Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romïżœnii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivïżœ 2024
Articole Arhivïżœ 2023
Articole Arhivïżœ 2022
Articole Arhivïżœ 2021
Articole Arhivïżœ 2020
Articole Arhivïżœ 2019
Articole Arhivïżœ 2018
Articole Arhivïżœ 2017
Articole Arhivïżœ 2016
Articole Arhivïżœ 2015
Articole Arhivïżœ 2014
Articole Arhivïżœ 2013
Articole Arhivïżœ 2012
Articole Arhivïżœ 2011
Articole Arhivïżœ 2010
Articole Arhivïżœ 2009
Articole Arhivïżœ 2008
Articole Arhivïżœ 2007
Articole Arhivïżœ 2006
Articole Arhivïżœ 2005
Articole Arhivïżœ 2004
Articole Arhivïżœ 2003
Articole Arhivïżœ 2002


Rime rare ( 2 ) - In poezia lui Dumitru Ichim

Pe drept cuvânt, Mihai Eminescu recunoștea că limba român㠄are multe de toate”. Zilnic, fiecare dintre noi ne ospătăm din darurile ei. La marele ospăț ajung însă poeții, care împart ofranda lor creatoare. Unul dintre semnele slujirii artistice este, în poezie, rima, obiect de lux liric. Diamantele de Ichim, de diferite carate, rămân ale limbii române, în unitatea umanității sub forma liricii universale, adevărată complexitate culturală prin referiri livrești. Nu scriu după părerea mea pentru a nu intra în conflict cu alte concepții. Scriu cum înțeleg și îmi asum greșeala, știind c㠄in vitium ducit culpae fuga (Horatiu). Găsesc „justificație” în versurile:
„Inimă pustie, luna-n frunze ce-i?
Felinar de moarte-n creangă de gutui?
Drumurilor toate vinul li-l băui,
Toarnă-mi din mesteacăn, frate-al meu Serghei,

Sau din balalaică, stepe stinse-n dor,
Până unde doare ghimpele-n de ce!
Cu o ploscă nouă vine Li-Tai-Pe,
Noi cei trei și luna – slujbă în sobor! (CCLXIV, 29).
Un spațiu larg pentru originalitate oferă rimele rare heterocategoriale în care intră cuvinte din diferite clase gramaticale, cum ar fi prepoziția și pronumele interogativ. Serghei Esenin, Li-Tai-Pe (Li Tài Bái) și Dumitru Ichim, o treime lirică, apar uniți prin dorul românesc al poetului nostru, atrași de polul magnetic al simțirii umane. Cuvântul ca „făptură specifică”( C. Noica ) intră în rimă echivocă. Frământările sinelui (”inimă pustie”), prin întrebări, devin confesiune. Cuvintele particularizează semnificatia prin rimă rară.
În „zicerea” cântecului de iubire, poetul cheamă întreaga natură a pământului, leagănul rasei omenești. Iubirea e pretutindeni. Dintre toate instrumentele, poetul atrage în „muzica sferelor” fluierul și instrumentele cu corzi. Și nu întâmplător! Iubirea este unică pentru fiecare ființă. Chiar pentru Dumnezeire. Ce frumos răsună lemnul fluierului, instrunment care n-are fixate notele muzicale, sub mâna măiestrită. Sufletul fiecărui îndrăgostit trăieșțe altfel. Sugestia nu se oprește aici. Versurile cântecului poartă originalitatea poetului în ținutul iubirii:
„Se luminează lemnul sub daltă și gealăuri?”
Așa-mi mustra Teslarul întregul trup nemernic.
De slab te lași Iubirii, atunci îi ești puternic.
Au fluierul dă cântec din cioturi, sau din găuri?” (CCLXXXII, 48).
Cu rezonanță de limbă românească veche, inversiunea permite formei neaccentuale de pronume „-l” să organizeze rima cu termenul substantival articulat Heruvimul, singular în locul pluralului. În rimă, forma atonă a pronumelui produce revelații spirituale profunde.
„Cântați cu mine, păsări, munți, prund și etceterale,
Liban sfințit de cedrii, ce-ndrăgostiți slăvimu-l!
Din toate strigi , Iubire! Din țărmurile Tale
Rămas-au numai strune, să cânte Heruvimul”(CCLXXVI. 42).
În sonetul său, D. Ichim este asemenea regelui îndrăgostit din Cântarea Cântărilor (Shir ha-Shirim), care a găsit dragostea la via sa din ținutul lui Efraim în profunzime sufletească inefabilă, într-o „tipologie”specifică pentru o personalitate poetică.
Prin artă, preaplinul sufletului iși revarsă lumina. „Zugravul din Sixtin㔠(Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni) și-a trecut lumina ochilor în capodoperă. Se simte aici și opinia că iubirea este oarbă, slăvindu-se „dragostea mai mult decât vinul”. Iubirea divină și dragostea credinciosului, chiar dacă nu au aceeași măsură , au un numitor comun: capacitatea de jertfă.
În aparenta violență verbală, tocmai cuvintele din rimă clădesc semnificațiile metaforelor pe care, din scena vieții, din contradicțiile comportamentale, poetul-profet le culege în nemurirea creației:
„Sunt curva ordinară, dar și Botezătorul,
De-ngăduit-ai tava, au n-ai uitat zăvorul? (CCLXXXVII, 53)
Știu că libertatea luminii nu poate fi oprită în univers, chiar în antimaterie aduce viață. Libertatea creației, prin apartenență și excludere, naște viață în lirica autentică.
Deplasarea accentului pe forma aton㠄îți”imprimă o mișcare impresionantă: fluidizează curgerea versului în oglindă solidară cu succesiunea silabelor din finalul primului vers:
„Averile furtunii mi-au tâlhărit din vârstă,
De ce-ai chemat nisipul cu Chefa, să-ți fiu stâncă?
E-a ta dezlănțuirea! Și-atât de bine îți stă,
Chemându-mă cu marea, ca inima de-adâncă!” (CCCXLVIII, 118).
Fără expresie, forma atonică a pronumelui, prin voința creatoare, preia accentul fundamental al versului, ceea ce îmi demonstrează că rima nu se calculează ca un preț de cost, nici ca artificiu mecanic pentru impresie, ci din necesitatea provocării stilistice în ritualul creației.
Egalitatea grupelor de sunete, expresie și afirmare melodică, de fapt, consolidează sfârșitul așteptat al versului, moment specific în structura unei poezii de formă fixă. Aranjamentul verb, o formă atonică de pronume, substantiv articulat (articol hotărât - l, omonim cu pronumele personal -l, fără legătură printr-un sem) funcționează neașteptat de bine ca dispozitiv stilistic, tip de creativitate caracteristic poetului din Kitchener:
„- Gând rău, glumit azi noapte, azi, pe jertfelnic ardu-l,
Că nu-n cafea, ci-n flăcări ghicesc a drumuri noi,
Poate că-n altă viață avuși ca suflet nardul,
De mai păstrezi tristețea pe semnul de altoi”(CCLXXIV, 40). Conștient de propriul stil, pe baza metodei sale de creație, în combinația morfologică în discuție, poetul consolidează versul, păstrând funcția metrică și valoarea eufonică. Iubirea readuce ființa la esență. Are loc o transformare prin „altoire”sufletească.
Structurile figurativ-semantice se înscriu pe o traiectorie ascendentă spre rimă, țintă în sistemul de încifrare, de unde se trece la dezvoltarea ulterioară a următoarei coincidențe de frumusețe acustică, de nuanță oximoronică:
„Nu-ți înfioară cedrii, când glasul lui întornu-l
Ca Moise pergamentul deșertului desferic,
O inimă fusese ce-n psalm o duse cornul,
De-atâta foc, lunina e urlet de-ntuneric”(CCLZXXIX, 55).
Devenit semn poetic, prin sens și structură, acest tip de sunete similare are valoare estetică, întreține dinamica versurilor și coboară centrul de greutate pe distih:
„Iar celui ce grădina ne-a închis, dau sfat și rogu-l:
Din fânul de iubire trăiește Inorogul” (CCXCIV, 60).
Cum în fiecare emoție se concentrează un fir epic declanșator, nu e de mirare că predomină, în organizarea rimei, formele scurte ale pronumelui personal la persoana a treia. Se întâmplă și altfel:;
„Pe unde-s cu opt strune chitarele, azi du-mă!
Spre-un continent Vivaldi catarg de zări flămând,
Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă,
Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând! (CCLXXXV, 51) .
Nu s-a formulat fără temei conceptul„acordul de rim㔠(11). Faptul nu ține de eidetism. Se leagă stilistic de arta bijutierului:
„Iubirii, tâlc de flutur, din oglindiri cunoaște-i!”:
Altfel, ce toarce gândul e doar mătasea broaștei” (CCLXXII, 48).
În receptarea procedeului, poetul plasează forma atonă de pronume personal „-i” alături de substantiv, într-o înlănțuire stilistică neașteptată:
„Crezi c-am uitat cocoșii spărgându-mă-n ferești?
La ce folos voința, când dintru miez te nărui?
Cu câtă gelozie, Stăpâne, mă iubești?!
Urcași pe lemnul-șarpe, ca-n fabula cu măru-i” (CCXLVII, 8).
Credem în continuitatea unei tradiții stilistice prin slova slăvită eminescian, tradiție de unde apare la sfârșit de vers chiar un pronume nehotărât într-o strofă ce urcă nivelul reflexivității prin rime rare:
„Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i
Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de
Străpuns spre frumusețe... Mai bine dă-o altui,
Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde...”(CCCXVII, 85).
Iubirea rămâne vie după trecerea în moarte a unei ființe. Regionalismul ler „timp” din rimă, într-o reprezentare sugestivă, concentrează metaforic problematica creației ca modalitate de a transcende moartea.
Diferitele moduri de asociere a pronumelui țin de tipul de creativitate în atenția acordată reprezentărilor lirice pentru a convinge prin funcția de sensibilizare a rimelor compuse în echivalențe fonetice. Valoarea estetică produce profunzime de sens. Pe urmele lui Eminescu, Dumitru Ichim îmbogățește „textul cu nuanțe noi, sporindu-i astfel încărcătura emoțional㔠(12):
„Fum alb, părere-n strai, lin borangicul...
Cireșului îi cer să-mi fie dascăl,
Gând rău, din troscot, inorogul pască-l,
Dar să n-atingă lunii tiriplicul”(CCCXIII, 81).
În criptogramele lirice din aceste versuri se poate pătrunde pe dimensiune axiologică. Perspectiva specifică asupra creației și credinței este sublimarea. Se poate vorbi de harul sublimării. Cireșul simbolizează jertfirea. Jertfa hristică aduce posibilitatea renașterii omului ca ființă. Inorogul este imaginea omului superior. În forme diferite, mitul Inorogului se întâlnește în lumea întreagă. A fost un element important în arta și literatura medievală. De la Aristotel la Dimitrie Cantemir, apoi până la poetul Dumitru Ichim, semnificațiile Unicornului trec în spațiul metafizic. Ca ființă fantastică, licorna are puteri taumaturgice, curăță existența de rău și dă viață. Pentru creația umană, poetul alege, în imagine, borangicul. Pentru firul (alb sau colorat) din țesătura borangicului, dintr-un câmp semantic fertil, poetul alege un arhaism, cuvântul de origine turcă tiriplic. Printr-un joc subtil de substituire, poetul ia locul inorogului. „Ce aude Unicornul”, hieratic, Lucian Blaga? Esentele: „Prin lumea aevelor / cântecul Evelor. // Prin vuietul timpului / glasul nimicului. // Prin zvonul eonului / bocetul omului”. Dumitru Ichim aude „gândul rău”care lovește în aspirația spre absolut, în frumusețea lumii. Renașterea umană e întoarcere în sine, adică la esența ființei, la frumusețea creației.

* Am notat, în paranteză, numărul psalmului și pagina din volumul de versuri „Tu știi că te iubesc”.
11. I. Funeriu, Versificația românească. Perspectivă lingvistică, Ed. Facla, Timișoara, 1980, p. 50.
12 . G. I. Tohăneanu, Limba și stilul poeziilor din tinerețe ale lui Mihai Eminescu, în Studii de stilistică eminesciaă, Ed. Științifică, București, 1965, p.79.



Constantin Teodorescu, New Dundee





Constantin Teodorescu    12/26/2023


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian