George Cosbuc (20 septembrie 1866 9 mai 1918)
Mare poet național și social al românilor, un clasic al literaturii române, critic literar și traducător, membru al Academiei Române din anul 1916....
GEORGE COȘBUC spunea ''Soarele răsare roșu și tot roșu apune; Omul bun în zile rele e tot bun ca-n zile bune''.
GEORGE COȘBUC este poetul care a redat scenele din viața satului, în mijlocul căruia s-a născut și a copilărit, a prins de mic tâlcul cuvintelor, al poveștilor, basmelor din popor pe care le-a valorificat atât de frumos în toată creația sa literară. Educația sa de formare clasică, o strălucită cunoaștere a poeților latini, greci îi va pune amprenta și îl vor ajuta la creearea propriului stil original de versificație, plin de măiestrie, noutate, o artă care trăiește prin poezia sa și în zilele noastre, căci, atât timp cât vorbim de el, poetul nostru este viu.
Spunea scriitorul și preotul IOAN PINTEA despre GEORGE COȘBUC: ''COȘBUC a schimbat mecanismele poeziei românești. Poezia lui COȘBUC este plină de lumină, de sănătate, de vitalitate, de solaritate. El vine cu această descriere a luminii... Nu știu să existe alt poet român mai solar decât COȘBUC. S-ar putea ține o conferință numai despre poemele sale în care apare soarele. COȘBUC este un maestru al jocului în poezie al solemnității, al sărbătorii, al stării de voioșie. Natura în poezia lui COȘBUC nu este ceva static, este un decor, o scenă foarte vie, acest poet are ceva ce nu prea mai apare în altă parte în literatura română în acea vreme: un nerv dramaturgic foarte bine strunit. De aceea, COȘBUC poate fi aplicat pe scenă, și foarte mulți critici au observat această situație''
Redau mai jos poezia ''MAMA''...
Lectură plăcută și o după-amiază frumoasă de toamnă!
~MAMA~
În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipește-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ș-asculți povestea ei
Și stai îngândurată.
Și firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiți la el și nu-l ridici,
Și fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut așa!
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l văd o dată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!
Afară-i vânt și e-nnorat,
Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus și nu mai vine!
Ș-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
|
Daniela Șotincă 9/21/2023 |
Contact: |
|
|
