseră mulțumiți.

Marcu se hotărâse. I-a cerut sorei să-i fixeze o întâlnire cu doctorița. Aia a venit a doua zi.
”Uite de ce te-am chemat. Vreau un kit de sinucidere.”
”N-am așa ceva. Și te previn că atentarea la sinucidere nu este legală aici. Sunt cazuri extreme permise de lege, da’ tu nu te califici. Deci, nu.”
”Adică, care-s cazurile alea?”
”De exemplu, dacă creierul e mort, atunci poți fi deconectat de la aparate prin hotărâre judecătorească la cererea spitalului sau a familiei.”
”Păi asta nu-i sinucidere.”
”Nici n-am zis că e. Dar dacă chiar vrei, poți s-o faci legal în Elveția.”
”În regulă, asta-i tot ce am vrut să știu.”
”Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu asta. Ai dureri mari?”
”Da, în suflet.”
”Nu-i de resortul meu. Poate al unui preot.”
”Să-i ia naiba p-ăștia cu sutane. Niște mincinoși.”
”Marcu, trebuie să te las. Dacă ai nevoie de ceva ce pot să fac, să-mi spui.”
”Da’ câtă morfină ar trebui să iau ca să mă duc?”
”De aici fii sigur că n-ai să capeți suficientă. Altceva?”
”Atât.”
L-a sunat pe Victor.
”Te vreau aici,” i-a zis pe ton de comandă, și a închis.
Victor a ajuns la el seara.
”Ce s-a întâmplat?”
”Vreau în Elveția.”
”Sigur, cum nu, ai de gând să te cațări pe Alpi?”
”Vreau la o clinică care să ofere sinucidere asistată.”
”Și eu vreau să mă lăfăi într-un Bentley.”
”Tu nu m-ai auzit? Ți-am spus ce vreau.”
”E împotriva a tot ce știu, familie, tradiție, nu-mi sună deloc bine. Așteaptă să vină de la sine, ce te grăbești așa?”
”Nu mai pot. Fac umbră pământului de pomană. Ca voi toți, da’ vă privește. Eu m-am săturat.”
”Tata, ascultă-mă, asta-i o idee tembelă. Confruntă moartea ca un bărbat adevărat. Ne e sortită tuturor. Nu încerca să te furișezi pe ușa din dos. Oricum, la mine n-ai spor.”
”Atunci pleacă de aici. La ce-mi ești bun?”
Victor a sunat-o pe Amber să-i spună ce voia Marcu.
”A damblagit, săracul,” a îngânat în telefon Amber, ”ce vrei să faci?”
”Ce-i de făcut? Nimic.”
”Da’ dacă asta-i ce-și dorește, n-ar trebui să ....”
”Nu, nu trebuie. Ți-am spus doar ca să știi.”
Lara n-a fost tocmai surprinsă. Era o concluzie previzibilă.
”Se frământă. Se simte inutil și o povară. Da’ nu-i. Consumă din ce a strâns. Ar trebui să-l facem să înțeleagă asta.”
”Inutil. Cică toți suntem degeaba pe pământul ăsta.”
”Poate că are dreptate.”
”Ai depresie? Du-te și tratează-te. Scutiți-mă de prostiile voastre. Ce avem de mâncare?”
”Mai așteaptă puțin să coboare și Olivia. E cu Chris. Sevag n-a ajuns încă. M-a sunat că e pe drum.”

Doctorița a recomandat să-l vadă un terapist. Marcu n-a vrut s-audă, da’ când a văzut-o s-a răzgândit. Avea în jur de patruzeci, era drăguță și avea o voce plăcută. Dacă numai i-ar fi citit povești de adormit copii, tot ar fi acceptat-o. Da’ asta nu-i citea povești. Îl asculta pe el să-i zică ce-l apăsa pe piept. Și avea de zis. Amintiri cărora acum căuta să le dea un înțeles al lor ascuns.

Nu se omorâse niciodată cu învățatul. Prindea repede din clasă. N-avea nevoie să citească din cursuri sau manuale. Memoria îi ajuta. Ce-l interesa era altceva. Își avea grupul de băieți cu care pescuia între grupurile de fete. Și-i picau astea ca peștii în năvod. Da’ nu le putea păstra, nici chiar când voia. Era sărac. Taică-său era un scârțar. Îi dădea cât să-și cumpere înghețată, dar el se spurcase la bere. Pe ascuns îi mai dădea maică-sa, da’ când a cunoscut-o pe Lidia, s-a aprins prea tare. A furat de la taică-său un diamant și l-a vândut unui alt giuvaergiu. Fără certificat ăla nu l-ar fi cumpărat, și a verificat. Scandalul care a urmat l-a lecuit de furat. Dacă fata-i cerea și altceva decât bere, o lăsa și-o lua de la capăt cu alta. Și rar o aducea până acolo încât să primească miere. În vacanțele de vară muncea la o firmă furnizoare de piese de avioane. Asta era două luni pe an în vacanța de vară. Ce câștiga nu-i ajungea nici pe o măsea.
La facultate cursurile și seminarele îi erau arhisuficiente. Nu răsfoia cartea și la bibliotecă nu călca. Dar din al doilea an primise bursă integrală nerambursabilă. Deodată crescuse în statură. Avea viitor. Fetele de la universitate erau de un alt calibru. Nu căutau numai joacă. Voiau să-l lege! Cum simțea capcana, îi făcea ăleia vânt. Până a dat de Ella. Asta era moale. Cadră de frumoasă, drăgăstoasă și proastă. Da’ taică-său avea fabrică de covoare și-i dădea bani să aibă fata de cheltuială. Făcea cu ea ce voia. Își găsise perechea, și a păstrat-o cât încă se distra cu altele. Asta fie nu știa, fie se prefăcea că habar n-avea. Rămăsese cu el. Da’ avea o dambla: dragoste nu făcea decât pe întuneric. Asta-l frustra. L-a așteptat aproape șase ani până să se hotărască s-o ceară de nevastă. Și socru-său le-a făcut cadou o casă să și-o aleagă unde voiau. Ella o voise lângă ai ei și el n-avusese nimic de obiectat.
”Bine, dar cum ai întâlnit-o prima dată?” l-a întrerupt terapista.
”Aa ... eram pe o terasă cu prietena de atunci. Aveam să aflu că Ella îi era colegă. Abia începusem al treilea an universitar, era o zi senină de toamnă cu soare timid, și în jurul unei mese rotunde sub o umbrelă enormă stăteam mai mulți și beam bere. Trăncăneam fără rost, dar Ella asta rămăsese tăcută. Când a fost să ne ridicăm a plătit ea consumația tuturor. Ți-am spus, de frumoasă era frumoasă, singură, și când am mai văzut-o și în bani, mi-am zis că merita atenția mea. Câteva zile mai târziu, la un bal în campus, a venit și ea. Am dansat-o un pic cam mult că prietena mi-a făcut fițe. Am întrebat-o pe Ella dacă nu voia să iasă numai cu mine la o plimbare pe faleză ca să ne cunoaștem mai bine și a zis că da. Am condus-o acasă și în metrou i-am luat mâna. Nu și-a retras-o. La ușă am pupat-o, și nu s-a ferit. Așa că i-am făcut vânt prietenei, și Ella mi-a devenit prietenă oficială. Tăcută fata, da’ iubitoare. Și plătea de fiecare dată masa. Și când a fost să fie, spre surpriza mea, am descoperit că fusese virgină. M-a făcut să plesnesc de mândrie.”
”Nu-mi pare să fi avut sentimente pentru ea. Greșesc?”
”Sentimente? La ce-s bune? Dar nu, n-am avut. Mi-a făcut doi copii, fără să mă întrebe.”
”Și ce s-ar fi schimbat dacă te întreba?”
”Nu știu. Poate că nu-i mai făcea.”
”Da’ după, i-ai spus cumva că nu-i voiai?”
”Nu, drept cine mă iei? Mi-am văzut de treaba mea.”
”Fiind care?”
”Uite ce e, am muncit toată viața. Și am fost apreciat la ce făceam. Da’ mi-au plăcut fetele. Casă, masă și femeie, la atâta se rezumă filozofia mea. Ce altceva mai plăcut se poate extrage din viața asta scurtă și amărâtă? Trece lunecând pe lângă noi și ne trezim cu proteza în gură. Suntem făcuți să ne împerechem. Când nu mai putem, suntem degeaba.”
”Fiecare-și are un rost al lui, în toate etapele vieții. Chiar dacă poate nici nu ni-l știm. Poate fi pentru alții, nu neapărat pentru noi. Dar scuză-mă, te-am întrerupt. Spune mai departe.”
Până când nevastă-sa se întorcea de la office, copiii rămâneau sub îngrijirea soacrei. Încercase de multe ori să înțeleagă cu ce se ocupa Ella la Bordul Educației. Nu-i dădea de cap. Îi zicea de inițiative, proiecte și procesare de date, de legături ierarhice îmbârligate, da’ tot ce înțelegea era că-și plimbau hârtii unul da la altul pe banii smulși din buzunarul contribuabilului. Cică asta-i guvernare. Să fie, la alții!
Pe copii nu-i văzuse crescând. Când Ella îi mai dădea raportul scutura absent din cap. Nu-l interesa. După ce se uita erau secretarele drăguțe. Nu ieșeau numai cu el. Nici nu pretindea. Tot ce aștepta de la ele era miere. Și căpăta, cu efort minim financiar. Se minuna de el de cât de deștept era. Alea așteptau să lege de gât vreun inginer. Unii chiar cădeau în plasa lor. El nu. Când deveneau posesive se debarasa de ele. Unele i-au făcut scene. Poate chiar l-or fi cântat la Ella. N-avea cum să știe, doar bănuia. În general însă se despărțeau amiabil fără probleme.
Maică-sa se tot văita c-o durea abdomenul. Taică-său a dus-o la doctor emigrat din România și ăla i-a sugerat picături de Davila. Un timp i-a fost mai bine, după care i-a fost cu mult mai rău. De data asta taică-său a dus-o la o clinică specializată. Diagnosticul a fost devastator: cancer de pancreas. Ce era de făcut? Doctorii au dat din umeri. Nu mai era nimic de făcut. În nici șase luni s-a dus. Marcu a fost afectat. Pentru prima dată în viață a suferit după ceva. N-a arătat-o, și nici taică-său. Dar într-un fel, Ella i-a arătat că-l înțelegea. Prea târziu, nu se mai putea apropia de ea. Nu-i mai era el centrul atenției. De când cu copiii, îl rejectase. Iar el oricum o disprețuia. În schimb se apropiase de taică-său. Tânăr fiind avusese pentru el resentimente de la palmele primite. Reușise să treacă peste. Într-o zi l-a chemat la atelierul lui de bijuterii. I-a arătat ce și unde avea, ce era de valoare și ce nu era. Se întreba ce-i venise, dar curând avea să afle. Închisese atelierul și-l vânduse, dar păstrase aurul și diamantele. La câteva zile după l-a găsit rece. Se dusese, săracul. Amber avea doisprezece ani, Victor nouă, și niciunul n-a fost din cale afară de afectat. Abia de-l știuseră. Fusese vina Ellei, că-i ținuse mereu cu ai ei. Dar Marcu n-avusese ce comenta. Și el fusese pesemne la fel de vinovat. Dacă s-ar fi gândit, i-ar fi făcut să-și petreacă mai mult timp cu bunicii. Da-l duruse undeva, și acum regreta.
După ce vânduse aurul și diamantele, i s-a făcut de schimbat casa cu una mai mare. A vrut-o cu piscină acoperită. A avut-o, a înotat de două ori, și nu s-a mai apropiat de ea. Copiii au fost principalii beneficiari, și într-o mai mică măsură, Ella. Iar casa era o hardughie, și în plus, departe de ai ei. De acum copiii puteau supraviețui și fără ca socrii să se mai țină după coada lor. Asta-i ce-și închipuise Marcu. Amber o fi ascultat de ce i se spunea și o fi stat unde era pusă, da’ Victor făcea tâmpenii una după alta, una mai mare ca cealaltă. La un moment dat a vrut să-i arate soră-sii cum se cațără el pe burlan până la acoperișul casei. Bineînțeles că a căzut și și-a rupt un cot și un picior, ba pe deasupra a mai rupt și burlanul. Lui Marcu nu-i fusese clar, dar după, Ella i-a zis c-ar fi fost o restructurare și c-ar fi dat-o afară. Suspiciunea lui fusese că Ella renunțase la job ca să stea cu copiii acasă. Un timp a mai întrebat-o dacă-și căuta o altă slujbă, ca în cele din urmă să se lase păgubaș. Câștiga suficient cât să-i țină pe toți ai casei.
La o companie cu care avea un proiect în colaborare a dat de o secretară foc de drăguță și ascuțită la minte. S-a amorezat de ea de cum au schimbat câteva cuvinte. A bătut departamentul de prototipuri de mai multe ori decât avea nevoie, și se oprea la ea să discute. O făcea special în timpul lunch-ului și a insistat până a acceptat să iasă cu el la un McDonald’s. Odată stabilit traseul, n-a lăsat-o, a tras de ea de fiecare dată. Și a convins-o să iasă cu el la cină. De acolo s-a oprit în dormitorul ei. Se umflase în pene. Relația a dus-o aproape un an. Când asta i-a bătut apropouri cu proiecte de viitor, a trebuit cu tot regretul să-i dea drumul. Ce-i cerea nu-i putea da. N-avea de gând să divorțeze de Ella. Renunțase la o bucățică strașnică pentru familie, și nu se putuse lăuda la nimeni.
Natura lui Amber era mediocritatea. Cum de o acceptaseră la facultate, pentru Marcu rămăsese un mister. Îi plătea taxele de școlarizare, dar avea impresia că-și arunca banii la canal. Ce naiba era să facă odată graduată în istorie? Ceva totuși făcuse, că venise să-l prezinte pe unul Kevin, care graduase la Arheologie. Era tot atât de șters și mediocru ca și ea. Da’ Marcu se bucurase. Scăpa de ea, că erau să locuiască la părinții băiatului. Căsătoria ăstora îi rupsese buzunarul, numai nu se putea plânge că doar așa era tradiția. Ella îi dăduse câteva dintre diamantele ce-i mai rămăseseră de la socru. Pe restul le păstra pentru Victor când ar fi fost să se însoare. Care Victor nu era altceva decât o lichea patentă. Juca poker la școală și de două ori veniseră unii la Marcu să se plângă că fii-său trișa. I-a zis ăstuia să le dea banii înapoi, dar Victor a ținut-o că-i câștigase cinstit. I-a spus să nu mai joace, dar i-a râs în nas. N-avea ce-i face, că alocație oricum nu mai primea. Numai că făcea ce făcea și aducea note mari acasă. Poate copia, s-a gândit Marcu, dar cum nu putea dovedi, a lăsat-o moartă. Dar când a fost primit la Construcții, s-a bucurat. Băiatul, dacă se ținea de carte, putea să fi avut un viitor, nu ca îngălata de fiică-sa, care fusese, ca prin minune, angajată tot la Bordul Educației, exact unde lucrase maică-sa înainte. N-avea nicio îndoială că ăia de acolo erau niște bătuți în cap și buni de nimic. Da’ nu era după el. El și compania plăteau taxele ca să-i țină pe cei de la guvern pe picioare să fușerească hârtie. O porcărie!
La niciun an, Amber a născut-o pe Lucy. Ella dănțuia pe al nouălea nor. Era bunică. Se învârtea în jurul nepoatei ca o curcă. Marcu chiar o întrebase odată de ce nu se muta dincolo să mai scutească din drum. Poate dacă cuscri ar fi primit-o, ar fi făcut-o. Ce bucurie avea, Marcu nu pricepea. Da’ a lăsat-o să facă ce voia, că și el, tot așa făcea. Acum avea o tehniciană de la un atelier de proiectare dintr-o companie rivală. Se juca cu focul. Aia-i zicea cam ce făceau ăia acolo. Îi aducea soluții tehnice puse de-a moaca pe tavă. Se distra cu d-ale spionajului industrial. Da’ fata l-a ghicit că n-avea intenții de viitor cu ea, și i-a dat papucii. Eh, pierderea a fost a ei!
Nepoata era un amalgam de Amber, Ella, cu ceva Kevin, și alte elemente venite de la cuscri. N-avea nicio simpatie pentru ea. Și mereu, de câte ori se apropia de patul ei, plângea. Nu cu răcnete, ci liniștit, de-l lua p-ăsta cu dor de ducă. Când abia de ajunsese să meargă, maică-sa rămăsese din nou însărcinată. Marcu se crucise. Chiar atât de proastă să fi fost? Unul nu-i ajungea? Cu certitudine se luase după Ella. Asta-i împuia capul cu prostii. A făcut tot o fetiță, leită lui Amber, căreia i-au spus Kara. Kevin era senin. Marcu ar fi vrut să-l întrebe cum aveau să crească două fete din două salarii amărâte, dar l-a lăsat în apele lui liniștite. Ce să le fi tulburat el? Numai că Ella a adus-o pe Lucy la ei, ca Amber să-și vadă de Kara. Asta l-a tulburat un pic. Cum însă ajungea târziu acasă, a trecut cu vederea.
Fii-său a venit într-o zi acasă cu un Mustang nou. Nemernicul îl cumpărase cu banii câștigați la poker de la colegii de facultate. Fetele roiau. Le schimba ca pe izmene. Și unele erau frumoase foc de numai când se uita la ele și pe Marcu îl pocnea durerea în vintre. Da’ prea erau tinere pentru el. Îl rodea invidia. Da’ și mândria: fecioru-său era ca el. Greu de crezut, da-și terminase și Masteratul. Și le-o introdusese pe Lara. Marcu palpita. Era frumoasă, era deșteaptă, și impunea. Făcuse Litere, și fără să fi spus mai nimic, pe Ella o intimidase. Era un specimen de rasă, pe care Marcu l-a recunoscut ca atare imediat, ca și Ella de altfel, doar că ea a urât-o de cum a văzut-o. Aia avea să-i smulgă odorul de lângă ea. Și așa a și fost. Victor a propus, a fost acceptat, și s-au căsătorit cu tărăboi și mare tam-tam. Au rămas la ei, iar Victor a intrat la stăpân. Ella nu mai era decât femeie de serviciu în casă. Tată și fiu nu mai ascultau decât de Lara.
Tâmpita de fii-sa rămăsese însărcinată a treia oară. Nu gândeau, doar procreau. O putea face oricine, nu era nicio mândrie. Și așa a ajuns și Kara la ei. Ella o adusese ca s-o elibereze pe Amber să se poată ocupa de noul venit pe lume, George. Fetele se jucau potolite în living room, și adevărul e că nu supărau pe nimeni. Pe Marcu, câtuși de puțin, că ajungea noaptea acasă. La fel și Victor. Ăsta trăgea tare la companie să-și facă un renume. Da-și găsea timp să joace și la ruletă, deși o făcea prudent, să nu piardă prea mult. Lara-l lăsa, că așa îl luase, de cartofor. Ca să-l priponească însă bine, i-a trântit un copil. Cel puțin asta a fost impresia lui Marcu. Cum el nu fusese întrebat, n-avea nimic de comentat. A venit pe lume Lisa. Ella se pregătise s-o ia în primire, dar n-avusese spor. Lara a ținut-o pe aia mică ca într-un balon de săpun, departe de soacră-sa. Și-o fi spus că prostia-i contagioasă.
Marcu a întâlnit-o pe sosia Larei, doar că era cu douăzeci și doi de ani mai mare. I se scurseseră ochii după ea, dar era măritată, cu copii, și la început fusese inabordabilă. O chema Helen, și îi cunoscuse, pe ea și bărbat-său, la o recepție organizată de companie. Era pe vremea introducerii computerelor în corporații. Lui îi luaseră planșeta de desen și i-o înlocuiseră cu un răhățel de ecran puchinos. S-a răzvrătit, și i-a îndemnat și pe ceilalți proiectanți la răscoală, că să le aducă înapoi planșetele. Conducerea l-a desemnat instigator și l-a dat afară pentru insubordonare. Așa că după treizeci și șapte de ani în aceeași companie s-a trezit fără job la șaizeci și unu. I-a servit de sperietură. A căutat-o pe Helen. Era șefa resurselor umane de la o companie concurentă. I-a spus-o cum era, și a întrebat-o dacă cumva avea loc și pentru el. Avea, dar tocmai introduseseră și ei computere în departamentul de proiectare. Trebuia să învețe să se folosească de ele. Socoteala i-a fost simplă: fie se adapta, fie pe limba lui pierea. A acceptat. Au urmat trei luni de cursuri de programare în CAD. Și-a intrat în pâine, și deși ura computerele, măcar învățase ce să facă cu ele. Iar de Helen s-a apropiat cu pași mici. La primul lunch a invitat-o să-i mulțumească. La al doilea, doar să-i vorbească. Și la următoarele, tot așa. Marcu în scurt timp își făcuse un renume între ingineri. Experiența îi ajutase să introducă în proiecte modificări de pe urma cărora compania se alegea cu o grămadă de bani. Ăsta-i mecanismul de transfer tehnologic între firme, prin oameni. Și Helen își avea rapoartele ei. Îl privea cu admirație. Se apropiase de el. I se deschisese cu o oarecare candoare conotând atracție. Relația ei cu soțul se fisurase suficient cât să i se plângă lui Marcu. Și Marcu se arăta pe cât putea mai compasional. Îi acoperea mâna cu palma și i-o strângea ușor până începuse să i-o mângâie de-a dreptul fără ca ea să și-o retragă. Când a îmbrățișat-o prima dată pe terasa braseriei unde avuseseră lunch-ul, s-a întrebat dacă nu venise momentul să-i propună o cameră de hotel, dar i-a fost teamă să nu-l respingă, așa că s-a abținut. Tocmai bine, că a doua zi a venit nenorocirea: bărbate-său fusese strivit sub dărâmăturile unei clădiri pe care o inspecta. Helen n-a făcut pe mironosița și nu l-a plâns. Adică, nu ca soț. Doar i-a părut rău de el așa, ca om. S-a simțit eliberată, și s-a lăsat pupată. Și asta a fost, l-a invitat la o cafea la ea acasă, și acolo s-au consumat.
Helen avea două fete. Aia mai mare, Marta, împlinise douăzeci și doi, terminase facultatea de Urbanistică și lucra la primărie. Fusese afectată de pierderea tatălui, indiscutabil, dar își avea capul pe umeri și nu disperase. În schimb soră-sa, Vivian, de cincisprezece, avusese nevoie de terapie. Sub nicio formă nu trebuia să afle de Marcu. Nu i-ar fi iertat-o maică-sii. Așa că se ascundeau. Se duceau la casa ei în câte o dimineață din timpul orelor de program ca fetele să fie plecate, da’ se simțeau de parcă furau. Marta a dat peste ei. Venise cu prietenul, probabil ca să facă ce făceau și ei. Și-o fi ținut gura. Cert e că Vivian nu i-a zis nimic maică-sii, iar Marta, după o scenă nu prea convingătoare, s-a dezumflat și și-a văzut de ale ei. Dar nu se puteau învoi de la office de câte ori le venea cheful de hârjoneală, așa că Marcu a propus hotelul. Lui Helen nu-i surâsese ideea, dar cum altă soluție n-aveau, s-a acomodat la ce era.
Ella l-a anunțat că trebuiau să-i scoată ovarele. Nu-i spusese de ce, și Marcu n-a întrebat. O luase ca atare, că trebuia. Ce să știe el altceva? Da’ când l-a anunțat că avea cancer metastazat, nu i-a picat deloc bine. Știa ce însemna, de la maică-sa. Și se simțea vinovat. El se giugiulea cu Helen și asta-și dădea duhul. A rărit-o. Nu se mai vedeau decât odată pe săptămână. Ella slăbise enorm și abia se ținea pe picioare. Amber nu se despărțea de ea, și Marcu se învârtea prin preajmă. N-aveau cu ce-i ajuta. Sora îi făcea perfuzii cu morfină și l-a un moment dat Ella a încetat să mai respire. Doctorul a confirmat decesul, și Marcu a sunat-o imediat pe Helen să-i spună: Ella nu mai era. Nu și-au zis nimic altceva, dar știau amândoi ce însemna. Erau liberi să facă ce voiau. Singura să scârțâie fusese Amber. Lara afișase pe față ceva ce aducea a empatie, iar Victor își luase figura de jucător de poker de pe care nu se putea citi nimic. Marcu s-a îngrijit de toate, și când s-a isprăvit, și-a căutat culcuș în brațele lui Helen unde-i era cald și bine.
Victor umbla pe cărări ascunse. De multe ori ajungea după miezul nopții acasă. Așa că de ziua lui la împlinirea a treizeci de ani, Lara i-a spus ‘La Mulți Ani!’ și că or să mai aibă un bebeluș. Marcu, la auzul veștii, în sinea lui a pufnit în râs: Lara-l lega de gât pe iubărețul de bărbat-său prin metodă clasică. Și Helen a chicotit lângă el, da’ nu i-a mai ars de nicio chicoteală când fii-sa, Marta, a anunțat-o că și ea rămăsese însărcinată. Numai că aia nu era măritată.
De când cu boala Ellei, Amber trebuise să-și aducă fetele acasă. De unde fiecare își avusese camera ei la Marcu, aici împărțeau una, pierduseră piscina, schimbaseră și școala, și nu le convenea. Da’ nu era după ce voiau, ci după ce li se dădea. Și Kevin le-a ținut teoria că să se mulțumească cu ce aveau până le-a făcut p-astea să nu-și mai dorească nimic. Așa erau el și Amber, fără ambiție, și așa-și creșteau copiii, de pe Marcu-l apucase pandalia. Nu se băga însă. Din idioți, ce să te aștepți să iasă decât tot niște idioți. Cum îi crești, așa îi ai, nu? Și la ce le trebuiseră trei?
Lara născuse un băiețel de aproape patru kilograme care venise pe lume cu răcnete și urlete. Victor a insistat să-i pună nume armenesc, chipurile să ateste originea armeană a familiei. Nu-i păsa nimănui, dar cine să se pună cu nebunul? Și-a făcut damblaua și l-a numit Sevag. După două săptămâni s-a născut și Alex, băiatul Martei. Concubinul a cerut-o în căsătorie când abia îi puseseră lăuzei bebelușul în brațe. Helen a fost mișcată. Ginere-sul marcase un punct, și Helen nu știa cum să-i mai facă pe plac. Așa că i-a copt ștrudel cu mere.
Cât oare trebuia să mai aștepte până să deconspire relația lui cu Helen? Până la urmă, banii vorbeau. Îl costa prea mult hotelul. Așa că într-o duminică când toți erau acasă a invitat-o la masă. Lara a făcut clic imediat. Helen parcă-i era sora mai mare. Iar Victor, după cum o privea, sigur aprecia. Numai Amber arăta de parcă tocmai fusese înțepată de o viespe. George stătea agățat de fusta ei, dar Lucy cu Kara s-au lipit de Helen ca și cum și-ar fi căutat din instinct salvarea. Tot restul cinei Amber rămăsese o acritură. La plecare i-a spus lui taică-său că să-i fi fost rușine c-o adusese pe Helen în casa Ellei. Și taică-său d-aia n-a mai putut. Doar își trăia viața, pe a lui, nu pe a fiicei. Așa că Helen s-a mutat la ei.
Moștenirea Ellei de la maică-sa o împărțise între el și copii, fiecare cu câte o treime. Fiind substanțială, Kevin cu Amber și-au putut lua casă cu patru dormitoare undeva spre periferie. Victor n-a vrut. Îi era bine la Marcu, și Larei îi convenea că Helen îi ajuta cu Lisa și Sevag. Da’ Helen avea grijă ca din când în când să-i aducă la ei și pe copiii lui Amber. Când Alex a crescut, îl mai aducea și pe el. Casa se umplea de copii și Marcu, deși strâmba din nas, n-avea ce zice. Erau familia lui.
Se făcuseră patru ani de când se dusese Ella, și Marcu și-a zis că trecuse suficient timp. A cerut-o în căsătorie pe Helen, ea a acceptat, și în afară de nume, nu s-a schimbat nimic. Amber însă a ținut să-i atragă atenția lui taică-său că el făcuse șaizeci și șase, și Helen abia de împlinise cincizeci și patru. Cum avea să le meargă mai încolo? Bine mersi, i-a zis, dar în fundul minții o rotiță începuse să i se învârtă. Ce înțelesese el era că trebuia să fie în gardă să-și păzească femeia de rivali. Așa că rămăsese vigilent.
Vivian era o zăpăcită. O ținea tot într-o petrecere și Marta, soră-sa, o pâra la maică-sa că ajungea în zori acasă beată moartă și fără chiloți. Helen își făcea mustrări de conștiință că o lăsase pe fiică-sa baltă ca să stea cu Marcu. Când aia rămăsese însărcinată fără să știe cu cine, Helen a sfătuit-o să termine sarcina. Vivian n-a vrut. A mers cu ea până la capăt. Așa că a dat naștere Annei, cu tată necunoscut. La o diferență de câteva luni a mai născut și Marta o fetiță căreia i-au spus Valery. Helen devenise din cale afară de ocupată. Cuscrii o ajutau pe Marta, dar pe Vivian n-avea cine. Helen i-a plătit femeie să stea cu copilul, în timp ce asta-și reluase escapadele nocturne. Nu era nimic de capul ei, și Marcu o știa, așa cum o știa și Helen. Dar ce-i putea face? S-o fi lăsat-o în pace, așa cum îi spusese el. Îi plătea femeia, îi ajungea, avea prea multe pe farfurie ca să facă față. Și așa, o lăsase să locuiască în casa ei că în altă parte n-avea unde. Nu plătea chirie, și aprovizionarea i-o făcea tot maică-sa. Avea douăzeci și doi de ani, cât avea s-o mai cocoloșească? Dar Helen n-avea opțiuni. Era fii-sa, și era o destrăbălată cu copil. Marcu știa însă mai bine ce era Vivian: o ștoarfă. Numai n-a spus-o. Era convins că vindea sex pe bani.
Lucy se ‘domnișorise’. Își dădea ochii peste cap la orice-i spuneau părinții, dar o asculta cu sfințenie pe Helen. De Marcu se ferea. Cu el nu-i mergeau fițele. Kara însă n-avea reținere. Bunicu’ în sus și bunicu’ în jos și Marcu o trimitea frumos la plimbare. Pe George însă îl accepta. Își pierdea vremea cu el să-i explice lucruri și ăsta asculta. Dar favoriții erau Lisa cu Sevag. Nu că s-ar fi topit după ei, nici vorbă, dar se făcea disponibil lor după cină. Ba chiar se interesa de ce teme aveau pentru școală, de Lara pârâia lângă el ca o pisică mângâiată pe spinare. Victor, când nu era plecat în delegații, venea după miezul nopții acasă. Ce făcea, el știa. Marcu, pe lângă ruletă, mai bănuia și altceva. Poate că și Lara, dar subiectul nu-l discutase nici chiar cu Helen.
Marcu începuse să cam dea rateuri. Nu chiar mai era iubărețul de odinioară. Recursese la Viagra. Îi ajutase, pentru un timp, dar efectul era din ce mai eluziv. Cu încetul se adapta la noua realitate. Se temea de reacția lui Helen. Dar Helen părea să se mulțumească cu ce primea. Cum problema nu era ea, ci el, Marcu făcea tot ce putea să compenseze. Așa că închidea ochii la cheltuielile pe care Helen le făcea cu Vivian și cu aia mică a ei, Anna. Ar fi putut să-i ceară să vândă casa, dar n-o făcuse. Așa că mamă și fiică se lăfăiau singure într-o casă cu patru dormitoare, în timp ce Helen le făcea aprovizionarea săptămânală. Slujbele, dacă erau reale, se limitau la ospătăriță și casieriță, nimic ‘glamouros’. Numai că după patru ani asta rămăsese din nou însărcinată, și din nou fără tată. Marcu i-a făcut scandal lui Helen. Unde erau să ajungă? Nu-i putea băga mințile în cap? Pe scurt, nu putea. Ce să-i facă, s-o dea afară din casă, cu o fetiță de patru ani și încă un copil pe drum? De la moartea lui taică-său i se trăsese, și că ea îl înlocuise pe taică-său cu Marcu. Prostii, i-a trântit-o Marcu, și fusese singura dată când avuseseră o ceartă. Dar situația n-avea ieșire, au recunoscut-o amândoi, și s-au repliat. Trebuiau în continuare să-i plătească ăleia femeia și facturile de apă, gaz, lumină și ce mai era pe lângă.
Victor i-a anunțat că-l numiseră VP și se hotărâse să-și facă casă cu piscină acoperită cum avea taică-său. Costa zdravăn, dar cu ce primise de la Marcu încropea avansul și de restul se împrumuta de la bancă. Lisa avea doisprezece ani și nu voia să se mute la o altă școală. Nici Sevag, da’ p-ăsta nu-l lua nimeni în seamă. În cele din urmă au făcut un compromis: copii rămâneau cu Helen până la încheierea anului școlar. Lara a pus pe hârtie înțelegerea și i-a pus să semneze. Și fraierii l-au semnat. Nu le trecuseră prin cap că până la terminarea școlii mai erau trei luni, adică exact cât le trebuiau să intre în casa cea nouă.
La șaptezeci și cinci, Marcu ieșise la pensie. Nu-l scoseseră ăia, dar își pierduse cu totul interesul. După cincizeci de ani de muncă i se acrise. Îl serbaseră frumos, dar realitatea de a sta acasă i se inoculase cu picătura. N-avea ce face alta decât să citească și să stea de vorbă cu nepoții, dacă ăia, când îi vizitau, catadicseau. Adevărul era că-l cam ocoleau. Cică se purta abraziv cu ei. Asta i-o spusese Helen. Eh, ‘nu le place, valea!’, el avea de lecturat.
Doi ani mai târziu a ieșit și Helen la pensie la șaizeci și cinci. Plănuiau excursii. Și le-au avut, în Europa. S-au plimbat de le intraseră picioarele în gât ca să vadă artă faimoasă și să fie serviți cu delicatese franțuzite garnisite cu frunzulițe. Se sculau flămânzi de la masă. I-a salvat McDonald’s că erau mai peste tot. Întorși acasă arătau ca niște căței plouați. Europenii ăia îi buzunăriseră bine. Se simțeau înșelați. Da’ tuturor le povesteau cât de minunat fusese. Asta ca să nu-i ia lumea de inculți și de de-a dreptul proști.
Kara le-a prezentat radioasă pe alesul inimii. Îi era coleg de facultate cu doi ani mai mare și păreau îndrăgostiți lulea unul de altul. N-a fost clar dacă mai întâi rămăsese însărcinată sau ăla o ceruse mai întâi, cert e că după căsătorie s-a născut Mark la șapte luni. Da’ nu părea deloc prematur, din contră, era dolofan ca un parizer. Ceva socoteli acolo s-or fi încurcat, da’ Amber nu s-a ostenit să deslușească misterul. Lucy nu se lăsase mai prejos. În anul următor a adus-o pe lume pe Emma. Bărbat-său atâta băuse în sala adiacentă salonului de nașteri că se făcuse criță. Fetița se năștea, și ăsta zăcea lăbărțat peste trei scaune, de i se făcuse greață lui Marcu văzându-l. N-avea însă cui vorbi, că individul era dus, horcăind pe o parte.
Așa cum realizaseră de fapt, mariajul lui Lucy n-avea să țină. Nu că ea ar fi fost o sfântă, dar bărbat-său era un bețivan care în mânia beției o mai și altoia. S-au despărțit și Lucy s-a mutat îndărăt la Amber cu Emma de doi ani. Luase un curs de secretare de șase luni la un colegiu și-și găsise de lucru pe undeva. Acolo o curtase unul, un tehnician, și asta se lăsase în speranța că ăla o va lua de nevastă. Da’ ăla s-a mutat cu jobul în altă parte și pe asta a abandonat-o. L-a născut pe Mike, fără tată. L-a anunțat p-ăla, doar că ăluia nu i-a păsat. Și așa s-a trezit cu juma de casă în care nu putea locui, plus doi copii. Amber i s-a plâns lui Victor, dar ăsta ce ar fi putut face, alta decât să se îngrijoreze de Lisa, să n-o ia pe urmele verișoarei. Dar Lisa era de un alt calibru. Fusese admisă la Masterat în Economie la University of Toronto și prietenul ei, John, tocmai ieșise avocat cu examenul de barou luat. Lara era liniștită, așa că Victor putea răsufla ușurat. Iar cu Sevag, de ăsta chiar n-avea de ce-și bate capul. Prindea totul din zbor la cursuri, și era înconjurat de fete, cum fusese și el, și Marcu. Nu-i ridica probleme. Dacă și numerele la ruletă i-ar fi ieșit tot așa ... da’ acolo se mai poticnea.
John găsise job la o casă de avocatură cu ceva faimă locală, și îndată ce s-a văzut pe statele de plată, a cerut-o pe Lisa de nevastă. S-au căsătorit pe malul lacului și s-au serbat la un restaurant select la care și socrii și Marcu contribuiseră din gros. După nuntă le-a rămas tinerilor tot, așa că deja aveau strânși banii de pus jos pentru casă. Da’ au rămas la Victor, să mai strângă încă. Și Helen cu Lara i-a ajutat Lisei cu nepoțelul Bart, de ea nu trebuise să ridice un deget măcar, doar să-l alăpteze, și asta pentru puțin, că rămăsese repede fără lapte.
Kara era mulțumită lângă bărbat-său la socri acasă. Primea ajutor de la soacră, așa că s-a gândit să mai aducă un bebe mic în familie. A fost fetiță și au numit-o Maggie. Amber o vizita des, dar cu patru nepoți începuse să gâfâie. Da’ erau ai ei, nu? Ar fi putut deschide o creșă.
Când George le prezentase logodnica, pe Jennifer, Marcu pălise. Nu era albă, era creolă, originară din Jamaica. Da’ cum Amber cu Kevin o acceptaseră ca atare, lui Marcu nu-i rămăsese decât să se poarte cu ea pe cât de rece se putea. De unde-l simpatizase pe George, acum îi era un paria. Se eschiva până și de a-i mai vorbi. Auzi, să aducă o creolă în familie! Ce o fi fost în mintea lui? Și aia mai turnase și doi copii, tot atât de creoli ca și ea.
Într-o bună dimineață, Marcu a găsit-o pe Helen lângă el rece ca un sloi de gheață. Abia când a observat că nu mai respira a înțeles că o pierduse. Nu pricepea cum de se întâmplase așa. El trebuia să fi fost primul, nu ea. S-o fi răzvrătit în el, da’ la ce-i servea? Abia după tot ce avusese de făcut și-i aruncase țărână pe cap, singur în întunericul dormitorului conjugal, a vărsat o lacrimă. Era pentru prima dată de când își amintea. Ținuse la ea.
Legat sau nu de pierdere, l-au lăsat picioarele. Nu că nu mai urca la etaj, dar nici să se țină pe ele nu mai putea. I s-ar fi putut instala un scaun liftat în lungul treptelor, dar din capul scării la dormitor tot n-ar fi ajuns. Victor i-a luat un scaun electric cu rotile și i-a aranjat să doarmă jos în living, dar nu era o soluție. Așa că a strâns familia toată să-i hotărască soarta. S-au vehiculat mai multe variante, dar Victor a insistat pe a lui: să lichideze și casa lui și pe a lui Helen și să-l interneze într-o facilitate cu îngrijire medicală permanentă. John a întocmit un act legal prin care Marcu ceda lui Victor și Amber drepturile de administrare a tot ce avea. Marcu l-a semnat, și așa s-a trezit că având doi copii ai lui și doi vitregi, nouă nepoți și treisprezece strănepoți, ajunsese într-o casă de bătrâni. Halal să-i fie! Și nici măcar viața nu și-o putea lua.
”Dar Marcu, ești un om realizat chiar după propriile tale precepte. Le-ai avut pe toate, casă masă și femeie. De unde nemulțumirea?”
”Că le-am pierdut.”
”Da’ cât le-ai avut, ți-au adus bucurie. Asta trebuie că ți-a rămas.”
”S-a dus totul ca un puf luat de vânt. Am rămas cu nimic.”
”N-ai cum pierde ce nu știi. Deci știi. Te vaieți c-ai pierdut, da’ e în tine tot. Caută-te, scoate la iveală, retrăiește ce ai avut.”
”La ce-mi mai folosește?”
”Ca să-ți umple sufletul, să te împlinești, să înțelegi menirea, a ta și acelora din jurul tău. Să te împaci cu tine. Ședința următoare despre asta aș vrea să-mi vorbești.”

”Marcu, o nepoată, Lucy, vrea să te viziteze. O primești?” l-a întrebat recepționista de la intrare.
”Spune-i să urce,” i-a zis.
Lucy l-a pupat pe obraji.
”Marcu, Dumnezeu există. Uite ce mi s-a întâmplat.”
Nu numai că luase slujba la un armator bogat, dar fii-său, divorțat, o scosese la lunch ca să se cunoască mai bine.
”Și cum arată Dumnezeu ăsta?” a întrebat-o Marcu în zeflemea.
”Nu-ți bate joc de cele sfinte. Mai bine roagă-te la El să-ți dea ce-ți lipsește.”
”Mersi, am tot ce-mi trebuie. Și ce n-am nu-mi poate da, El și nimeni altcineva.”
”Zici așa, dar te-am dovedit că ești greșit. D-aia sunt aici.”
”Acum poți să te întorci de unde ai venit. Am primit mesajul. În timp ce-ți ții capul semețit, vezi să nu calci într-o baltă mocirloasă.”
S-a dus. Știa că-i proastă, da’ nu într-atât de proastă. Numai că nu pricepea cum de unora cu capul gol le mergea precum ălora care aveau ceva în cap. Enigma era greu de dezlegat. O fi nevoie de mulți proști ca să umple golul. De ar fi prea mulți deștepți, n-ar mai putea fi guvernați și ar fi haos. Așa că jos cu educația și cultura. Nu-s bune pentru mase. S-ar trândăvi și răzvrăti. Cine ar avea nevoie de așa ceva? Profitorii! Ăștia-s deștepți, șmecheri și corupători. Oricum o dai, tot dintre ei conduc, orice ai face. Ălora de-s deștepți dar nu și șmecheri, li se dă să mestece surcele să-și vadă de interesele proprii ca să-și țină gura închisă și capul plecat. Sunt ușor de cumpărat. Eufemistic, le zice intelectualitate, da’ unii-s creatori de cultură, restul doar consumatori. Coruptibili sunt și unii și alții, cu toții la grămadă. N-au niciun Dumnezeu. Că unde nu-i morală, nu-s păcate. După Marcu, așa ar trebui să gândească un om deștept cu adevărat.
În ochii lui, Kevin nu era un om deștept. Da’ i se potrivea lui Amber. Așa era. Și din reuniunea a doi proști, ce putea ieși? Mai mulți proști. George o fi fost o excepție, dar nu găsise nimic mai bun decât să se însoare cu o creolă. Și la ce să se fi așteptat? Pritociseră trei creoli. Le știa numele. În fapt, știa numele tuturor strănepoților, doar că nu nimerea care cine era. Nu pierdea nimic. Oricum n-ar fi apucat să-i mai vadă mari. Așa că-i ignora. Viitorul lor? Incert, și nici nu-i păsa. Aleagă-se praful de toți și de toate. Da’ ce era să se întâmple cu el? Cum să nu mai fie? Adică, ce a fost înainte să se nască? La fel va fi și după, nu? Un zero, nimic. Numai că e o diferență între zero și nimic. Zero e când știi ce vine și un element lipsește din serie. Nimicul este însă dincolo de granițele cunoașterii, e necunoscutul. Nu de ăsta-i era frică, ci de trecerea dincolo, asociată cu durerea. Deja avea dureri pe peste tot, de învățase pe el însuși anatomia. Numai că ce-l durea mai cu seamă era gândul la ce fusese și pierduse. Ce-i spusese terapeuta nu făcea sens. Cum să se fi bucurat de amintiri, când pe el îl înnegura sentimentul de pierdere? Da-i la modă să zici că ce-a fost alb, acum e negru. Dai cu buretele, și ce a fost negativ, acum e pozitiv. Chestie de atitudine. Nimic alta decât vorbe aruncate. Ca și cum s-ar tăia țepii de pe tulpina trandafirului și îi tai din coadă. Degeaba, pus într-o vază cu apă, tot moare. Într-un final, totul moare. Până și stânca se macină sub vânt și ploaie, după legea entropiei. Doar că noi nu murim. Noi ne metamorfozăm prin procreație. Oare? Adică Sevag e Victor care e Marcu? Pe dracu! Fiecare-i cu aia a mă-sii. Toată adunătura asta de academici se îmbată cu apă rece. Suntem un timp, după care nu mai suntem, și între cele două puncte ar trebui să ne distrăm pe rupte. Da’ jumătățile noastre n-au minte. Fac precum au fost crescute. Odată măritate nasc. Cu ce se aleg? În loc ca la Liberalia s-o cinstească pe Libera, soția lui Liber Pater, și să-l onoreze pe Bacchus cu un falus, astea se ocupă cu ștersul puradeilor la poponete. Habar n-au că liberalismul vine de la petrecerile deșănțate ale romanilor și mai dinaintea lor, ale grecilor. Da’ votează cu derbedeii ăștia de le zic acuma progresiști. Ce, știrile le poate citi și el, chiar din scaunul cu rotile. O să lase în urmă o lume nebună, cum a fost din totdeauna. Ciclul se repetă, doar că în spirală ascendentă. Sau o fi descendentă? Depinde de-i implozie sau explozie. Oricum, cumva se mișcă spre o finalitate știută, ca a Neanderthal-ilor și altora ca ei. Previziunea lui Malthus o fi fost doar cu un pic întârziată, atât cu cât să ne fie chinuiala mai amară.

Lara a lăsat-o acasă pe Olivia cu cel mic, Chris, și i-a făcut o vizită lui Marcu. Împingea căruciorul cu Carla și l-a poziționat ca din căruț să-și vadă străbunicul.
”Ce ai acolo?” a întrebat-o Marcu.
”Pinguin,” i-a răspuns veselă Carla.
”Și ce face pinguinul ăsta?” a mai întrebat-o.
Carla nu i-a răspuns. Poate nici nu știa. Dar îl studia cu de amănuntul pe străbunic. Mai ales chestia aia care-i intra în nas. Nimeni dintre ai ei n-avea așa. N-ajungea, dar și-a întins mânuțele ca și cum ar fi vrut să apuce. Pentru ea era joacă.
”Am trecut să vedem cum mai ești.”
”Păi, după cum mă vezi, încă viețuiesc.”
”Cum merge cu terapia?”
”E drăguță.”
”Ți-e suficient, nu?”
”Am învățat să mă mulțumesc cu puțin.”
”Până la urmă noi toți ne mulțumim cu ce putem avea. Altfel facem depresie.”
”De unde să știi ce poți dacă nu încerci?”
”Văd că Victor tot încearcă. Da’ într-o zi o să dea cu capul de prag.”
”Eh, zici așa, dar lui îi e bine.”
”’Om vedea.”
”Da’ ție cum îți e?”
”Am grijă de nepoți, și la școală, cât m-or mai ține, merge bine. În mare sunt ok.”
”Dormiți împreună sau separat?”
”Marcu, asta nu-i treaba ta.”
”De mult am isprăvit cu toate. Nu mă mai interesează. Doar că mi-e milă de tine.”
”Nu-ți face griji, ți-am zis doar, sunt bine. Ăștia aici se îngrijesc de tine?”
”Da, da, nu mă vaiet decât că nu-mi dau suficientă morfină.”
”Da’ câtă ai vrea?”
”Multă.”
”Uite ce e, Victor mi-a spus. Știu ce vrei. Doar că nu te putem ajuta. Ar fi ca și când ai arunca responsabilitatea pe spinarea noastră.”
”Las-o baltă, m-am săturat de lecturi.”
”Cum vrei. Dar pe Victor l-a afectat.”
”L-a afectat zici? Da’ pe mine? De ce trebuie eu să îndur chinul?”
”Fiecare în parte îndură câte ceva. Da’ la tine-i parte din ciclul natural al vieții. Crezi că mie-mi place că îmbătrânesc? Aș vrea să fiu veșnic tânără, dar nu se poate. Numai că tu ai regrete. Eu n-am. Asta-i diferența.”
”Adică vrei să zici că am plesnit de bine?”
”Binele meu cu binele tău s-ar putea să difere.”
”Pun pariu că așa e.”
”Și sigur ai câștiga.”
”Chiar nu regreți nimic?”
”Mă mulțumesc cu ce și unde sunt.”
”Eh, atunci ești fericită. Ia-o pe asta mică și duceți-vă. Și-a pierdut răbdarea.”
”Iar tu nu mai molfăi atâtea idei lugubre. Trăiește-ți destinul, ăsta care ți-a fost dat.”
”Destin? L-a desemnat careva? Hai, du-te acum.”
S-a dus, de l-a lăsat pe Marcu mofluz. Auzi, destin! Creatorul redus la o funcție de planificator. Dacă ne urmărește careva pas cu pas, ăla-i un satelit de spionaj al guvernului federal. Rolul turlelor de biserici l-au luat antenele de telecomunicații. Bine am intrat în noua orânduire în care în loc să ne mai spionăm unul pe altul ne spionează ei pe toți. Asta-i adevărata blasfemie pogorâtă peste noi muritorii de rând.

”Marcu, spune-mi câte ceva din copilăria ta,” i-a cerut terapeuta.
Maică-sa făcea dulceață în casă să aibă pentru musafiri. Marcu băga lingura în borcane, și ca să nu fie prins, ce rămânea arunca cu borcan cu tot în coșul de gunoi. Cum proviziile se evaporau ca apa sub soare vara, măgăreața a picat pe el. Chelfăneala primită l-a liniștit, un timp. Cât se uita pe gaura cheii de la ușa băii s-o vadă pe maică-sa dezbrăcată, a dat taică-său peste el. Din câteva scatoalce i-a înșurubat capul. Descoperise chibriturile. Capul fără fosfor îl mozolea în scuipat, râcâia de pe pereți varul, îl aprindea și-l arunca în sus să se prindă de tavan. Rămânea o pată rotundă fumegată și-l distra grozav. A încasat-o de nu s-a mai atins de chibrituri vreodată. În curtea din spate și-a ales ținta în care să dea cu pietre: contorul de gaz. L-au pârât vecinii și din nou i s-a administrat o porție de bătaie serioasă. Avea în inventar toate palmele primite, pe meritate sau nu. Nimic din ce făcea nu-i ieșea bine. În clasa întâi i-a umblat uneia în chiloți, aia l-a lăsat dar i-a spus mă-sii. Scandalul a fost oribil, că încă îl ținea minte. Învățătoarea era o idioată. Îi punea să decupeze și să coloreze figurine de Haloween. Ăsta știa de la taică-său că era sărbătoare păgână. Ce era aia, habar n-avea, da’ s-a răzvrătit, a dat cu șutul în piciorul învățătoarei și a fugit de la școală. I-au băgat mințile la loc în cap cu tirbușonul. Așa a dus-o, din scatoalcă în scatoalcă, într-un oprobriu necontenit.
”Ai tăi au fost nedrepți cu tine?”
”M-au pocnit bine.”
”Da’ pe merit, nu?”
”După normele de acum, nu bați un copil. Îi explici cum e bine.”
”Și tu asta așteptai de la ei? Explicații? Impresia ce mi-o lași e că știai deosebi răul de bine. Nu cumva sfidai?”
”Eram prea mic să știu ce voiam. Da’ ce le-am dat, a fost ce au meritat.”
”Părinții tăi, crezi că te-au iubit?”
”Nu știu.”
”Da’ tu pe ei?”
”Am ținut la ei. Am știut-o când i-am pierdut. Unde vrei să ajungi cu asta?”
”Nu tot ce ți se impune ți-e potrivnic. Îți poate fi chiar benefic.”
”Încotro bați, că nu înțeleg.”
”Știi, fără părinți și școală n-ai fi funcționat în societate. N-ai fi putut obține o slujbă care să-ți asigure casa, masa și femeia, și aș adăuga, generic, pensia, sau ce ai acumulat peste ani. Ai dat, dar ai și primit. Ești aici pentru că ai funcționat astfel ca la nadir să nu fi ajuns povară nimănui. Este meritul și norocul tău. Ești un răsfățat al sorții.”
”Soarta nu mi-a fost întotdeauna blândă.”
”Când a fost asta?”
”Am fost sărac. A trebuit să mă însor cu una mai bogată ca mine dar proastă. M-au dat afară din job. Și Helen s-a prăpădit înaintea mea de m-a lăsat de izbeliște la mâna familiei. Pe deasupra-s țintuit într-un scaun cu rotile. Ce mai zici de astea?”
”Da’ ai avut și bune. P-alea le uiți?”
”Nu uit nimic. Am memorie bună.”
”Să rezumăm. Copilăria ți-o fi fost mai aspră dar la învățătură ai excelat, la job ai fost apreciat, după câte spui de femei n-ai dus lipsă, Helen te-a iubit, și familia se îngrijește să ai ce-ți trebuie la bătrânețe și-ți acordă respectul cuvenit. Ce alta-ți lipsește? Nu-mi spune de ce nu se poate ci de ce se poate, de ce-i în mâna celor de te înconjoară.”
”Adică să gândesc pozitiv. Da’ vezi tu, eu sunt pe dos, sunt încărcat negativ. Și cât de drăgălașă oi fi tu, n-ai să mă poți schimba. Așa că terapia ta e vax.”
”Vrei să pui capăt sesiunilor de terapie?”
”Vreau să-mi citești povești de adormit copii. Sunt sătul de terapia analitică daseiniană.”
”Nu pentru asta sunt plătită.”
”Păcat. Mi-ar fi folosit să adorm.”
”Nu ești copil. Ești un cumul de experiență care merită împărtășită.”
”Mă flatezi degeaba. Sunt un nimic, rezident al unui scaun cu rotile.”
”Cum vrei. Am să scriu în raportul către doctor că ai pus stop terapiei.”
”N-ai decât. Ce o să-mi facă, o să-mi dea notă proastă?”
”Nu ție, mie, că am eșuat.”
”Eh, deja ai graduat, așa că ce-ți mai pasă?”
Da’ după ce plecase îi păruse rău. Avusese cu cine să vorbească.

Apropourile Cyntiei s-o lase pe Lara deveniseră din ce în ce mai directe. Victor nu știa, dar așa pățise și taică-său cu una din secretare. Și ca și el, s-a debarasat cu părere de rău de fată. Și ca și Marcu, nu se putea lăuda la nimeni că-și păstrase familia intactă. Da’ Lara o fi simțit ceva, că Victor o căuta. Se întorcea la matcă. Dilema ce o avea era dacă să-l mai primească. S-a dus la Marcu.
”Soțul rătăcitor se întoarce? Și eu cu ce să te pot ajuta?”
”Ce crezi, și-a luat doar un respiro între două căutări, sau se așază?”
”Da’ tu ce crezi?”
”Nu știu, d-aia sunt aici.”
”Ce te costă să-l primești? Vezi după.”
”Mă costă, că-mi calc pe suflet să-l iert.”
”Nu pe suflet, pe mândrie. La ce-i bună?”
”Tu știi mai bine ca oricine.”
”Eu n-am avut mândrie. Am luat ce mi s-a dat.”
”Adică, vrei să zici că n-ai cerut. Din mândrie!”
”Nici vorbă. Toată viața m-am gudurat pe lângă fufe ca să capăt miere. Nu socotesc de câte ori am fost trimis la plimbare. Și mândria mea te asigur că n-a suferit deloc.”
”Semănați unul cu altul ca două picături de apă. Înainte să mă fi încurcat cu el, ar fi trebuit să te studiez pe tine mai bine.”
”Eh, și ce ai fi descoperit?”
”Că n-aveți inimă.”
”Nu inimă, ci sentimente ca subprodus al rațiunii. Suntem cerebrali. Ne autoservim cu ce ne trebuie să prevalăm în instincte. Or asta-i pentru vânătoarea de dame. Instincte și libido, asta-i ce suntem, cât suntem. Odată pierdute se isprăvește cu noi, devenim doar niște sperietoare de ciori.”
”Unde-i conștiința fidelității și a respectului conjugal?”
”În mânecă. Ce, dacă-s c-o fufă înseamnă că nu am respect pentru nevastă?”
”Exact asta înseamnă.”
”Asta-i aserțiunea ta. Diferă de a mea.”
”Deci dacă-l primesc înapoi, după tine nu înseamnă nimic.”
”Dacă pentru unul din voi nu-i plăcere, degeaba vă chinuiți.”
”Am să mă gândesc la asta.”
”Că-l ierți sau nu, e treaba ta. Pentru mine nu-i niciun câștig.”
”Egoiști. Amândoi asta sunteți, niște egoiști.”
”Tocmai ți-am spus că n-am mândrie. Deci n-am cum să fiu egoist.”
Da’ deja plecase. Poate să fi fost nițel egoist. Ce era rău în asta? Nu toți suntem așa? Când avem casă, nu suntem egoiști că n-o împărțim cu unii care n-au? Când avem masă, nu suntem egoiști că nu împărțim ce punem pe ea? Și femeia? Ha, femeia! Toți suntem egoiști. Să spună vreunul că nu-i. Ar fi un mincinos. Ce? Așa e.

”Tata, pe tabletă poți vedea și filme, nu numai să citești,” i-a spus Amber aplecată peste el, ”lasă-mă să-ți arăt,” i-a mai zis încercând să i-o ia din mână.
”Nu vreau. Nu vreau poze, nu vreau filme. Știi bine și tot insiști.”
”Da’ de ce?”
”D-aia. Nu-s reale.
”Nici ce citești nu-i. Și ți-ai putea vedea și strănepoții să-i înveți.”
”Nu mă interesează. N-am să mai fiu când ăștia vor crește mari.”
”Știi ce or să mai fie după tine? Piramidele. Nici la alea nu vrei să te uiți?”
Își bătea joc de el? Cine, proasta de Amber? Da’ a iertat-o. Nu s-a luat de ea.
”Ați vorbit cu doctorița?” a întrebat-o.
”Nu, de ce? Poate Victor, da’ nu mi-a spus nimic.”
”Am renunțat la terapeută.”
”Îmi păruse că te înțeleseseși bine cu ea.”
”Se învârtea în cercuri.”
”N-ai zis tu că era drăguță?”
”O fi fost. Și ce? Nu-mi ajuta.”
”Da’ ce crezi că te-ar ajuta?”
”Nimic. Să fiu lăsat să fiu.”
”Păi ești, dar doctorița a zis că ai depresie. Pe lângă pilule, trebuie și terapie.”
”Habar n-am ce pilule îmi dau ăștia. Înghit ce mi se dă și nu pun întrebări.”
”Nu ți-ar da de n-ai avea nevoie.”
”Așa o fi. Tu cum ești?”
”În doi ani ies la pensie. Număr lunile rămase. Aș putea ieși de acum, da’ pierd la bani.”
”Kevin?”
”Nici vorbă, până la șaizeci și șapte mai are.”
”Și ce ai de gând să faci odată ieșită la pensie?”
”Să mă ocup de nepoți.”
”Toată viața asta ai făcut, ai crescut puradei.”
”Da, și i-am adus la liman.”
”Păi tu i-ai făcut. Adică ți-ai făcut singură de lucru.”
”Să nu începem acum. Las-o baltă. Știu că în ochii tăi nu fac nici cât o ceapă degerată.”
”De unde ai mai scos-o și p-asta? Nu-i adevărat.”
”Ai nevoie de ceva? Vrei să vorbesc cu doctorița?”
”Nu. Și dacă vreau, pot să-i vorbesc și eu.”
”Atunci te las. Am parcat mașina unde nu trebuie. Sper să nu mă amendeze.”
”Du-te cu bine.”
Putea s-o fi întrebat-o de George și nepoate, da’ cum nu-i păsa, de ce ar fi făcut-o? Doar ca să se fi aflat în treabă?

Carla era o fetiță deșteaptă. Știa să plângă la comandă până obținea ce voia. Da’ Sevag nu aprecia. Venea târziu acasă ca să preîntâmpine scandalul. Adevărul era că trăgea ca măgarul să urce treptele ierarhice precum făcuse taică-său. Dacă Victor ajunsese VP, el voia să ajungă Președinte! O fi avut sau nu șanse, n-avea nimeni cum să știe, dar el către asta țintea. Se remarcase în echipa care tocmai finalizase proiectul de încălzire cu abur uscat al unui bloc de șaptezeci și patru de etaje. Aștepta acolade și era încordat. Olivia știa să nu-l frece la cap. Îi lăsa spațiu, dar se apropia de el când i-o cerea. Așa că Lara n-o nimerise prea bine. Credea că Olivia-l scăpase din mână. Din contră, îl legase și mai strâns. Ăla n-ar fi făcut un pas fără ea. Lara nu știa ce era în budoarul ei. Acolo ea era vrăjitoare. Știa de la maică-sa: cheia căsniciei fericite e în patul conjugal. Ar fi putut să i-o spună Larei, dar prea se dădea a tot știutoare ca s-o fi lecturat-o tocmai ea. Nici n-avea de ce, că-i ajuta mult cu Carla, ca să-i dea mai mult timp să se ocupe de Chris. S-ar fi putut muta oricând de la Victor, dar n-o făceau cât ăia mici nu creșteau suficient ca să-i poată lăsa pe mâna unei femei din afară. Așa că dacă Lara avea ceva de zis, n-avea decât, Oliviei pe o ureche îi intra și pe cealaltă îi ieșea. Dacă-i plăcea să se dea doamnă, fie, putea fi și ea, de se străduia. Da’ știa că de fapt Lara era mizerabilă. Victor de mult nu mai dormea cu ea. Dacă nu-și putea ține bărbatul aproape, ce sfaturi îi putea da ei? Când i-a văzut însă intrând pe amândoi în dormitorul conjugal, și-a pus întrebări. Se împăcaseră oare? Poate. I-a spus lui Sevag:
”Ai tăi dorm în același pat. S-or fi împăcat.”
”Nu-i treaba noastră.”
”Admit. Dar e frumos. Le-or fi venit mintea la cap.”
”S-ar putea să mă promoveze ca adjunct al șefului de la echipa de design. Am sprijin. Singurul care se opune e unul de la resursele umane. Cică sunt prea tânăr. Da’ ca să le dau proiectul la cheie, nu-s.”
”Ăla de a adormit în scaun? De ăla vorbești?”
”Ăla. VP-ul lui îl ține în brațe.”
”Cred că a venit vremea să-și miște fundul de acolo. Cât are?”
”Șaizeci și opt, și n-are niciun gând să iasă de bună voie.”
”Cum își permite să țină talentul în loc?”
”Mi-ar fi fost ușor dacă aș fi fost la companie la tata. El are șanse să devină Președinte acolo, și mi-ar fi fost moale.”
”Nu-ți poți realiza potențialul în umbra tatălui tău. Da’ poate greșesc eu.”
”Nu, ai dreptate. Te doare când strâng așa?”
”Puțin. Da’ poți să-i mângâi.”
”E bine?”
”E foarte bine. Vino încoace.”

Fiecare își avea casa lui. Banii proveniseră în principal din lichidarea averii lui Marcu. Erau mulțumiți? Eh, erau bani deja cheltuiți. Dar Kara avea socri, care se duseseră pe lumea ailaltă unul după altul. Și s-au trezit că ce casă aveau nu le mai ajungea. Prea era mică pentru fetițe și băiat. Amber cu Kevin îi sfătuiseră să se mulțumească cu ce aveau și să pună deoparte banii să-i înmulțească prin tranzacții financiare, bonduri, acțiuni și fonduri mutuale. Ăștia au vrut casă mai mare. Chipurile piața imobiliară s-ar fi valorizat în timp mai bine decât toate celelalte. Așa o fi fost, da’ întrebarea cheie era în cât timp. Soțul Karei se dădea știutor, că doar era agent imobiliar. S-au ales cu o casă mare și o datorie la bancă și mai mare. Adică mușcaseră mai mult decât puteau să înghită. Asta de la Kevin citire. Da’ Amber n-a comentat. În fond la treizeci și patru, Kara cu bărbat-său puteau gândi cu capul lor cum să le fie mai bine. Când a fost însă să-l pună pe Mark în școală privată, s-au trezit că banii nu le ajungeau. Iar ca să se întoarcă la slujbă, Kara ar fi trebuit să plătească o femeie să se uite după fete. I-ar fi mâncat toți banii aduși de la job. Așa că rămăsese să stea acasă. Numai că cine ar mai fi primit-o înapoi după câțiva ani de ne-practicare a meseriei? Întrebarea stătea pe buzele tuturor, da’ n-o articulau ca ăștia să nu răbufnească. Așa c-au fost lăsați să-și vadă singuri de ale lor. Victor abia de le mai vorbea și Kevin, așijderea.

Casă, masă și femeie, asta trebuie să fie doctrină universală, că doar înmănunchează aspirațiile ăluia de-i zice Dasein din ‘filozofeala’ convulsionată a lui Heidegger enunțată prin cuvinte încrucișate. Adică, noua găselnița filozofică a ăluia, veche de dinainte de Aristotel, s-ar reduce la a fi însuși, în raport cu ceilalți. Curvăsărie lingvistică! Lui Marcu nu-i trebuise să studieze tratate de psihanaliză existențialistă ca să se găsească pe sine. Ca în bancul ăla, din păcate adevărat, în care unul se lăudase că învățase o metodă de citire rapidă, și că citise ‘Război și Pace’ în cinci ore. Întrebat fiind despre ce fusese vorba în roman, răspunsese senin: război. E un truism, că dacă-s mai multe case și un Ferrari, apare și blonda cu ochi albaștri. Da’ Marcu avusese prima blondă fără casă și fără Ferrari. Fusese Ella și îi adusese o casă. A doua blondă, Helen, i-a adus și ea o casă. Dar amândurora, el le pusese ce era pe masă. Fusese bărbatul în casă. Acum era olog și eunuc. Și n-avea Dumnezeu să-l vindece. Căutările lui ontologice nu-i puteau tămădui sufletul. Să i se fi redat trupul, că de rest se putea ocupa singur. Molly sigur l-ar fi vindecat de toate. Avea în ea psihoterapia pusă pe capitole, de la masaj la zbenguială nerușinată, și le practica cu har pe toate. Da’ voise să-l despartă de Ella. Și acolo el, Marcu, pusese stop. Familia era mai presus de toate. N-avusese cine să-i fi apreciat sacrificiul că nu se putuse lăuda în gura mare. Oricum, n-avea s-o uite. Amintirea ei îl încălzea chiar și acum ... la cap. În timpul celui de-al doilea război mondial, nemții plasaseră câte o curvă în patul unora dintre piloții vătămați. Au constatat că ăia se recuperaseră mai repede decât ceilalți. Aia e, atingerea unei femei frumoase e leac. A unei mătrăgune ... eh, ce să aștepți, otravă. Aici trebuie studiat cum de o fetișcană dulce și jucăușă ajunge în timp o cotoroanță de nevastă. Poate or găsi niște pilule și pentru asta, din același extract de cocaină ca toate celelalte depresante.

Milly conducea pe trotuar Jeep-ul ei de jucărie pe baterie. O mașină mare i s-a pus în cale:
”Dă-te la o parte, nu vezi că-s mai mare?”
”Ba tu du-te, nu vezi că-s mai mică? Locul tău e dincolo, pe stradă.”
Mașina mare s-a dat la o parte. Un cățel i s-a așezat în față și a lătrat-o:
”Fetiță mică, trotuarul e al meu să mă plimb pe el.”
”Ba e destul pentru amândoi. Treci în spate și ține-te de mine.”
Cățelul s-a ținut după mașinuța ei. Treceau printre picioarele oamenilor mari.
Bill, băiatul din vecini, a oprit-o.
”Sunt polițist, actele la control.”
”N-am, și tu nu ești polițist. Ești pompier.”
”Am fost pompier ieri, da’ acum sunt polițist. Scoate actele, să le văd.”
”Hau-hau,” a făcut cățelul, Bill a rupt-o la fugă și cățelul după el.
Povestea era mai lungă, și când a încheiat-o, Jennifer a trimis-o unei edituri de cărți pentru copii. Nu era prima, dar la asta i-au răspuns. Voiau să i-o publice.
”George, îmi publică povestea.”
”Care?”
”Cu Milly.”
”Bravos, cât îți dau pe ea?”
”Încă n-am contract. George, e prima carte.”
”E minunat. Spune-i și Larei. Doar e profesoară de literatură.”
”O să spun la toți. Nu te bucuri pentru mine?”
”Ba cum nu, dar am aici o problemă căruia nu-i dau de cap.”
”Ce problemă ai?”
”Ăă ... aici la mine, un algoritm.”
”Nu-ți pot ajuta.”
”Nici nu ți-am cerut. Da’ un pic de liniște să mă concentrez mi-ar prinde bine.”
L-a lăsat. Îi publicau cartea, și n-avea cui împărtăși vestea minunată.

va urma




Michael V. Magharian    1/17/2024


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian