Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Catargele cu velele strânse ( II )

Un timp au contemplat în tăcere aranjamentul bibliotecii.
”Ce ți-am spus n-a fost cu rea intenție. Doar că ai mei s-au rupt. Asta lasă urme. Măcar voi n-aveți copii. Noi am suferit. De n-ar fi fost ai tăi, probabil că ne-ar fi fost mult mai greu. Uf, destul cu văicăreala. Vreau s-o văd și eu pe Eva ta. Ai putea s-o inviți în seara asta? Ți-ar surâde ideea?”
”Ha, a dracului surioară mai am, te pregătești s-o eviscerezi.”
”Dacă-i femeie cu capul pe umeri precum spui, cum crezi c-o să cadă pentru tine când știe că ești gata să te întorci de unde ai venit? Mă întreb și eu așa, ca să treacă timpul.”
”Nu cred nimic, doar că nu suntem numai rațiune, mai sunt și altele precum atracția și sentimentele și, ce ... ce-ți dai ochii peste cap?”
”Am mai auzit d-astea. Multe din colegele de liceu își schimbau ‘iubiții’ odată cu noul trimestru. Facultate? Ce facultate? Acum se mulțumesc să-și găsească un post de vânzătoare. N-am nimic împotriva sentimentelor, cât sunt sub control. Mircea o fi cârâind, dar până nu ne permitem să avem locul și rostul nostru, n-am de gând să fac pasul. Și doar ca să știi, mama ta mi-a dat dreptate. Am dezbătut îndelung subiectul. De mine s-a lipit. De soră-mea, nu prea. Deja a dat chix cu doi. Acum îi face curte un indian student la medicină. Ăla în loc să fi plecat pe timpul vacanței acasă la el în India, a rămas în Londra să se țină după coada ei. Și ea îl lasă! I-am zis, da’ face după cum o taie capul. Și nici n-am voie să-i spun tatei.”
”Încep să înțeleg de unde vii. Nicio romanță, totu-i rațiune. Expectații și planificare. Cred că d-aia te-ai și înțeles bine cu Cristina. Dar mama nu era așa. Zici că ți-a fost mentor. N-ai prins nimic de la ea?”
”Ba am prins mai mult decât îți închipui. Dacă m-am deschis ție, ar trebui să înțelegi și de ce. Mi-am permis să te trag de urechi ca pe soră-mea pentru că-mi ești ca un frate. Am ținut la tine dinainte de a ne întâlni. Acum că ești aici, parcă ai fi pânza care s-a încadrat perfect în ramă. Stai că sună tata.”
Cât ea vorbea, el visa. Apartamentul încă-l avea, mașina era la scară, iar Eva, poate, poate că l-ar accepta. De ce ar lichida, ca să se întoarcă lângă mătrăguna care-i otrăvise viața cu picătura? Laura era o naivă. Ar fi fost însă pierdere de vreme să încerce să-i deschidă ochii. Vai de amărâtul ăla de Mircea, dacă nu cumva o fi fost și el tot atât de încuiat. Parcă-i și vedea la altar jurându-și de de toate, crescându-și copiii, și ajunși la pensie, dându-și cu pumnii în cap de toate cele nefăcute și pierdute. Da’ d-alde ăștia nu regretă nimic niciodată. Prea-s plini de ei. Din contră, se mulțumesc că-și văd umbra lăsată pe pământ. Nu-i duce capul că după apusul soarelui umbra dispare.
”Tata vine acasă să împacheteze că pleacă în delegație. Mă duc sus. Tu caut-o pe Eva. Poate c-ar accepta, deși eu în locul ei n-aș face-o. Sună-mă să-mi spui.”
Da’ până nu se vedea cu banii în poală, nu putea aranja nimic. Și dacă tranzacția se încheia cu succes, n-ar fi fost prea târzie ora s-o mai caute? A cântărit. În concluzie, a sunat-o la numărul introdus de ea. I-a răspuns un robot că n-ar fi fost valabil. La așa ceva nu se așteptase. I l-o fi pus acolo intenționat greșit? După oarece chibzuială a sunat la editură.
”Marcu, puteai să mă suni pe telefonul meu,” i-a răspuns o Evă exuberantă după ce i-a făcut legătura o acritură de dispecer.
”Scuză-mă, erai în mijlocul unei petreceri?”
”Nu, de ce?”
”Așa mi s-a părut. Te-ai înveselit cumva cu un cocktail?”
”Nu mi-ar displace, dar e cam devreme, și nici locul potrivit.”
”Da’ mai pe seară ți-ar surâde? Cu așa zisa ‘soră’-mea cu amorezul? După ce aș încheia tranzacția cu bancherul, mi-ar plăcea să sărbătorim toți patru, asta de ai fi disponibilă.”
”Disponibilă? Hmm, să-mi consult orarul. Nu găsesc nimic. Deșert cât pot cuprinde.”
”Atunci rămâne așa. Cum termin te sun să te ridic de unde-mi spui.”
”Marcu, asta-i din engleză tradusă. Ca să mă ridici poate ți-ar trebui o macara.”
Eh, i-ar fi întors-o că la cât era de subțirică și micuță s-ar fi încumetat s-o ia pe brațe, dar i-a fost frică. Ar fi încălcat teritoriul, nebulos demarcat, al flirtului. L-ar fi putut respinge, și ar fi fost rău, or l-ar fi putut accepta, și atunci ce să fi urmat? Trebuia să fie prudent.
”Numărul tău nu-i în service.”
”Nu, mașina mea e în service. Am lăsat-o acolo azi dimineață. I-ai pus gând rău, așa-i?”
”Uite, ți-l citesc, spune-mi de-i corect sau nu.”
Nu era. Greșise o cifră.
”Închid și te sun înapoi pe telefonul tău, da?”
Numărul a funcționat. A răspuns imediat. Marcu a reînnodat.
”Ziceai de mașină? Conserva de fasole? Ce a făcut? A fiert și a dat pe dinafară?”
”N-a dat nimic. Adică, nimic. Moartă, coaptă și răscoaptă la popa la poartă.”
”Păi ce căutai la popă?”
”Să mă spovedesc.”
”Vei fi având multe păcate.”
”Am să le mărturisesc, după ce-ți termini tu povestea.”
”Te sun, probabil în jur de patru.”
”Da’ cum voiai să mă ‘ridici’? Pot comanda de una singură un Uber, mă descurc.”
”Am mașină. Vin și te iau de pe unde mi-oi spune.”
”Ok, și cumva știi și localul? Vreo ținută specială?”
”Nu știu localul, Laura îl știe, dar tu ține-te dreaptă și sigur o să-i dai pe toți pe spate.”
”Mulțumesc, le răsucești frumos, da’ nu prea m-ai luminat.”
Chiar se potriveau. Fata asta îi era pe măsură. Îl atrăgea în toate sensurile. Cum să scape însă de vinovăție? Asta-i ce-l ținea în loc, precum o lesă legată de stâlpul de la gard. Preceptele morale? De alea se voia scăpat. Numai că-i fuseseră aliniate în rând cu genele, de ai lui și societate de la naștere încoace. Revoltă-te, de poți! De parcă cu ochii în oglindă ți-ai trage palme. Sau ți-ai tăia o ureche. Doar că ăla era un smintit, nu?
A coborât la mașină. Până s-o ia pe Eva trebuia s-o poată duce fără smucituri. S-a învârtit pe străzi. Comparativ, volumul traficului ar fi fost subțire, dar ambuteiajul chiar era rău. N-aveau cursivitate. Îi venise că puteau lăsa dracului orașul evident ultra congestionat și să construiască un altul. Precum o făcuseră în Brazilia. Da’ cum nu se grăbea nicăieri, își permitea să aibă idei. Banii le-or fi lipsind. Da’ din câte înțelesese, oricum trăiau pe datorii. Măcar să fi făcut ceva deștept cu ei. Numai nu era el cel care să le zică ce ar fi fost deștept și ce nu. Las’ că știau creditorii. Te învață ăia și cum să sugi laptele de la mamă. Ei știu, că sug odată cu noi, de la mamele noastre. Și cresc de multe ori mai repede ca noi. Adică, sunt mai eficienți. Ce, e doar business! Mercantilismul anglo-saxon în plină acțiune de defrișare! O vizită prin centrul Detroit-ului sau al Washington-ului ar putea fi instructivă. Nici San Francisco nu trebuie ratat. Da’ pentru a le vizita speluncile trebuie și bani, și un revolver încărcat pus la îndemână în torpedoul mașinii. Tot dând la pedală și jonglând cu schimbătorul de viteză ajunsese s-o miște relativ lin. Mercedes-ul îi plăcea, se simțea bine în el. Ajuns acasă a făcut duș, s-a îmbrăcat frumos, și s-a pus pe așteptat. La trei fără zece l-a sunat avocatul că era gata cu actele și dacă putea urca. L-a invitat sus.
”Astea sunt,” i-a zis, înmânându-i un dosar.
Marcu nici nu l-a deschis. La ce să se uite? L-a sunat pe bancher.
”Am hârtiile. Când poți, putem merge la bancă să numere și verifice bancnotele, după care să mergem la notăriță.”
”Pornesc acum, ne întâlnim la intrare în zece minute.”
N-au fost zece, ci douăzeci. Traficul! Cu banii într-un plic sigilat, au luat-o pe jos spre notăriță. Unchiul îi aștepta în fața blocului. Li s-a alăturat.
Notărița a studiat hârtie de hârtie, de parcă și-ar fi pregătit doctoratul în cadastru.
”Toate-s aici. Banii?”
Bancherul a pus pe masă plicul burdușit.
”Vă rog să-i numărați în fața mea,” i-a zis notărița lui Marcu, ”și să confirmați că sunt cât scrie în actul de vânzare-cumpărare.”
”Sunt, abia i-am numărat la bancă. Plicul a fost sigilat acolo.”
”Foarte bine, dar deschideți plicul să fiți sigur.”
Marcu l-a deschis. În ochi îi dansau semnul dolarilor deși bancnotele erau în euro.
Notărița i-a pus să semneze pe amândoi. Marcu a încercat să-și îndese plicul în buzunarul de la pantaloni. A renunțat că nu-i încăpea. După ce i-au mulțumit, și-au luat la revedere de la notăriță. În fața blocului și-au dat mâinile. Unchi și nepot au urcat, Marcu s-a dus la bancă. Într-un sfert de oră banii erau în contul comun cu Cristina. Douăzeci și opt de mii i-a depus în contul lui personal în care avusese exact cinci dolari. A sunat-o pe Cristina.
”Am banii.”
”Câți?”
”Cât ți-am zis, o sută treizeci și nouă și rest. Dolari canadieni.”
”Și unde sunt?”
”În contul nostru la TD.”
”Sunt acolo?”
”Încă n-ai făcut ochi?”
”Abia am ajuns la office. Stai să deschid contul. Așteaptă.”
”Aștept. Verifici contul sau mă verifici pe mine?”
”Wow, bravos, sunt. Când te întorci?”
”Asta-i tot ce ai de spus?”
”Ce a fost chestia cu mașina?”
”Ce vrei? Ce mașină?”
”I-ai întrebat pe ai mei de o mașină. De ce?”
”Am găsit un act vechi la ai mei în sertar. Da’ mașina pare-se că nu mai există.”
”Ia-ți bilet și vino acasă. Nu mai cheltui acolo banii aiurea.”
”Ba deocamdată vreau o pauză. Cred că am făcut destule.”
”Sună-i pe ai mei.”
”Ce să-i mai sun? Văd că vă țineți la curent.”
”Nu fii nesimțit. Sună-i și spune-le că-s banii în cont. Să vină de la tine.”
”O să.”
”Unde ești acum?”
”În holul băncii.”
”Te duci acasă? Cât o să te lase să mai stai în apartament?”
”Nu știu, am uitat să întreb.”
”Nici nu contează. Ia-ți bilet. E doar o adresă pe telefon. N-ai de ce să-ți bați capul prea mult. Uf, o sută treizeci și nouă de mii, asta da, am ce face cu ei. Scad din datoria la bancă și ne revine mai puțin de plătit rata lunară.”
”Perfect. Aș zice că ești mulțumită.”
”E doar o picătură într-un ocean. Dar e mai bine. Hai că trebuie să m-apuc de lucru. Sună-i pe ai mei și fă-ți rezervarea. Asta-i tot ce-ți mai rămâne de făcut.”
A închis. Adică, după ce închisese ea mai întâi. Da’ la ce era să se aștepte? I-a sunat pe ai ei. I-a răspuns ea. Și-l și imagina pe socru-său stând ca belferul în fotoliu și direcționând-o pe soacră-sa cu ‘fă aia, fă ailaltă’. Nu-i era rău deloc. I-ar fi plăcut și lui așa.
”Banii sunt în contul nostru. Am anunțat-o pe Cristina.”
”Bravos, cred că fiică-mea e fericită, bravos,” și strigând către bărbat-său, ”banii sunt în contul Cristinei!”
Ăla o fi zis ceva că soacră-sa amuțise. Marcu se întreba cât mai avea să aștepte în telefon. Când a revenit, soacră-sa coborâse vocea cu o octavă.
”Ne bucurăm. Când pleci?”
”N-am făcut încă rezervare.”
”Spune-ne când și te ducem la aeroport.”
”Mulțumesc.”
Fusese chiar rece. Ce i-o fi spus socru-său? Că acum că-și avea banii, să dea divorț? N-ar fi obținut decât jumate din ei, și tot nu acopereau datoria la bancă, nici pe departe. Deci, tot legați erau unul de altul, financiar. Că altceva, chiar nu mai era. Poate pisoii!
L-a sunat pe bancher. S-au congratulat din nou.
”Știi, am uitat să te întreb, când ai avea nevoie să eliberez apartamentul? Sincer, m-aș mai folosi de el câteva zile.”
”Marcu, stai cât vrei. Mai încolo vrem să construim o scară să unim apartamentele.”
”Să spargi plafonul? Ai voie?”
”O să renovăm totul. Da’ până atunci mai durează. Și cu ‘voia’ ne descurcăm. Tot în Balcani suntem, și te asigur că aici vom rămâne pentru cât timp pot să prevăd.”
”Mulțumesc pentru înțelegere.”
Percepția e totul. Canada nu-i în Balcani. Așa că acolo nu umpli buzunarul funcționarului, ci cuferele partidelor. Cererea ți-e satisfăcută în limitele donației. Da’ pentru a fi luat în seamă, donația trebuie să fie generoasă. E precum contul de la bancă. Scoți din el pe măsură ce ai nevoie. Pentru amărășteni însă, adevărat, nu-i un traseu de urmat. D-aia-s cuminți, că-s săraci. Nu-i la fel peste tot? Eh, în linii mari!
Laura a coborât la el de îndată ce a anunțat-o.
”Felicitări! În jumătate de oră apare și Mircea. Ce a zis Cristina? S-a bucurat, așa-i?”
”Da, a zis că-i o picătură într-un ocean.”
”Cred că a zis-o într-un context, nu? Cumva, al datoriilor pentru apartament?”
”Luați-vă de mână.”
”Eva ți-a acceptat invitația?”
”Da.”
”Păi să-ți dau să-i dai adresa localului.”
”Dă-o încoace. Mă duc s-o iau de unde mi-o spune.”
”Aa ... nu vine cu mașina ei? Mi-ai spus că are.”
”E la service.”
”Și nu poate lua un taxi? Trebuie s-o culegi tu? Te dai mare cu Mercedes-ul?”
”Exact asta fac. Am și exersat. Acum o duc lin.”
”Pe mașină sau pe ea?”
”Pe amândouă. Una e în cealaltă.”
”Și le sorbi pe amândouă din ochi.”
”Exact. Ce ar fi să-ți vezi de Mircea? Săracul, îl ții pe uscat.”
”N-ai grija lui. Ne descurcăm.”
”Nu vreau amănunte. Dă-mi adresa.”
Eva tot veselă era, da’ ziua de muncă se simțea. I-a dat raportul cu casa.
”Tot la editură sunt, dar lasă-mă să ajung acasă să mă primenesc pentru eveniment.”
”Vin și te iau, te duc la tine, te aștept în mașină, și mergem la locantă. Cu Laura și Mircea ne întâlnim acolo. Pe Mircea o să-l văd și eu pentru prima dată.”
”Cred că degeaba îți dau direcțiile. Mai bine pune adresa în Google Maps.”
”Ascult.”
Harta l-a descurcat. Acum se grăbea, dar traficul tot ăla era, ba parcă mai rău. Deh, aveau și ei oră de vârf. Relele se răspândesc pe mapamond precum guturaiul. Odată ajuns s-a oprit din înjurat. Eva stătea pe trotuar și pentru că nu știa mașina nu se uita spre el. Dar el se uita la ea. Nu era frumoasă de la prima privire. De la a doua dădea semne. Da’ inima lui o luase înainte. Deja bătea a dorință.
Încă nu-l remarcase, deși se proptise de portiera din dreapta deschisă. Putea s-o fi strigat, dar n-a făcut-o. În cele din urmă avea să-și întoarcă privirea spre el. Numai că ea urmărea traficul. A sunat-o.
”Ce faci?”
”Te aștept. Ai pățit ceva?”
”Nu. Și eu te aștept.”
”Te-ai rătăcit? La ce adresă ești?”
”La aia pe care mi-ai dat-o.”
”’Oi fi greșit iarăși ceva. Ia verifică.”
”Nu-i nevoie, sunt la aia bună, tu stai în fața intrării, și eu mă uit la tine.”
”Ah!”
A dat să se urce. Marcu făcea pe valetul.
”De data asta te las. Ușa asta pare cam grea. Mersi. Frumoasă mașină mai ai.”
”A fost mașina alor mei. Merge bine, și nu trage vânturi.”
”Iar tu miroși foarte frumos. Cu ce te-ai dat?”
”Acum, cu nimic. Da’ m-am dat cu prea mult înainte de a ne întâlni la ‘Carul cu Bere’, așa că m-am schimbat și le-am lăsat la aerisit.”
”Uite că am învățat ceva nou. De acum o să parfumez hainele cu o zi înainte să le port.”
”A fost la nimereală. N-o lua drept știință.”
”Dacă nu pornim odată riscăm să ajungem când sting ăia luminile.”
”Nu-i bai. Sărbătorim la lumânare.”
”Hai să mergem. Abia apuc să fac un duș.”
”Păi zi-mi pe unde o iau.”
I-a zis. Înjurăturile le-a ținut în el. Până la urmă au ajuns în fața unui bloc vechi cenușiu cu șase etaje în formă de suprastructură a unei nave de pasageri.
”Doar n-o să mă aștepți în mașină. Urcă,” l-a somat Eva fără să ezite.
Dar el se codea.
”Stau aici. Ia-ți cât timp ai nevoie. O să ascult radioul. Nici nu știu dacă merge.”
”Marcu, nu te prosti. Îți pun televizorul și o să te uiți la el cât timp mă fac prezentabilă.”
Îl frigea limba să-i spună că pentru el deja era cât se putea de prezentabilă, da’ și-a înghițit-o. Să nu interpreteze. Așa că a urcat cu ea pe scări mozaicate, până la primul etaj. L-a lăsat în living, pe sofa, în fața televizorului. Nu i-a arătat restul, și nici el n-a cerut să vadă. Ea a dispărut, și Marcu s-a ridicat să se uite din balcon afară. Da’ n-avea la ce. Vis-a-vis era un alt bloc, nou construit, care oblitera complet priveliștea. S-a întors la sofa. A închis televizorul. Camera era mobilată auster și fără niciun tablou pe pereți. Biblioteca era însă plină, gemea de cărți. S-a ridicat și a luat una la întâmplare. Se așteptase. Era cu dedicație, și coperta făcută de Eva. Probabil că multe erau tot așa. Le-a lăsat. Nu de alta, dar îi era teamă că dacă trăgea de una să nu cadă celelalte. S-a așezat. A vrut să se joace cu telefonul, dar a văzut că rămăsese cu mai puțin de treizeci la sută din baterie. Hărțile alea ale lui Google mâncau baterie pe pâine. Până n-aveau să le facă să țină o săptămână cum să-și fi luat mașină electrică? Doar că în curând nu mai aveau ce altceva să cumpere. Guvernul restricționa emisia de carbon sub limita a ceea ce putea scoate un motor pe benzină, îi îndopa cu subvenții pe fabricanții de automobile de-i costa p-ăia mai puțin să scoată una electrică decât una clasică, și cumpărătorii nu mai aveau altă opțiune decât să le ia pe cele electrice, la prețuri astronomice, pentru care deja le plătiseră din taxe. O jecmăneală! Numai că dragii de cetățeni care încă se mai ostenesc să voteze aleg după ideologie, în loc să se uite la candidați. Așa că merge orice. Iar când pâinea se scumpește, îl înjură pe brutar, nu pe guvern. D-aia v-or fi pus și educația pe butuci. Ca să ajusteze lozinca la realitate: ‘noi muncim, nu gândim’. Ba prin extensie, nici să nu se mai muncească, că industriile se strămutaseră...departe. Așa se face că au legalizat marijuana, să aibă omul cu ce se îndeletnici acasă, nu să ardă de pomană gazul ...!!!
”Cum arăt?” l-a întrebat Eva luându-și o poziție de poză.
”Strașnic!”
”Mulțumesc. E al doilea compliment pe care mi-l faci. Te costă mult?”
”Sunt pe merit. Așa că-s gratis.”
”Hmm, ăsta-i al treilea. Ce ai pățit? Inflația?”
”Mă minunez și eu. Mergem?”
”Sunt gata.”
Mircea arăta precum și-l închipuise: un tocilar, cu ochelari rotunzi cu dioptrii multe, păr des tuns potrivit dar lăsat să-i vină pe frunte, gură mare cu buze subțiri, și lung și deșirat precum o coadă de mop. Marcu a dat mâna cu el, și Eva cu Laura.
”Laura, povestea ta și a surorii tale cu părinții lui Marcu m-a impresionat. Trebuie că au fost niște oameni deosebiți,” s-a avântat Eva să încerce marea cu degetul.
”Au fost minunați, și le simțim lipsa și îi plângem. Și o facem pe umărul lui Marcu. Soră-mea n-a apucat să-l întâlnească, da’ i-am descris în amănunt conversațiile avute. Și am căzut amândouă de acord: suntem norocoase să-l avem drept frate.”
”Când mă gândesc că era să dau peste Marcu să-l pun jos și mai multe nu, încă îmi vine să râd. Așa ne-am intersectat pentru prima dată. Mi-am cerut scuze și el mi-a ținut o predică. Voi doi cum v-ați întâlnit?”
”La o piesă de teatru eu eram cu două prietene, el cu încă unul, și acel unu le cunoștea pe prietenele mele. Ne-am adunat după spectacol la o braserie și eu am comentat din piesă, Mircea m-a ascultat fără să zică nimic, și când era să-l las în zeama lui pe mutulică, mi-a zis că descrisesem corect, dar interpretasem greșit. M-am uitat urât la el, dar mi-a argumentat pe puncte, de parcă prezenta în PowerPoint. Ăă ... și mi-a plăcut.”
Marcu ronțăia spusele Evei. Îi sunau ca și cum i-ar fi elevat la nivelul relației dintre Laura și Mircea. Să fi înțeles el aiurea? Nu mesajul în sine, ci intercalarea. Întâlnirea, bun, un accident. Da’ după aia să-i întrebe pe cei doi de cum au început-o? Doar că ăia erau iubiți. Și el cu Eva, nu. Ar fi vrut? Adică, ea, ea ar fi vrut? De ce lucrurile astea erau atât de complicate? Putea fi atât de simplu, să-i spună direct c-o place și că ar fute-o dacă ar vrea și ea. Ce rău ar face cui? Ha, păi ar rămâne să-i dea și banii înainte, și atunci ar numi-o curvă. Dacă ar fi respectabilă, n-ar lua banii. Adică, ar fi o proastă. De ce ar da de pomană, nu? Or fi așteptând și altceva. Iubire și alte sentimente, împletite cu interese. Asta-i respectabilitatea. Sentimentele se evaporă repede, așa că rămân interesele. Dacă-s cât de cât împlinite, rămân lângă ales. Altfel, îi fac zile fripte până-l dau afară din alcov. Și le mai aruncă și că-i din vina lor la judecător. O fi! Adică, nu iei retail, iei vrac, și plătești înapoi cu țârâita plus dobânda. Ca la bancă. Da’ asta era Cristina. Eva sigur era altfel. Așa simțea. Doar că atunci când o luase pe Cristina simțise tot așa. Adică, mai bine nu se încurca. Auzise că două curve thailandeze costau pentru un ‘masaj complet’ trei sute de dolari. Cu banii puși deoparte putea merge la unele ca astea de nouăzeci de ori. O dată pe săptămână, însemna să-l țină nici doi ani, mai exact, unul și trei trimestre. Uf, și după? D-aia-i bună chestia cu sentimentele: ieși mai ieftin!
Mircea evident nu era dintre ăia care să gândească cu voce tare. Mai întâi procesa, și după, poate vorbea. Eva încerca să-l tragă de limbă. Ăsta răspundea în silabe. Politicos, nimic de zis, da’ introvertit. L-a lăsat. N-avea decât să țină în el.
”Azi m-am distrat copios la office. Directorul editurii îl anunță pe un scriitor că-i va publica cartea. Ăsta-i mulțumește pentru binele pe care i-l face. Directorul îi răspunde: ‘despre bine... spunea Constantin Noica... să nu dea Dumnezeu să fim judecați pentru binele pe care puteam să-l facem și nu l-am făcut!’ Scriitorul stă un pic în cumpănă. Îi zice: ‘dacă-i p-așa, nu mă calific’. La care directorul îi replică: ‘nici eu ... doar îl pomeneam pe Noica!’ Atunci s-a nimerit să mă suni tu,” a spus Eva, ”așa m-ai prins râzând de una singură.”
”O să-i faci coperta?” s-a interesat Laura.
”Eu sau una din colege, încă nu știu. Dacă-s eu, va trebui să-i citesc manuscrisul. Dar după schimbul de cuvinte, cred c-am să vreau să-l citesc indiferent dacă mi se pasează mie sau nu proiectul.”
”Chiar le citești pe toate? Adică, cum se citește, din scoarță în scoarță?”
”Nu chiar. Până ajung să corelez titlul cu conținutul. Multe n-au nicio legătură. Acolo dau de greu. Da’ și cu cititul ăsta, e un fel de a zice. În două ore termin două sute de pagini. Nu c-aș rămâne cu mare lucru, da-i suficient ca să-mi fac o idee de grafică.”
”Și lui Mircea îi place să facă cuvinte încrucișate. Mă pune să-i cumpăr reviste,” a plesnit-o ‘surioara’ lui Marcu.
Marcu s-a uitat îngrijorat la Eva. Dar nu dăduse niciun semn. O încasase pe tăcute.
”Cărțile pe care le publicați, se vând?” a întrebat Mircea.
”Oferim multe titluri în tiraje de la mici la insignifiante.”
”La noi capătă designația de ‘New York Times Bestseller’ titlul cu un tiraj de peste zece mii de exemplare,” a ținut să le aducă la cunoștință Marcu.
”Zece mii? Încearcă o sută. Avem și tiraje de treizeci. Pe unele le scoatem în trei zile. Avem tipografie proprie. Ce spui tu e o fantezie. Dar fiți atenți, per total de la toate editurile, în primul trimestru numai, și aliniate pentru lansare erau peste o mie cinci sute de titluri. Jumate se duc direct la reciclare.”
”Și din ce trăiți?” a investigat Mircea chiorându-se prin lentilele groase la Eva.
”Din aer. Și ceva subvenții. Sunt convinsă că în subsol e depozitată dinamită. Careva o fi stând gata s-o aprindă.”
”Dacă mai rezistați un an, sunt gata să vă reprezint legal,” s-a dat rotundă Laura.
”Un an? Cu barou cu tot?” i-a aruncat-o Eva.
Marcu începuse să se dumirească. Cele două nu chiar se înghițeau. Și abia de schimbaseră câteva vorbe. Mirosea a cotonogeală, și nu-și putea explica de ce.
”Tu de ce bei? N-o conduci pe Eva acasă?” s-a luat Laura de Marcu.
”Ce, un pahar de whisky? Se duce până atunci.”
”Bea liniștit, pot să iau taxiul,” l-a asigurat Eva, ”și din cocktail-ul ăsta al lor poți să-mi mai comanzi unul că-i bun.”
”Nici vorbă, eu te duc. Gata, trec pe limonadă. Laura, ești mulțumită?”
”Nu vă luați după Laura, e cu legea,” a intervenit Mircea.
”Mircea, nu-s chiar așa de bătrân și-s fratele Laurei, așa că-s Marcu pentru tine.”
Cu limonadă nu le putea ține isonul. Ăia se colorau la față și fetele începuseră să turuie. Nimicuri, fleacuri, filme pe care nu le văzuse, actori de teatru de care n-avea habar, și shopping, care nu-l privea. Era într-o altă lume, pe care n-o știa și nu-l chiar interesa.
La desert a comandat clătite flambate și șampanie. Da’ exact la spartul târgului, ăia dăduseră greș. Clătitele rămăseseră îmbibate în alcool.
”Eh, asta e. Măcar de ar fi folosit whisky în loc de vodcă,” a comentat.
Bine ar fi fost să se fi oprit acolo. Da’ gura i-a pornit fără el:
”Dacă tot sunt aici, aș vrea să mai văd odată marea. Bănuiesc că-i tot acolo. Ce ați zice să veniți cu mine? Acopăr tot, nu v-ar costa nimic, și am avea distracție. Tare mi-ar place.”
”Aș merge. Plecăm dimineața devreme și ne întoarcem după înserat ca să prindem șoseaua mai liberă. Sunt pentru,” i-a pus-o Eva în stilul ei simplu și la obiect.
”Sâmbătă, ca să poată Mircea,” a încuviințat Laura.
Uitase să-l întrebe dacă era de acord. Da’ ăla nu protestase.
”Mă gândeam la o săptămână,” a aruncat Marcu bomba.
”Adică ce crezi că se schimbă în a doua zi față de prima zi? E aceeași apă,” l-a ciupit Laura.
”Vreau s-o simt, nu numai s-o văd.”
”Nu cred ca cei de la firmă să-mi aprobe o săptămână de concediu,” a intervenit Mircea.
Eva tăcea. Tocmai ea, vorbăreața, acum sorbea gânditoare din șampanie.
”Marcu, chiar dacă i-ar da lui Mircea o săptămână, tu ar trebui să fii nebun să plătești pentru trei camere și toate celelalte. Ce ai să-i spui Cristinei? Nu cred c-ar fi de acord, și fii sigur că ar ridica obiecții și asupra componenței. Cred că dacă ne rezumăm la o zi e arhisuficient să-ți faci damblaua să vezi marea. O vezi, și ne întoarcem,” i-a zis Laura pe ton de sfătuitor la casa regală.
Numai că el nici gând n-avea să-i spună Cristinei ceva. Despre Eva? Abia atunci ar fi fost nebun, de ăla bun de legat. Nici vorbă de Eva, mașină, mare, nimic. Își trăia momentul lui de libertate după douăzeci de ani de chin în prizonierat. N-avea de gând să-l lase să treacă.
”Ai dreptate, surioară, sâmbătă dimineață plecăm și seara ne întoarcem. Toți de acord?”
”De acord,” i-au răspuns fetele la unison.
Mircea a dat din cap. Și el era de acord. Așa că în două zile plecau toți patru la mare. Da’ Marcu deja avea în cap un plan.

Că erau Atlanticul, Marea Neagră sau lacul Ontario, totuna, de pe mal se vedeau la fel. Și cerul, același albastru, împânzit de sateliți. Da’ ăia-ș ascunși. Te măsoară de la distanță de pe unde ești. Data nașterii? Sigur, o mie nouă sute toamna. Degeaba! Are poza ta. Și a prietenilor. Ce, pot fi teroriști, și tu nici să nu știi. Las’ că știu ei. Adresa, telefonul, conturile bancare, recordurile medicale, listele de cumpărături, preferințele muzicale, ce altele? Ei știu cine ești mai bine decât tu pe tine. Ba știu și cu cine o să votezi. Da’ de răspunsul Evei la invitația lui, asta probabil că le dăduseră algoritmii peste cap. Erau pe o terasă, tinerii se bălăceau în apă, și Marcu i-a aruncat-o:
”I-am putea lăsa să se întoarcă cu trenul, și noi am rămâne aici o săptămână.”
Eva nu dăduse semne c-ar fi auzit. Își făcea de lucru cu gheața din pahar. Marcu a luat tăcerea drept răspuns. Era roșu tot. Și nu de la soare, că-și cumpărase pălărie de paie.
”Marcu, știu, ne potrivim. Dar eu de-mi împletesc trupul, o fac odată cu sufletul. Tu pleci, și eu plâng. Au mai fost înainte doi. Sufăr după amândoi. Și nu mi-e ușor.”
”Înțeleg.”
”Aș vrea să cred.”
La întoarcere, pe porțiuni, a gonit cu cât putea mașina. Odată singur în apartament și-a pus sticla de whisky pe măsuță în față. O contempla. Putea s-o golească, dar asta nu însemna decât să se trezească cu capul greu de dimineață. De pe telefon și-a căutat bilet. L-a găsit chiar pentru a doua zi, la jumate preț decât ar fi plătit de la Toronto. A sunat-o pe Cristina să-i spună.
”Care-i zborul?”
I l-a citit de pe biletul electronic.
”Bine, vezi dacă ai mei au ceva să-ți dea să aduci cu tine aici.”
”Știi bine că n-am loc.”
”Vorbește cu ei, poze, hârtii, nu știi. Oricum te duc ei la aeroport.”
”Vedem. Acum mă culc. Te sun înainte de îmbarcare.”
”Bine.”
Zorile l-au prins cu ochii mijiți. Se întorcea la Cristina. De bună voie și în silă. Îl disprețuia. Vorbea la două săptămâni o dată cu doctorul lor de familie. Și ea, dar separat. Le făcea terapie. Ei, nu lui, că el cu doctorul erau prieteni. Avea peste optzeci de ani, dar era mai verde decât el la nici cincizeci. Și era cult. Adică, peste profesional, avea o cultură vastă. Devora tot ce se păstra ca valoare în patrimoniul universal. Și asculta muzică clasică. La un moment dat i-a spus că în toată cariera medicală nu întâlnise pe vreunul mai deștept. Marcu s-a lăudat Cristinei. Deh, așa-i spusa, că prostul nu-i prost destul dacă nu-i și fudul. Aia s-a uitat la el cu milă și ranchiună. Nu l-a învrednicit cu un răspuns. Da’ altă dată, pe când vorbea cu doctorul și-l pusese prin difuzorul telefonului, Cristina ascultase, și l-a auzit distinct pe ăla spunând că Marcu era cu câteva capete mai presus de ceilalți. După încheierea convorbirii, Cristina a reacționat:
”Un excursionist întâlnește în munți doi ciobani. Îi întreabă de direcție în engleză. Ăia tac. Încearcă în franceză. Nimic. Germană, italiană, tot un drac. Pleacă. Un cioban către celălalt: ‘ai văzut câte limbi străine știa ăla? Trebuie că-i deștept tare.’ La care celălalt: ‘și la ce-i folosește?’ Așa și ție.”
”Ai dreptate, și mai știu că degeaba te pui cu proștii, că te aduc la nivelul lor și te bat cu experiența.”
”Când ‘oi pune banii pe masă, atunci să deschizi gura.”
Acum pusese banii pe masă. Și? Ce era să se întâmple?
Dimineață a sunat-o pe Eva de jos de la intrarea în editură.
”Poți coborî un moment? Am să-ți spun ceva.”
”Unde să cobor?”
”La office în față. Te aștept.”
Cum a văzut-o i-a întins actele și cheile.
”La douăsprezece trebuie să fiu la aeroport. N-am când să mai fac acte, dar cu astea poți s-o conduci. Ce nu poți este s-o vinzi. În rest este a ta să te folosești cum vrei de ea.”
”Tu nu ești întreg la cap? Îmi faci mie cadou o mașină? Cum crezi c-aș accepta așa ceva?”
”Simplu și firesc. N-am ce face cu ea. Tu ai.”
”Ce butonezi acolo?”
”Caut un Uber.”
”Păi dacă mi-o dai așa, lasă-mă să-ți fiu taxi. Te duc eu unde ai nevoie.”
”La aeroport.”
”Nu-i prea devreme?”
”Am lăsat cheia apartamentului la vecinul de sus, mi-am luat la revedere de la Laura, cu socrii o să le dau mai încolo un telefon, așa că nu mai am nimic de făcut. Sunt bun de trimis pachet acasă.”
”La o cafea poți să mai stai. Au și niște foietaje apetisante. Hai cu mine.”
”Mașina-i dincolo.”
”Nu, mergem pe jos, e chiar după colț.”
Așezați la o măsuță, Marcu se tot întreba ce era să-i spună să rămână. Dar nu-i venea nimic, așa că o aștepta pe Eva să zică ceva.
”Marcu, tu cumva scrii?”
”Poftim?”
”Marcu, eu așa cred. Ții în sertar, nu? E așa sau nu?”
”Ești greșită.”
”Nu-s. Am întâlnit tot felul. Te recunosc. Scrii și te ascunzi.”
”N-am ce mă ferii că nu scriu un rând. E doar în capul tău.”
”Mă rog. Câteodată mai greșesc. Da’ dacă ai, dă-mi să citesc. N-ai avea nimic de pierdut.”
”N-am.”
”O să corespondăm, da?”
”Sigur, dacă o să vrei.”
”Tocmai ți-am spus că da. Dar ești supărat. Și eu. Numai nu se putea altfel, știi bine.”
”Nu știu nimic. Doar că trebuie să mă îmbarc în avion la trei.”
”Când vrei mergem.”
”Acum.”
În avion ar fi avut timp să molfăie gânduri. Dar el a adormit.
La două era în mașina Cristinei. Pe autostradă mergeau bară la bară cu o sută patruzeci pe oră. Viteza legală era o sută, dar cine s-o respecte?
”Ai mei aveau un pachet, dar n-ai catadicsit să-i vezi. Și ai mai plătit degeaba și taxiul.”
”Uber-ul.”
”Totuna-i.”
”Ce voiai? Să deschid geamantanul ca să îndes pachetul lor? Unde să-l fi pus?”
”La orice ai un răspuns.”
”E pe măsura întrebării.”
Pisoii au deschis câte un ochi. Și l-au închis la loc. Și cam atât cu venirea acasă. Totul era neschimbat, mai puțin valiza lui lăsată în mijlocul living room-ului.
”Deschide-o să pun rufele la spălat.”
”Toate-s spălate.”
”Atunci scoate-le de acolo să punem valiza la locul ei, că doar n-o să ne împiedicăm în ea.”
”Ți-ai luat liber azi?”
”Juma de zi. Ca să te ridic pe tine.”
”Ți-ar trebui o macara.”
”Cee?!”
”Ca să mă ‘ridici’.”
”Nu înțeleg. Vorbești în dodii. Hai apucă-te. Până pun masa poate ești gata, ce zici?”
De a doua zi și-a început rutina. De mult nu-și mai căuta de lucru. Scria. Asta până s-ajungă acasă Cristina. Avea un manuscris terminat. Să-l fi trimis Evei? Mai bine nu. De ce să se umilească cu o făcătură de amator? Cât îl ținea în sertar, nu se expunea nimănui. Aștepta însă ca Eva să-l caute pe WhatsApp. Stătea cu telefonul la piept. Nu era să facă el primul pas. Abia a treia zi l-a căutat.
”Marcu, mașina asta a ta merge minunat. Nu știu ce am făcut s-o merit. Dar tare o mai plac. M-am tot învârtit așa, fără țintă, și m-am îndrăgostit de ea.”
”De mașină?”
”De mașină.”
”Am vorbit cu Laura. Tu ai vorbit cu ea?”
”Ăă ... nu, de ce întrebi?”
”Mi-aș dori să vă apropiați. Simt o anume stinghereală între voi.”
”Marcu, de mult nu mai sunt o puștoaică. Dacă așa mă vezi, mulțumesc, da’ nu-s.”
”Nu cred că-i asta. Cred că amândouă puteți coborî un pic garda. V-am cunoscut odată, și pe amândouă vă simt apropiate.”
”Ha, cu alte cuvinte am avea de împărțit ceva ... pe tine? Asta implici?”
”Nu, chiar nu, nici vorbă. Nu implic nimic. Ok, știi ceva, las-o baltă. Îmi pare rău că am deschis subiectul. Uită. Cum îți merge cu coperțile?”
”Aștept să-ți fac și ție una. Sunt sigură că scrii, și sunt sigură că la puterea ta de observație, o faci și bine. Dacă ai vreun manuscris terminat, dă-mi-l. Nu te ascunde după deget, și nu te ascunde de mine.”
”Să văd.”
”Ce să vezi? Dacă-l ai? Nu-l găsești în fișiere? Trimite-l acum. Aștept.”
”Ascultă, e primul. Nu-i cine știe ce. Nu-ți face iluzii.”
”Negociezi? Îți faci curaj? Dă-i drumul. Cât e?”
”Două sute patruzeci și șase de pagini în Word.”
”Oh, e dolofan. Hai, vreau să-l citesc.”
I l-a trimis. Avea să-și râdă de el, asta era, se pregătea de critică.
Aștepta pe ghimpi reacția, dar n-a venit niciuna.
”Cum merge cu lectura?” a întrebat-o ca într-o doară după o săptămână.
”N-am avut timp. Ce scrii acum?”
”Nu mare lucru. N-am nici optzeci de pagini.”
”Dă-mi.”
”Păi n-ai zis că n-ai timp?”
”Eu zic multe. Vreau să văd.”
”L-ai citit pe celălalt și nu ți-a plăcut, așa-i? Crezi că ăsta-i mai breaz?”
”Marcu, nu mă face să mă rog de tine.”
”Poftim, îl ai, dar peste ultimele pagini mai trebuie să trec odată.”
”Bine.”
Au mai vorbit, dar s-a ferit ca de dracu să mai întrebe ceva de manuscris. Ea nu i-a zis nimic. Probabil că nu era alta decât o mâzgăleală, și Eva l-o fi cruțat de umilință. Când după o lună s-a trezit cu o scrisoare de la directorul editurii a rămas cu ochii lipiți pe ecran. Îi oferea un contract. Voiau să-i publice cartea. Cartea lui, într-o librărie? Nu-și mai găsea locul. S-a tot învârtit prin casă că din agitație a deranjat pisicile. A sunat-o pe Eva pe WhatsApp.
”Eva, ce a trebuit să faci? Te-ai milogit la director pentru mine?”
”Marcu, nu m-am milogit, doar i-am pus manuscrisul tău sub nas. Sigur, venind de la mine, l-a citit, da’ ăsta-i singurul meu merit. Dacă nu i-ar fi plăcut, de dragul meu n-ar fi cheltuit s-o publice, de asta poți să fii convins. Cartea e bună, și pentru debut, chiar foarte bună. D-aia ți-am cerut ce scrii acum. Deja se vede progresul în întorsătura frazei. Directorul a apreciat. Chiar a comentat că ești un cal de curse pe care-i gata să parieze ... ăă ... să nu-i zici că ți-am spus, înțeles?”
”Și acum ce să fac?”
”Semnezi și i-l trimiți. Mă rog, dacă-ți convin termenii. Și poate dacă faci frumos, coperta ajunge la mine.”
”Adică, mă faceți scriitor?”
”Debutant. Nu sări calul.”
”Păi nu asta ai zis, că pariază pe mine?”
”Tu dă-i bătaie și aleargă cursa. Și trebuie să recunoști: te-am ghicit bine.”
”Eva ... uf, nimic. Îți mulțumesc.”
”Și eu ție. Când descoperim un talent, e bucurie.”
Cristinei nu i-a spus nimic. Nici Laurei. În contract scria că lansarea va avea loc la sfârșit de toamnă la un târg de carte popular în țară. Subsecvent, printr-o scrisoare, a fost invitat să participe la eveniment. Acum dădea din colț în colț. Putea refuza, și atunci n-avea de ce-i spune Cristinei nimic. Da’ ața-l trăgea, deși ar fi costat bani cu grămada. Și n-ar fi putut recurge la rezervele lui, să nu se deconspire. A clocit pe subiect timp de două săptămâni. Eva i-a dat brânci:
”Vorbește-i. Poate să vrea să vină cu tine, și o s-o cunosc și eu. N-ar fi frumos?”
”Frumos? Frumoși sunt trandafirii toamna. Ce-i frumos în acritura de nevastă-mea?”
”Hai, lasă, ceva o fi având, că doar ești cu ea de douăzeci de ani.”
”Îți spun eu, mănunchiul, pe lângă că-i plin de țepi, a fost legat și cu sârmă ghimpată.”
”Te dai de victimă. Ba-mi pare că-ți și place rolul, doar un pic, n-ai zice?”
”O să vorbesc.”
A vorbit. Cristina se uita la el ca la o stafie.
”Scrii? Asta faci tu în loc să-ți cauți de lucru? Stai pe banii munciți de mine ca să-ți umpli timpul? Chiar nu mai ai nicio reținere? Și mă rog, ce scrii?”
”Ficțiune romantică.”
”Romantică? Parcă la ultima slujbă proiectai o line de prese hidraulice automate. De când te-a apucat romantismul? Chiar vrei cu tot dinadinsul să-ți bați joc de mine?”
”Am scris o carte, și mi-o publică. Și-s invitat la lansare. Mi-aș dori să fiu acolo. Ziceai că vrei să-i vezi pe ai tăi și prietenii. Uite, ar fi o ocazie potrivită.”
”Da’ de când chestia cu scrisul? Nu înțeleg. De unde ți-a venit?”
”De când sunt șomer.”
”Deci nu ți-ai căutat de lucru!”
”Ba mi-am căutat. Am trimis o sută de resume-uri, și am primit zero răspunsuri. Cum crezi că pot rezista sub stresul ăsta? M-am îmbolnăvit de de toate. Îmi trebuie și mie o supapă de refulare. Așa că am scris. Ce atâta grozăvie?”
”Și cum se cheamă cartea ta?”
”Catargele cu velele strânse.”
”Nu, îmi faci rău, îmi faci atâta rău. Chiar nu-ți pasă?”
”Ce-ți face rău, că mi se publică o carte? E debutul meu. Vreau să fiu acolo. Vii și tu, și te mai relaxezi un pic. Iar reacția asta a ta spune multe. În loc să-mi dai în cap, ai putea să mă susții. Încearcă și scrie și tu o carte, să-mi spui cum îi.”
”Nu te susțin? Adică plătesc datoria la casă, facturile și țigările, îți gătesc și-ți pun farfuria cu mâncare sub nas, fac curat, spăl, îți aduc medicamentele, ce ai vrea să-ți mai fac?”
”Să-mi fii femeie!”
”Ești dus cu pluta. Iremediabil pierdut. O dezamăgire. Regret nespus că am ajuns să mă mărit cu tine. A fost greșeala vieții mele. Fă ce vrei.”
După o săptămână l-a întrebat data exactă a lansării. I-a spus-o.
”O să stăm la ai mei. Trei săptămâni. Ocupă-te de bilete. Atâta poți să faci.”
”Cu pisicile cum facem?”
”Au un hotel la veterinar. Dar o să vorbesc cu prietenii, poate se oferă vreunul să le țină.”

Marcu ar fi avut o idee. Să fi vorbit cu Eva să vorbească cu Raluca. Dar ar fi fost o greșeală. Însemna să recunoască că păstrase legătura cu ‘aia din avion’. Ori așa miza, că la lansare, Eva se va putea apropia de Cristina fără să trezească suspiciuni. Ar fi fost doar o coincidență că lucra tocmai la editura care-i lansa lui cartea, nu? A dracului coincidență! Cine să creadă așa ceva, Cristina? Abia acum realiza cât de neverosimilă era întreaga situație. Chiar să se fi făcut că n-o cunoștea pe Eva, era de ajuns ca Raluca să-i spună Cristinei că soră-sa lucra la editură, și ar fi făcut conexiunea.
”Marcu, nu poți ascunde. Îi pot spune Ralucăi să-i spună Cristinei că soră-sa îți face ție coperta. Că te-a recunoscut după numele de familie al Cristinei. Ce coincidență minunată. Mai mult nu știu ce pot face, și nici așa, nu-mi place că trebuie s-o mint pe Raluca.”
”Știu, ai perfectă dreptate, totuși, n-am făcut nimic rău, nu-i așa?”
”Stau cu fundul în poala ta.”
”Poftim?”
”Vreau să zic, în mașina ta.”
”Ba te pot acomoda.”
”S-a făcut verde. Pa.”
Cristina nu era căzută din nori.
”Cum adică îți face coperta tocmai aia din avion? Eva? Ce-i asta? Ați vorbit?”
”Da, în avion.”
”Deci soră-sa lucrează cu mine. Coincidență. Și Eva îți face coperta. Coincidență ridicată la pătrat. Ce ascunzi? Ce-i cu Eva asta?”
”E sora Ralucăi, și altceva nu știu. Nici că-mi face coperta. Acum mi-ai spus tu.”
”Ce mai inventezi? Aici am ajuns, să mă minți în față? O minciună mare cât un balon. Da-i suficient un ac să-l sparg cu un bang. Chiar mă iei de proastă?”
”N-am știut unde lucrează Eva, și nici că-mi face coperta. Sunt suficient de clar?”
”Știu că minți. Am instinctele mele care nu mă înșală. Îți sapi de unul singur groapa. Să nu zici că nu te-am prevenit. Vei fi scriind tu ficțiune, dar la mine nu ține.”
Ce era să facă cu Laura? Putea nici să nu-i spună că vine la București. Dar dacă Cristina ar fi vrut să vorbească cu ea? Dezastru. Ce-i trebuise lansare? Îi trebuise. S-o vadă pe Eva.
”Nici vorbă ca Laura să mintă pentru tine. Scoate-ți asta din cap,” i-a zis Eva gânditoare.
”Deja i-am spus că n-am știut de tine, acum să-i spun că ne-am întâlnit toți patru, că am fost la mare, și că ți-am lăsat ție mașina? Cum să-i astup gura Laurei?”
”N-ai cum. Doar să nu-și vorbească ele două. Laura nu trebuie să știe că vii aici.”
”Socrii îi amintesc de Laura, Cristina o caută, explozie nucleară! Și eu, eu ce să fac? Poate să-mi fac seama.”
”Dar Laura vorbea frecvent cu Cristina?”
”Nu știu de frecvență, da’ cât ai mei erau în viață, știu c-au mai vorbit.”
”Stai, Laura vorbea de la telefonul alor tăi, nu? Șansele-s Cristina nici să nu-i știe numărul.”
”E posibil.”
”Laurei nu i-ai spus nimic de nicio lansare, nu?”
”Nu, nu i-am spus de carte. Nu i-am spus nici că scriu.”
”Ce fel de soră-ți este?”
”Precum ție Raluca.”
”Uf!”
Ajunsese nici să nu mai poată mânca. Grijile îl măcinau. Nici de scris nu-i mai ardea, deși Eva-i cerea. Numai n-avea ce-i da. În Varșovia abia de avuseseră timp să comute la cealaltă cursă. Până la București a ținut-o tot într-un tremurat. Socrii au îmbrățișat-o și pupat-o pe Cristina. Pe el l-au evitat cu ostentație. Nu asta-l durea. Erau altele, mai grave. S-au înghesuit amândoi pe bancheta din spate a mașinii ăleia intrate parcă la apă.
”Stați bine?” i-a întrebat soacră-sa din față.
”Da, mama, e bine.”
Lui nu-i era, dar ce conta. Cristina povestea. Dădeau din gură neîntrerupt, nimic alta decât ... nimicuri. Socru-său înjura de zor. Nu l-au întrebat de carte. De parcă nu d-aia era acolo, ci ca să-i vadă pe ei. Nici Cristina nu pomenise ceva. Scrisese o carte? Era reprobabil. Lumea serioasă nu cu asta se ocupa. Lumea serioasă proiecta linii automatizate de prese de tonaj greu pentru șasiuri de truck-uri patru ori patru. Eh!
Acasă Cristina a desfăcut valizele cât soacră-sa punea masa. Marcu urmărise strădaniile neveste-si de pe canapeaua extensibilă pe care se lungise dea curmezișul. Era îngustă. Cum erau să nu se atingă? Doar să fi dormit fiecare pe o rână, bineînțeles că fund în fund. În sufragerie pe bufet era același televizor întunecat. Uitase să i-l fi dat socrului pe ăla al părinților. Da’ nu-l merita, așa că n-avea nicio remușcare. Da’ coniacul l-a băut. Era Ararat.
”Tot de la Erevan?”
Socru-său s-a uitat urât la el.
”Ăsta-i SIM cardul. Pune-l în telefonul Cristinei,” l-a somat.
Marcu i l-a pus. De atunci au pierdut-o, și el, și ai ei. N-auzeau de la ea decât chicoteli, râsete și un torent de exclamații însuflețite. Prinsese viață. Se simțea în lumea ei. S-a retras în dormitorul destinat lor. Și-a ales din bibliotecă o carte, și a adormit cu ea în brațe în fotoliul pus sub fereastră.
Vizitele se țineau gârlă. Se adunau toți unii la alții așa că se tot vedeau de n-aveau ce să-și mai povestească. Adică ei, bărbații, că femeile găseau subiecte inepuizabile. Marcu ar fi tras cu urechea, dar polifonia vocală-l împiedica să înțeleagă boabă. Așa c-a lăsat-o baltă. Și whisky-ul era de proastă calitate.
”Ce ai vorbit cu băieții?” l-a întrebat Cristina venind de la o petrecere.
”Nimic.”
”Ce ești așa posac? Nu te bucuri să-ți vezi prietenii?”
”De cine vorbești?”
”Uf! Clocește acolo de unul singur. După aia te miri când ți se spune că ești un nesuferit.”
”Cine a zis asta?”
”Lasă, dormi acolo pe tine.”
”Cine?”
”Eu.”
”Aa ... era de așteptat. Și altcineva, cine?”
”Hai că ajungem. Și vreau la margine. Prea mă înghesui peste noapte.”
La standul editurii în sala de expoziții, pe prima pe care Marcu a văzut-o a fost Laura. Era cu Mircea, o altă fată, și Eva. Cristina s-a apropiat. Le-a pupat cu buzele țuguiate pe cele două fete. Marcu rămăsese stană. Abia-i răspunsese lui Mircea strângerii de mână.
”Marcu, felicitări. N-am știut că ești și scriitor. Ea-i soră-mea, Tania. Ai în fine prilejul s-o cunoști. Tata vine acum, s-a dus cu ’Vali’ să ne aducă niște juice.”
”Vali?”
”Prietenul Taniei. Vezi că-i un pic mai ăă ... închis la culoare. Nu știe românește, da’ oricum abține-te de la comentarii. Te citește după mimica feței.”
”Tania? Cum se face că ești aici? S-au închis școlile în Londra?”
”Chiulesc. Mi-a spus Cristina că veniți, și n-am putut rezista. Așa că uite-mă. Speram să te fi găsit mai entuziasmat. Da’ poate ai emoții pentru eveniment, așa că trec cu vederea.”
”Tania, asta-i masca lui de om fericit. Când nu-i, fața-i parcă modelată din pământ,” a lămurit-o Cristina cu voioșie.
”Cristina, ea este Eva, tehnoredactoarea, pe care am întâlnit-o în avion, sora Ralucăi. Eva, Cristina, soția mea,” a făcut Marcu prezentările cu pielea sub costum făcută ca de găină.
”Mă bucur să vă cunosc. Soră-mea mi-a vorbit foarte frumos de d-voastră. Ce coincidență, să fac cunoștință cu Marcu în avion ca după, să-i pregătesc coperta primei cărți. Dați-mi voie să vă prezint echipa. Directorul e acela care aranjează acum niște volume pe masă. Haideți la el.”
Tatăl fetelor cu ‘Vali’, indianul, li s-au alăturat, și lumea a început să se adune. Directorul se tot scuza că n-avea de unde scoate mai multe scaune să le pună la dispoziție. Doamnele, câte au găsit loc, s-au așezat, restul s-au proptit grămadă la galerie. Atmosfera era festivă și Marcu poate c-ar fi fost mișcat, dar mintea nu-i stătea decât la ce erau ‘surorile’ să-i susure în ureche Cristinei. Își simțea stomacul făcut nod.
”Ce ești așa crispat,” l-a înghesuit Laura.
”Nu-s. Am emoții.”
”Că ce, să nu-i spun Cristinei de Eva? Dă-mi credit, măcar atâta minte am. Tania știe și ea să-și țină gura, așa că relaxează-te.”
S-a relaxat, cu un scuturat. Oare cum i-o fi lui Sisif cu bolovanul ăla pe cap?
Cartea nu era o capodoperă, o știa, el și toți ceilalți, da’ directorul l-a lăudat frumos pentru expectații ca și când ar fi și fost gata realizate. Bineînțeles că nu erau, dar vorbele clipoceau sinuos și mintea lui Marcu zbura înspre a înălța vele pe catarge zvelte. Doar că se uita la Cristina. Îl ținea ancorat zdravăn în port. Strălucea, de parcă cartea o scrisese ea. Da’ era evenimentul ei. Ea dăduse mobilizarea. Răspunseseră cu mic și mare. Ba după festivitate, prietenii i-au invitat pe toți la club unde aveau pregătit festinul pentru serbare.
Ăla pe care-l botezaseră ‘Vali’ se dovedise a fi fost un tip isteț și rafinat. Adevărat, engleza lui era mai stâlcită, da’ și a Taniei cam tot așa suna. Se dădeau British. N-aveau decât, serveau de pe ambele coaste ale Atlanticului același cap încoronat. La un moment dat i-a lăsat cu Cristina să continue la datul cu gura și a ieșit la fumat. Laura cu Eva și încă câțiva erau și ei la o țigară. Sperase s-o fi prins pe Eva singură, dar mai degrabă o putea face la telefon decât tete-a-tete într-atâta vânzoleală. Și-ar mai fi și bătut la ochi.
”Cum se simte domnul Marcu abia uns scriitor?” l-a întrebat Laura suflându-i fumul în nas.
”Bine se simte. Uleiul cu ce se ia, cu săpun, nu? Înainte de culcare devin la loc om normal.”
”Laura, nu-i ulei, e virus, nu trece cu nimic,” i-a zis Eva.
”Ba trece. Ăștia de la Pfizer trebuie că au și un vaccin special formulat pentru scriitori. D-aia ajung să ne împuie unii capul cu tot felul de deviațiuni. Odată injectați nu mai știu nici de-s femeie ori bărbat.”
”Tu de ăia vorbești, de săracii de la LGBTQ, oropsiți și opresați de cei nevaccinați?”
”Exact de ăia, Eva, și de toate cele pe care le întorc cu fundul în sus. Poziția lor preferată. Nu lasă piatră pe piatră. Distrug tot, educație, cultură, religie și istorie.”
”Ce ești așa pornită?”
”Amendează legislația să le facă lor loc. N-ai idee ce presiuni se fac.”
”Ba aș avea, dar mai mult decât să mă duc la vot, cum pot schimba ceva?”
”Aia e, dacă alegi partide în loc să votezi candidați, ăsta-i rezultatul. Și la noi e la fel. E mai ușor și mai ieftin pentru corupători. În loc să-i racoleze pe unul câte unul, cumpără partidul cu totul,” și-a dat Marcu cu părerea, ”e angro. Le cumpără pe toate câte sunt. Opoziție e doar în nume. Banii îi primesc de la aceiași donatori. Mă rog, nu chiar, dar de același calibru cu interese oarecum divergente. Da’ în ce-s uniți e goana după câștig.”
”Măi ce frate deștept am! Vezi, Eva, asta-i dovada, pe Marcu n-au apucat să-l vaccineze încă. Da’ de o fi să ajungă faimos, sunt sigură că nu mai scapă.”
”Ba din start, fără vaccinare, care faimă? N-ar trece nici pe lângă. Pentru a fi primit în fraternitatea scriitorilor, trebuie ca pe lângă trei cărți publicate să aducă și câte două analize literare de fiecare, produse de critici cu reputație națională. Care-s ăia? Titu Maiorescu și George Călinescu nu-s buni, că-s expirați. Ba Maiorescu l-a făcut harcea-parcea pe cine, pe Eminescu!? Ca unii să treacă de furcile caudine ale noilor ciocoi trebuie mai întâi să se lase neutralizați prin emasculare și imunizați. Ăsta-i principiul cenzurii aplicat ca înainte vremuri, doar că specificațiile-s scrise pe versoul foii. Să se asigure că ce ne vine din vest e mireasmă, și ce-i din est, miasmă, nu care cumva să fie promovată schimbarea de regim, și să fie protejate drepturile minorităților internaționale la perversități sexuale. Da’ pe față se leagă de alegorii, metafore și alte scamatorii literare. Chipurile fraza n-ar fi bine întoarsă. Așa-i cu criticii ăștia. Cerberi pe deoparte, promotori de servicii pe bani pe de alta, meseriași în ale marketingului intelectual. De ce ar cumpăra librăriile de la edituri, dacă autorul nu-i promovat, nu? Publicul înghite, nu discerne cu de la sine putere. Nu realizează jocul din culise. De-i expusă cartea pe rafturi, poate se uită. Mai întâi cumpără pâinea, și din ce rămâne, ar înhăța și o carte, dacă-i trecut de patruzeci, că tineretul deja nu mai servește filozofie nici de pe tableta digitală, darmite de pe hârtie. Până ca din vorbă în vorbă să se ajungă la faimă, deja-i post mortem. Dar Marcu, n-o lua chiar de bună, doar îmi vărs necazul. Tu scrie. Și dacă ați terminat, aș zice să intrăm că m-a cam luat cu frig și ceilalți ne-or da de dispăruți.”
La plecare socru-său a arătat cu degetul la mașina în care tocmai se urca Eva.
”Ia uite, asta-i ca mașina pe care o aveau cuscrii,” a observat cu nonșalanță.
Pe Marcu l-a lovit în plex. S-a uitat furișat la Cristina. Nu părea să fi înregistrat. Nu dăduse atenție. Respirația i-a revenit cu încetul de la sacadat la normal.
”Cred că n-ai plângeri de cum a decurs lansarea cărții tale de debut. Aș zice că merit ceva apreciere de la tine, poate chiar un ‘mulțumesc’, dar de acum adună-te și apucă-te să-ți cauți ceva de lucru,” i-a trântit-o soața iubitoare și dragă de buruiană otrăvitoare ce-i era.
”Că doar n-o să stai visând la vele pe banii fetei mele,” i-a completat socru-său de la volan.
Ah, cât îl mai ura. Un idiot de fanfaron ieșit la pensie din funcție de conducere într-un institut de inginerie, care nu putea diferenția între oțelul turnat și fonta din care se făceau cuvele pentru barbecue-uri. Ar fi fost suficient să-și fi ciocănit în frunte, și după cum reverbera, să distingă între metal și piatră seacă. Din cauza celor ca el căzuse comunismul, nu din pricina americanilor și nici a rușilor. Lumea n-ar fi ieșit în stradă. Da’ acum inepții ăștia-ș râd în barbă cât toacă pensia umflată. Marcu însă trebuise să-și înghită sarcasmul, ca să nu fi fost catalogat de ireverențios și prost crescut, și pe deasupra, azvârlit afară din mașină. Drept pentru care a strâns din dinți și n-a zis pâs. Degeaba. Ireverențios și prost crescut oricum era, orice făcea. Și socru-său-l citea, nu cartea, mutra, p-aia i-o citea. La asta se pricepea. Doar scrisese atâtea rapoarte despre alde răzvrătiți ca Marcu. Aia-i era toată ingineria pe care o practicase de când ținuse condica de prezență în facultate!
Înapoi în Toronto își plânsese soarta. Odată n-apucase să se vadă singur cu Eva. Dar acum își ‘textau’ zilnic pe WhatsApp.
”Eva, de ce trebuie să batem mesaje în neștire? Ne putem și auzi, și vedea.”
”Nu Marcu, așa sunt confortabilă. Ești, și rămâi departe. Așa ne-a fost rânduit. Tu vrei să încaleci peste barieră. Ei bine, nu te las. Așa cum suntem, mi-e bine.”
”Ți-o fi, dar mie nu.”
”Eu vreau să rămână așa. Te rog nu insista.”
I s-a plâns Laurei. O făcea din ce în ce mai des. Aia îi răspundea în dodii. Tania îi era însă empatică.
”Crezi că dacă ai lăsa-o pe Cristina, Eva ar merge cu tine?”
”N-am discutat niciodată cu ea în termenii ăștia. Mai mult decât că am fi prieteni buni n-a admis. Dar ce ne separă nu-i oceanul, ci umbra Cristinei întinsă ca un voal întrei noi doi.”
”Ar trebui să vă întâlniți și să tranșați ce-i între voi.”
”Serios? Și cum s-o fac?”
”Termină-ți cartea și planifică-ți lansarea când soața ar fi atât de ocupată încât să nu poată pleca de la office să te însoțească. O să ai o fereastră de poate o săptămână în care să vă armonizați expectațiile, tu cu Eva, între voi.”
”S-ar putea să meargă.”
”Ar putea. Și mai las-o pe soră-mea. E o încuiată. Când ai necazuri, vino la mine. Ah, și ‘Vali’ îți trimite salutări. Mult te-a mai plăcut și m-a pus să ți-o și spun.”
Într-o zi l-a sunat după lunch Cristina.
”Mi-ai zis ceva că ai fi găsit în sertarul de acasă actele de la o mașină? Tata mi-a zis că ce conducea Eva semăna cu aia pe care o avuseseră ai tăi. Și Raluca tocmai mi-a spus că soră-sa a primit o mașină pe de a moaca de la vreun admirator. Un Mercedes, nici mai mult, nici mai puțin. Și asta-i tot coincidență? Pune-ți povestea în ordine. Când vin acasă vreau s-o aud.”
Să nege. Altceva nu-i rămânea. Să nege până-n pânzele albe. Nici dracul nu-l putea scăpa.
A căutat-o pe Eva.
”Neagă. Altceva n-ai. E doar o coincidență de care habar n-ai.”
Laura i-a zis pe dos.
”Ești în bucluc. Minciuna are picioare scurte. Spune-i cum a fost, și cere-i iertare.”
Tania a venit cu o soluție concretă.
”Las-o pe cotoroanță. Divorțează și du-te la Eva. Mai mult ca sigur că te așteaptă.”
Ăsta a bătut apartamentul în lung și-n lat. Și-a injectat cât pentru un elefant Tresiba și Ozempic. L-a dracu cu toate, dar l-au trezit la spital. Idioții ăia de doctori îl înviaseră fără să-l întrebe. Ba după, l-au mai și închis două săptămâni în ospiciu, că cică ar fi încălcat legea. Sub legislația anglo-saxonă, nici să te sinucizi n-ai voie. Normal, că altfel și-ar fi pierdut sclavii cumpărați pe mărgele de sticlă de la propriile căpetenii de triburi.
Cristina nu i-a adresat o vorbă măcar. Doar l-a mutat din dormitorul comun în celălalt. Mâncarea i-o lăsa gata pregătită în frigider, să și-o încălzească singur la microunde. Și în rest, totul rămăsese ca înainte. Da’ acum avea liniște. Și-l preluase doctorița Kumar. Aia nu-l bătea la cap, ci-i prescria cu toptanul medicamente pestriț colorate.
Prima pe care a sunat-o n-a fost Eva, ci Laura.
”Bănuiesc c-ați vorbit, tu cu Cristina.”
”Am vorbit.”
”Și?”
”Și ce? Că ești un prost? Mircea cât a încercat să-ți ia apărarea, a ajuns la aceeași concluzie. Doar Tania-i căzută după ‘frățiorul’ de tine. Era gata să vină cu ‘Vali’ să te vadă la spital. Știai? Am oprit-o eu. Dar Cristina nu-i mai răspunde. Și pe bună dreptate. Iar tatei nici nu i-am spus. Asta ca dacă vreodată veți mai avea ocazia să vă întâlniți, să puteți vorbi.”
”Eva?”
”Mai întâi a aflat de la Tania. M-a sunat, și i-am spus ce știam, adică tot ce-i spusese și Tania, că amândouă știam ce știam de la Cristina.”
”Și?”
”Și nimic. Bănuiesc că așteaptă s-o cauți. Ce ai fi vrut să spună? Că ce grozav ești c-ai făcut ce ai făcut? După mine, n-a fost decât melodramă ieftină, numai că acum societatea trebuie să preia facturile pentru spitalizare și recuperare. La asta te-ai gândit? Și pentru ce? N-ai ajuns s-o fi pupat măcar odată, dacă ce mi-ați spus e adevărat. Da’ ce să știu, vouă vă lucrează mințile altfel, și minciunile se țin lanț. Te zbați într-o pânză de păianjen. N-am să numesc păienjenița. Da’ cu siguranță nu-i Cristina.”
”Păi tocmai ai numit-o, prin eliminare.”
”Bănuiesc că arzi s-o suni. Sun-o, și după, spune-mi și mie. Ah, și vezi că a șifonat mașina și n-o poate repara că nu-i proprietar. I-am spus tatei și a zis c-o s-o ajute.”
”Mulțumesc.”
”Ea să-mi mulțumească, nu tu. Și tu, dar pentru altele. Ca de exemplu, că nu te-a dat afară din casă Cristina. Da’ bănuiesc că ești complet senin. Mai vorbim.”
Ca s-o caute pe Eva avea nevoie de curaj. Mai ușor i-ar fi venit să-i scrie. S-a apucat s-o facă, și i-a luat o săptămână. Umpluse treizeci și trei de pagini. I le-a trimis.
”Marcu, scrie o carte. Las-o pe cealaltă deocamdată. Dă-i înainte cu asta,” i-a răspuns în text, ”cât despre mașină, n-ai grijă, este gata reparată.”
Nimic altceva. Nu întrebări, nu comentarii, tăcere adâncă și vastă precum în spațiul intergalactic. Așa că s-a apucat de scris. Frazele i se legau frumos. Îi venea ușor. Nu-i erau decât frustrări acumulate. Când după o jumătate de an a isprăvit povestea, odată cu manuscrisul a întrebat-o și dacă ținea la el. Răspunsul i-a venit după o săptămână:
”Cartea-i foarte bună.”
Atât.
Laura l-a sunat să-i dea vestea.
”Poți să mă feliciți, de azi de la prânz sunt consultant juridic la guvern.”
”Felicitări, sunt mândru de tine. Bravos, ai marcat bine. Bănuiesc că pe Mircea și pe tatăl tău i-ai făcut fericiți.”
”Sunt. Iar pentru tine am un cadou. Discutăm nunta. O să ne coordonăm cu Eva să coincidă cu lansarea celei de-a doua cărți. Așa că o să vă vedeți.”
”Cristina știe?”
”O să știe, dar nu chiar în termenii ăștia. Ce ți-am spus e pentru consumație proprie.”
”De unde schimbarea de atitudine?”
”Nicio schimbare. Sper să aveți capul pe umeri fiecare. Vă vedeți, și cu asta basta. Cât Cristina-i de față, nu-i pericol. Și dacă nu-i ea, sunt eu. Așa că vezi. Ți-am mai spus-o, dar văd că insiști.”
Tania i-a spus-o direct:
”Eva ține la tine, dar nu te va lăsa să te apropii mai mult de ea. Ți-o spun ca să nu-ți faci speranțe nefondate. Adică, ea mi-a spus-o, ca să-ți spun. Sunt doar mesagerul unei vești rele. Îmi pare rău.”
Doctorița Kumar i-a mărit dozajele.
”Nu face din Eva o obsesie. O modelezi pe placul tău în închipuire. De n-ar fi Eva, ar fi alta. La suprafață, efectul s-ar datora rejecției Cristinei. Ce te lucrează însă pe dinăuntru este dezechilibrul chimic din creier. O cât de mică zgârietură la tine se face rană profundă. Continuă să scrii ca parte din terapie, în timp ce eu încerc să te desensibilizez, pe cât pot, fără să-ți afectez funcțiile cognitive. Asta-i linia pe care o asum în tratamentul pe care ți-l propun. Cu timpul, vei fi mai bine, nu însă atât de bine încât să mai poți profesa eficient. Recomandarea mea este să aplici pentru pensie de dezabilitate. Vei avea un venit modest dar stabil, și vei putea contribui la cheltuielile casei, fără presiunea de a-ți mai căuta de lucru. Gândește-te și spune-mi.”
Ce era să gândească? A acceptat. Cristina n-a comentat. Da’ banii i-a luat, picătură cu picătură, lună de lună.
”Cum se face că odată cu nunta are loc și lansarea de carte? Coincidențele la tine se țin lanț. Și ne mai și costă de ne zvântă. Nu-s sigură că vreau să mergem. Îi trimitem un cadou elegant și gata. În fond, n-avem nicio obligație.”
”Cum vrei.”
”Mă mai gândesc.”
Da’ mai erau ai ei. Voia să-i vadă. Și prietenii. Și luminile rampei la lansarea de carte.
”Iau eu biletele. Nu mai vreau cu polonezii, să alerg ca disperata între două avioane. Zburăm cu Air Canada.”
”E mai scump.”
”Atunci vino cu mai mulți bani acasă.”
De unde? Putea negocia cu guvernul?
Mai întâi era lansarea de carte. Când a văzut-o pe Eva sângele a început să-i galopeze în vene. Poate că și ei, că se uita la el galeș pe sub gene.
”Ai ajuns să nu mai ai reținere și nici pic de rușine? Cu mine acolo și sub privirile tuturor o sorbeai din ochi, și ea pe tine? Păi dacă a primit un Mercedes pe nimic, ceva trebuie să dea înapoi, așa-i? Cum de am putut să mă mărit cu unul ca tine? Cum de am greșit așa?”
I-ar fi putut răspunde că de greșit, amândoi greșiseră, dar ce sens ar mai fi avut? Ceartă inutilă. Nu se mai putea rezolva cu nimic. Ieșit în fața blocului la țigară a sunat-o pe Eva.
”Te iubesc,” i-a spus pripit.
”Nu, Marcu, nu, nu face asta. Nu pot să te las. Oprește-te. Suntem prieteni, prieteni buni, și atât. Unul din prezentatorii de carte a spus în culise că vede un viitor în tine. E mare lucru ca un critic să spună așa ceva după a doua carte. Apucă-te de aia lăsată deoparte. O să ai succes, și eu am o contribuție. Și-s tare mândră de tine. Ce faci acum?”
”Fumez în fața blocului. Socrii s-au culcat și Cristina îmi mănâncă zilele.”
”De ce, ce s-a întâmplat?”
”M-am uitat la tine, și tu la mine.”
”Uf. Știu. Dar erai centrul atenției, nu? Erai autorul.”
”Nu, te-ai uitat la Marcu, nu la autor. O știm amândoi, și din nefericire, o știe și Cristina.”
”Ea s-o fi culcat?”
”Nu știu, de ce?”
”Nimic, o prostie.”
”Zi prostia.”
”Ți-am spus, nimic. Hai, du-te culcă-te. A fost o seară frumoasă.”
”Nu nimic. Dacă ai veni aici am putea sta împreună la o țigară.”
”Nu se poate, și o știi prea bine. Cristina poate coborî oricând după tine.”
”N-o fi fost destin că ne-am întâlnit în avion?”
”Destin? Tu vorbești de destin? Tu care nu crezi până nu despici firul în patru? Nu crezi nici ce scrie pe o piatră de mormânt. În nimic nu crezi.”
”Am credințe, doar că-s mai pământene. Una din ele e că m-am îndrăgostit de tine.”
”Marcu, acum mergem fiecare la culcare. Vorbim când te mai limpezești după cât coniac ai dat pe gât.”
”Nu băutura, inima vorbește din mine.”
”Noapte bună.”
”Noapte frumoasă.”
”Deja a fost. Închizi tu, sau închid eu?”
‘Prietenii’ se uitau mai într-un fel la el, de parcă i-ar fi zis că ‘ce bă, acum că te dai scriitor te crezi mare?’ Or el tăcea. Nu se dădea în niciun fel. Da’ scriitor era, și era și deștept cu un cap peste ceilalți. Sau așa i se spusese, și așa simțea. Și dacă capul îi ieșea deasupra, toți îl luau la ochi și aruncau cu pietre. Se raliaseră Cristinei, fără să fi bănuit ruptura. Să fi știut, nici să le calce pragul nu l-ar mai fi lăsat. Victor îi era singurul aliat. Vera se lipise de Cristina.
”Marcu, n-am avut noroc niciunul. Amândouă-s matracuci. Ne-am mâncat degeaba tinerețea lângă ele. Praful și pulberea s-a ales, și culmea, nici nu știu de când. A fost pe nesimțite, ca puful de păpădie dus de vânt.”
Săptămâna până la nuntă a fost haotică. Au ținut-o tot într-o vizită. În dimineața de dinainte a sunat-o pe Laura.
”Ascultă, vreau să vă întâlnesc pe amândoi lângă blocul tău, afară. Facem împreună o plimbare.”
Cristinei i-a spus că voia să vorbească celor doi înainte de nuntă, singur. S-a uitat pătrat.
”Adică, ce ai să le spui?”
”Doar vreau să le arăt că-mi pasă. Atât.”
”Și eu de ce nu pot să fiu de față?”
”Ca să mă pot desfășura în voie. Tu m-ai intimida.”
”N-ai decât. Dacă atâta te duce capul, asta e. Mă întreb de ce am mai venit până aici.”
Îl așteptau pe treptele de la intrare. Îl apucase nostalgia privind spre balconul alor lui.
”Copii, o luăm înspre încolo.”
”Poate ne spui.”
”Aveți un pic de răbdare.”
La bancă a cotit-o și i-a invitat înăuntru.
”Uite, normal ar fi să vă scriu un cec, dar ca să-l încasați ar trebui să plătim transferul. Așa că eu scot din contul meu, și voi depuneți în contul vostru. Este cadoul meu de nuntă, și subliniez, al meu. Mircea, stai aproape.”
A scos zece mii de dolari canadieni, convertiți în euro.
”Mircea, pune-i la tine.”
Mircea aștepta reacția Laurei. Ea încă încerca să se adune.
”Marcu, e prea mult, e ... ești pe o pensie de dizabilitate ... nu-ți poți permite, îți mulțumim mult, știu că ții la noi, și noi ținem la fel la tine, și n-o să te lăsăm să sărăcești doar ca să ne arăți ce simți. O știm, așa că nu-i nevoie.”
”Nu Laura, ăștia-s bani extra, puși deoparte, n-au nicio legătură nici cu pensia, nici cu Cristina, și întrebuințarea lor o determin eu. Acești bani sunt ai voștri să vă folosiți de ei după cum vă vine, așa că Mircea, dă-i înainte.”
Odată încheiată tranzacția, Laura l-a pupat pe amândoi obrajii.
”Îmi ești tare drag.”
”Și voi mie. Acum mă duc să nu damblagească nevastă-mea că cine știe pe unde mă duc. Tu spune-i că v-am dat sfaturi și rahaturi d-astea. Ne vedem la nuntă.”
Acasă la socri l-a luat la frecat Cristina.
”Ce le-ai spus?”
”Laurei i-am spus să-și țină picioarele deschise pentru Mircea. Lui i-am spus ca dacă cumva Laura și-o încrucișa picioarele, să nu mai aștepte minuni și s-o rupă la fugă.”
”Ești dezgustător de vulgar. Cum le-ai putut spune așa ceva?”
”Vine din experiență acumulată, madame! Mi-aș fi dorit să fi primit la timp sfatul ăsta.”
La petrecere Cristina a ieșit cu el ori de câte ori se ducea la fumat. N-a putut schimba o vorbă cu Eva, și s-au ferit până și să se uite unul la altul. Tania i-a introdus tineretului. În afara tatălui fetelor, nu cunoșteau pe nimeni, așa că ‘Vali’ s-a desfășurat în voie că n-avea concurență. Tania îl sorbea din ochi, și în drum spre casă Marcu și-a dat cu părerea că urma o a doua nuntă în viitorul nu chiar îndepărtat.
”Dacă or s-o facă în India, n-am să le fiu client. Și dacă de Laura m-am apropiat, cu Tania nu-i același lucru. Iar tu vezi cum te coordonezi să publici a treia carte. Ăia ți-o pot lansa și fără tine acolo. Mai degrabă îi chem pe ai mei la noi decât să mai bat drumul până aici.”
”Și unde-i culci?”
”Tu dormi pe sofa în living și ei în dormitorul tău.”
”Nu-s de acord.”
”Ba ești, că n-ai încotro. Îți slujesc să nu-ți lipsească nimic, poți întoarce favoarea.”
”Ba-mi lipsește.”
”Termină.”
Practic a treia carte o scria împreună cu Eva. Îi venea cu idei nu chiar cuminți. Clar erau fantezii d-ale ei, și Marcu prindea curaj.
”De ce n-ai vizita-o pe soră-ta? Raluca te-ar primi oricând. Printre picături, ne-am putea vedea. Nu ți-ar plăcea?”
”Nu pot ateriza pe capul lor când mi se năzare, și Marcu, chiar de aș veni, nu ne-am putea întâlni de unii singuri că n-aș accepta, precum bine o știi. Scoate-ți din minte și nu te mai perpeli, că-i degeaba. Doar ne-am face rău unul altuia.”
”Ba rău îmi faci mie când îți spun că țin la tine și tu nu-mi răspunzi nimic. Ții la mine?”
”Ca la un prieten drag. Lasă-mă că-s obosită, trebuie să mă culc.”
”De fiecare dată când ți-o spun te apucă făcutul a ceva, somn, mâncare, curățenie, mai știu eu ce. Chiar nu însemn nimic pentru tine?”
”Uf, Marcu, du-te la scris. Lasă-mă pe mine. Vorbim mâine.”
Da’ când comentau subiectele cărții, se însuflețea. Sesiunile țineau cu orele.
”Cred că ar trebui să te pun coautor. Jumătate sunt ideile tale,” i-a zis Marcu în glumă.
Da’ nu era nicio glumă. Așa ar fi fost corect. Și când deasupra titlului i-a trecut pe amândoi ca autori, Eva a protestat.
”Să-ți iasă din minte. Nu-s scriitor, că n-am talent. Tu ai, și eu doar îți sunt izvor de inspirație. Putea fi Wikipedia, sau tonele de cărți pe care le-ai citit în tinerețe, sau propriile experiențe, sau toate cumulate. Ce-ți sunt e cititoare cu oarece discernământ. Atât.”
”Nu, ești cea pe care o îndrăgesc.”
”Deviezi.”
”O fi. Către ceva dulce.”
”N-ai astâmpăr. O cauți cu lumânarea.”
”Ba am și găsit-o.”
A participat virtual la lansarea celei de a treia cărți. Fără Cristina acolo, scaunele la stand rămăseseră goale. Dar prezentatorii fuseseră darnici cu aprecierile. Dacă cuvintelor lor s-ar fi transpus în vânzări, poate c-ar fi dat lovitura. Da’ lucrurile astea se mișcă greu. Îi trebuia răbdare să aștepte. Și n-avea!
Socrii au venit și el s-a mutat pe sofa. Noaptea nu mai avea unde scrie. Se zgâia la pereți până adormea cu chiu și vai. Cristina își luase concediu. Pleca cu ai ei de dimineață și se mai întorceau seara. Trecuse de ora prânzului când l-a sunat.
”Marcu, sunt pe autostradă. Tata a sucombat pe scaunul din dreapta. Aștept salvarea.”
”N-are puls? Ești sigură?”
”N-are.”
”Maică-ta?”
”Plânge liniștit.”
”Să-mi spui unde îl duc să vin acolo.”
”Da.”
S-a îmbrăcat și a așteptat. Nu putea să mai amâne să moară în patul lui acasă? Trebuiau să-l transporte în România și cine știe cât aveau să le ceară pentru asta. Numai complicații! Tot ce era legat de socru-său era o complicație. Așa era el. Adică, așa fusese. Da’ asta era o oportunitate. Aveau să meargă la București la înmormântare. Așa că o putea vedea pe Eva. Sigur le venea dat de providență. A sunat-o pe Eva.
”Fă ce-oi face, da’ vreau să ne vedem. Cum necum, trebuie.”
”Nu văd cum.”
”Ba vezi. Și dacă nu vezi tu, văd eu.”
”Vino aici și mai vorbim.”
”Vin, și ne și vedem.”
Acasă la socri Cristina s-a culcat lângă maică-sa în dormitorul părinților. Era liber să se miște nestingherit peste noapte.
”Vin la tine. Confirmă-mi adresa.”
”Marcu, nu veni, că nu-ți deschid.”
”Fumăm împreună o țigară și plec. Doar vreau să te văd.”
”Tu te auzi? Cum să te cred?”
”Așa bine. Asta intenționez, și asta am să fac.”
I-a confirmat.
Cum i-a deschis a trecut pe lângă ea, s-a așezat în fotoliu și și-a aprins o țigară. Ea a rămas în picioare perplexă.
”Ce faci?”
”Ce se vede. Tu?”
S-a așezat în celălalt fotoliu și și-a aprins și ea o țigară, clătinând din cap a nedumerire.
”Eh, te-am văzut. Acuma plec,” i-a zis Marcu strivind mucul în scrumieră și ridicându-se.
”Bine.”
Și a plecat. Chiar da. Se ținuse de promisiune.
Cât aștepta Uber-ul, l-a sunat.
”Vino sus.”
S-a dus. A mai plecat spre dimineață, cât încă nu se trezise orașul.
La două a avut loc înmormântarea. Marcu, cu ochii împăienjeniți de nesomn, etala pe față un zâmbet nesuferit de împlinire.
”Știu că te bucuri, da’ măcar nu te da în spectacol,” i-a șuierat Cristina.
Se strânsese o mulțime largă, de vreme ce fusese un membru respectat în comunitate. Toți ‘prietenii’ erau de față. Și parcă toți își aveau privirile țintuite pe fața lui de rebel obraznic. Da’ ce era să facă? Eva îi cedase, și o făcuse nu într-o abandonare totală, ci cu participare neinhibată pentru plăcere nemăsurată, exact așa cum și-o închipuise și-și dorise. Cum să-l fi plâns pe socru-său, când sufletul îi plutea peste al nouălea cer? Fredona pe tăcute o veselie de melodie. Să-i ia dracu cu ritualurile lor. Odată mort, ce mai conta?
”Hai să-i vizităm și pe ai tăi,” i-a zis Laura trăgându-l de mână.
Mormintele erau îngrijite. Dar pentru cât timp? Cât plătea, din doi în doi ani. Și după? Legea entropică!
”Mircea ce face?”
”La office. E bine. Chiar bine. Își are proiectele lui, și-i apreciat.”
”Tu?”
”Învăț pentru barou. Totul e bine. Tu cum ești? Parcă văd un prea plin de mulțumire pe fața ta. De unde vine? A patra carte?”
”Poate. Da’ încă e-n facere.”
”Cu Eva ai apucat să vorbești?”
”Un pic.”
”Parcă nu te-am văzut niciodată așa. Plesnești de plinătate de sine. Catadicsește și spune.”
”N-am nimic. Totul e cum știi.”
”Nu te cred. Ceva s-a schimbat. Da’ pare că-i în bine. Atâta satisfacție c-ai scăpat de socru-tău?”
”Nu știu ce spui. Hai să ne strângem lângă ceilalți.”
Dac-ar fi știut! De socru-său? Nici că-i păsa. În mintea lui n-o vedea decât pe Eva plutind ca într-o pânză pictată de Chagall.
După câteva nopți deșănțate, amândoi umblau ca nălucile.
”Marcu, trebuie să fiu trează ziua, am de lucru.”
”Știu.”
”O mai rărim un pic, ce zici? O noapte da, una ba?”
”Așa facem.”
Cristina se agita s-o aducă pe maică-sa la Toronto. Negocierea a fost scurtă.
”Marcu, o să doarmă cu mine, așa că tu îți recapeți dormitorul.”
”Bine.”
”Dar ziua va trebui s-o lași în living. Poți să stai cu ea, dar bănuiesc că n-o să-ți convină.”
”O să stau la mine.”
În noaptea dinaintea plecării și-au promis de toate. Numai când aveau să se mai vadă nu puteau prezice.
”Poate o să vin la soră-mea. Dar soacră-ta va fi la voi toată ziua. Tot n-o să putem face nimic.”
”Ba am o idee. Închiriem barcă pe lac și o duc în larg. Și-acolo ne putem dezlănțui după plac. Îți sună bine?”
”Dacă-i vară. Deci să nu vin iarna.”
”Încă mai sunt hoteluri în Toronto. Ba aș zice că puzderie. O cameră ‘om găsi.”
”Aha. Da’ în barcă cred că mi-ar plăcea mai mult.”
”Atunci vara viitoare este.”
”Ce o să facem până atunci?”
”Ce am făcut și până acum.”
”Uf!”
Tania l-a sunat cu vești. Fusese acceptată analist economic la o divizie a lui Shell.
”Dar e minunat. Ambele v-ați aranjat. Ai mei s-ar fi bucurat enorm. Dar preiau eu. Surioare mai deștepte nici nu-mi pot închipui. Și ‘Vali’?”
”Încă puțin și termină rezidența. De aici încolo începe turbulența.”
”Despre ce vorbești?”
”Vrea acasă în India. Cică ar deschide acolo cabinet și am fi mai bogați decât putem visa aici. Am fost, e totul foarte modern, ai lui s-au purtat foarte frumos cu mine, da’ ... nu-mi place. Nu vreau acolo. Eu vreau aici, în Londra.”
”Păi dacă drumul se bifurcă, n-aveți decât două opțiuni: fie o luați împreună pe același, fie separat. Da’ asta n-o puteți stabili decât voi între voi. Sufletul ce-ți spune?”
”Aici e buba. Sufletul îmi zice una, și rațiunea, alta.”
”Tania, am o teorie care s-ar putea să-ți ajute. După mine, sentimente și trăiri sunt generate de rațiune, de conștient și subconștient. Sunt un produs, chintesență a rațiunii. Ca atare, sunt superioare rațiunii. Computerele mimică rațiunea, da’ mai mult nu pot. Asta-i ce gândesc eu. Mai știu însă ceva. Ăla care gol pușcă mână vaca de la spate mi-ar da dreptate. Ăla care lansează navete spațiale și-ar râde de mine. Cum e mai bine?”
”M-ai lămurit buștean. Îți dau o problemă și ca soluție îmi vii cu o alta, și mai complicată.”
”Ba îți plasez conundrum-ul în spațiul tău de cuprindere. Rezolvă-l cu ce resurse ai la îndemână.”
”Hmm, ce era să m-aștept de la un scriitor? Cred că încep s-o înțeleg un pic și pe Cristina.”
”Mersi.”
”Eva?”
”Scriem la a patra carte. Prin corespondență.”
”Ai și tu o viață ....”
”Nu-i așa? Nu-ți pare palpitantă?”
”Ăă ... ba da. Mă duc să rezolv ‘conundrum’-ul cu teoria lui Ricardo: ‘The diminishing rate of return’. Să văd cum operează în practică.”
”Interesantă opțiune. Să-mi spui și mie.”
Tania a soluționat problema. Le-a trimis invitația la nuntă. De formă, că o făceau în India.
Marcu a fost surprins de un telefon listat ca fiind de la Consulatul României la Toronto. A răspuns cu oarecare reluctanță. Ce naiba puteau avea ăia cu el? Și de unde să știe de numărul lui? Era directorul editorial.
”Marcu, sunt în Toronto. Ne-am putea întâlni? Aș avea ceva de vorbit cu tine.”
”Sigur. Ai vrea să vii la mine? Spune-mi de unde să te iau.”
”Dacă ai putea, aș prefera să ne întâlnim aici, la Consulat. Atașatul cu relații culturale ar fi interesat să participe la discuție. Nu-i nimic formal, ci informal. Mâine la zece ți-ar conveni?”
I-a spus Cristinei.
”Ce să vrea ăștia cu tine? Ce-ți trebuie balamuc? Lasă-i în pace. Editorul îți publică cărțile. Ce vrei mai mult?”
”Păi ce să vreau, că nu știu nimic. Mă duc și aflu.”
”Vezi ce perle mai scoți pe gură. Îi antagonizezi și p-ăștia. Ești în stare.”
”Ți-am spus doar ca să știi că mâine dimineață nu-s acasă. Asta-i tot. Nu ca să-ți cer voie.”
”O să iasă un rahat.”
”Așa să fie. Apropos, cu nucă sau cu fistic?”
”Ba de ăla după care tragi apa.”
A doua zi a dat mâna cu editorul și cu ăla de s-a prezentat atașat cultural. S-a lămurit repede, era poet, diplomat, și intelectual rasat. Orizontul cultural al ăluia era de multe ori mai larg decât al lui. Se simțea mic. Încă se întreba de ce fusese băgat în seamă.
”Marcu, eu și cu alți colegi redactori șefi la câteva alte edituri ne-am gândit ca sprijiniți de guvern să promovăm valorile culturii române contemporane în diaspora occidentală. Țintim cu predilecție la comunitățile din Toronto, Montreal și New York. Ce vrem este să vindem cărți publicate de noi acolo, aici. Și vrem să le promovăm printr-o revistă locală. Rețeaua de distribuție ar fi restrânsă la cele câteva business-uri conduse de români. Dar potențialul este mai mare. Dacă-i dentist român, pacienții or fi și ei români, și în sala de așteptare niște cărți scrise de români poate le-ar trezi interesul. Asta-i la ce ne gândim, un om cu deschidere, creator și bun organizator. Nu-ți cerem să scrii editoriale, ci să pui pe picioare și să conduci șandramaua. N-ai să te îmbogățești din asta. Organizația este nonprofit, salariul tău este simbolic, dar îți decontăm cheltuielile cu zborul și ceva din acomodare. Nu hotelul, că știm că ai unde locui la București. Îmi pare rău, a trebuit s-o trag de limbă pe Eva. Știi, cheltuielile sunt foarte strânse. Și cultura oricum rămâne ultima și-n bugetul guvernului, și al conaționalilor. M-am gândit că o să ai însă un avantaj: să-ți promovezi propriile cărți, pe două căi. Una directă, adică să le expui pe rafturi și în revistă, și alta prin prestigiu. Numele tău va deveni cunoscut. Te atrage propunerea noastră?”
”Și cui aș raporta? Cine mă numește, și cine mă plătește?”
”Vrem să înființăm un consiliu director, al cărui președinte să-l alegem dintre noi, editorii. Încă avem de lucrat la asta, da’ nu suntem departe. Probabil că vom avea pălăria organizației definitivată până la sfârșitul anului. Odată pusă pe picioare, ceva fonduri vor veni de la edituri, ceva de la Ministerul Culturii, și încă ceva de la guvernul lui Ontario. Da, canadienii și-au exprimat interesul. În fond, românii de aici sunt și cetățenii lor. Da’ dacă-ți sună a Bonanza, uită. Nu-i fluviul, sunt doar niște pârâiașe firave.”
”Și cam cât ar fi de stat în țară?”
”Păi, tu determini, în primul rând. Ce trebuie să faci este să-ți selectezi cărțile pe care le vrei promovate, și să le miști de acolo aici. Ca întotdeauna, vor apare probleme cu plățile, în avans, retro, balanțe care nu se închid, și așa mai departe. Dar vei avea tot sprijinul de la noi. Nu-ți face griji mai mari decât trebuie. Nu-ți cere nimeni să te dai de ceasul morții și nici să miști munții din loc.”
”Scuzați-mă, poate că-mi dau cu stângu-n dreptu’, dar decât să tot aduceți cărți aici, n-ați ieși mai ieftin să le tipăriți local sub ‘trademark’?”
”Unele sunt surplus de stoc așa că drenăm smârcul. Dar tirajul este cel care ne ține în loc. Este prea mic. Poate cu timpul cererea să crească. La asta ți se cere directa contribuție.”
”Când așteptați răspunsul?”
”Când crezi că ne-ai putea spune?”
”Acum.”
”Și?”
”Accept. Cu mare drag și entuziasm.”
Cum a ieșit din clădire a sunat-o pe Eva. Aia i-a răspuns surprinsă. De la el se aștepta la text, nu la voce.
”Eva, am rezolvat problema.”
”De care vorbești?”
”O să tot vin la București. O să putem fi împreună mult mai mult timp.”
”Au, și când să apuc să mai dorm?”
”O să dormim împreună.”
”Prea m-ai luat ca din oală. Ce spui tu acolo?”
”O să-ți scriu. Mă urc în mașină.”
Sufletul i se urcase la creier și-l aburise de ajunsese să simtă cu rațiunea. Aerul pe care-l respira nu-i ajungea. În starea de efervescență în care era n-o putea suna pe Cristina.
În living a dat peste soacră-sa care dansa după o melodie pe care și-o fredona. Probabil că se ducea și asta cu pluta, și-a zis Marcu și s-a închis la el în cameră. Înainte să-i spună Cristinei trebuia să-și pună gândurile în ordine. N-avea de ce-i zice dinainte de multiple deplasări la București. Era vorba de o revistă, pe care n-o scria el, și niște cărți, printre care ar fi fost și ale lui. Asta era tot. S-a apucat să scrie Evei în detaliu. Nu terminase când a apărut Cristina și l-a invitat la masă.
”Cum a fost?”
I-a spus, versiunea prescurtată și atent filtrată.
”Asta înseamnă să te duci des la București?”
Îl lovise cu precizie exact unde-l durea. Nici răspuns n-a așteptat. S-a dus la ea și l-a lăsat pe el clocind gânduri de răzbunare. N-avea ce face. Da’ nici ea. Fiecare încasa de la celălalt, până când unul avea să plesnească. Marcu deja știa cine. Era scris pe lampă.
S-a plâns doctoriței Kumar. Aia n-avea timp de prostiile lui.
”Ești într-un mediu pe care-l percepi ostil. Am să-ți dau să iei și Lurasidone ca să-ți mai rotunjească din colțuri, o pastilă pe zi prima săptămână, după care treci la două. Îți trimit prescripția la farmacie. Ne vedem într-o lună.”
Grupul editorilor n-a fost gata până la sfârșitul anului, și nici în primul trimestru al anului următor.
”Marcu, ce fac, o rog pe soră-mea să-mi facă chemare?”
”Sigur, fă-o. Chiar dacă se pun ăștia pe picioare, o să mai dureze până să miște moara.”
Bineînțeles că Raluca a găsit ocazia să-i spună Cristinei că soră-sa o vizitează.
”Știai că-ți vine prietena?” l-a întrebat cu agresivitate.
”Care prietenă? De cine vorbești?”
”Aia de-ți face coperțile. Nu-i prietena ta? Nu ea se plimbă în Mercedesul ... nostru?”
”N-am știut. Ți-a spus Raluca?”
”Săracu, tu nu știi nimic. Faci pe prostu’ cu o seninătate debordantă. De fapt, minți. Îmi face greață numai să te aud. Ce o să faceți, o să închiriați camere la hotel? Din ce bani? Doar nu-ți închipui c-am să plătesc pentru asta.”
”Vino-ți în fire. Nu mai împroșca cu venin. Nu-i nimic romantic între noi. Încetează să mă mai acuzi gratuit. Da’ așa, numai de amorul artei, de ce ți-ar păsa? De aș avea bani, m-aș duce cu o prostituată.”
”Nu pe banii mei.”
”D-aia nu mă duc. E singurul motiv.”
Da’ schema lor nu-i trecuse Cristinei prin minte. Închiriau o barcă ultrarapidă cu care se duceau în larg de nici cu ocheanul din zgârie nori nu puteau fi văzuți. Și înconjurați de apă, se destrăbălau. La ce nu se gândiseră era soarele. Sub razele lui se bronzau de sus până jos de ajunseseră să arate ca ăia de la tropice. Adică, mai întâi s-au înroșit ca racii în cratița pusă pe foc mic la clocotit.
Cristinei nu i-a trebuit mult să remarce.
”Pleci cu ziua de acasă, și vii negru ca o gorilă. Mă rog, pe unde-ți faci veacul?”
”Ce-ți pasă? Afară, la agățat curve.”
”Și Eva tot la agățat? Poate după curvari? S-au v-ați întâlnit, o curvă și-un curvar? Ce crezi, că Raluca n-a văzut că și ea-i neagră? De unde? Din muzeu? Așa i-a spus, că bate muzeele. Gogoriță mai mare nici că se putea. Care-s alea, când sunt doar două? Unde vă duceți, pe malul lacului după boschete? Nu v-ar fi rușine, dezmățați ce sunteți.”
”O singură dată ne-am întâlnit la o cafea pe terasă. Nu știu ce zici.”
”Mincinoși ordinari! Scutește-mă, mi-ajunge.”
Și a scutit-o. Nu și-au mai vorbit până după plecarea Evei. Doar că mânca de unul singur. Eh, oricum nu mai avea nimic ce pierde.
Pe editorul lui l-au numit vicepreședinte. Da’ fondurile tot nu veneau. Nici de la celelalte edituri. Așteptau să miște guvernul. Care guvern era într-o harababură. Se amalgamau și negociau între facțiuni poziții ministeriale. Proiectul lor era îngropat undeva la fundul listei cu (ne)priorități. Chipurile ar fi așteptat noul an fiscal. A venit și a plecat, și după iarnă s-a făcut primăvară. Odată cu înflorirea salcâmilor au venit și ceva bani. Marcu a aterizat în București. Nici n-a dat pe la soacră-sa pe acasă. Eva l-a dus direct la ea. Acolo și-a desfăcut valiza. Precum în cântecul ăla al lui Temptations din anii șaptezeci cu ‘Papa was a rolling stone’ în care Papa oriunde-și atârna pălăria se simțea acasă. Ce muzică! Dusă și asta, doar colectează praf în mintea unora nostalgici.
Zbenguielile de o zi și o noapte i-au drenat de nici duș nu le veneau să facă. Au recuperat cât au pierdut, dormind neîntrerupt o zi și o noapte. Inevitabil, a urmat rutina, fiecare cu treburile lui.
”Cristina mi-a spus să te sun la socri pe telefonul casei. De ce trebuie să sun acolo, și tu de ce nu răspunzi?” s-a luat Laura de el.
”Aa ... ăă ... e scos din priză. Cred că nici abonamentul nu-i plătit. N-am timp, dar o să mă ocup și de asta. Dar mă găsești oricând pe mobil.”
”Cum merge cu cărțile?”
”Încurcătură mare.”
”Când ne vedem?”
”Păi, s-o întreb și pe Eva dacă-i disponibilă să ne întâlnim toți patru.”
”Serios? Păi întreab-o, nu-i lângă tine?”
”Nu-i.”
”Marcu, ți-am mai spus, da’ pare-se că-mi răcesc gura de pomană: minciuna are picioare și scurte și strâmbe. Nu v-ați bronzat împreună? Asta a pus capac. Unde-i Eva?”
”La editură.”
”O sun. Stabilesc cu ea. Și tu, măcar cu soră-ta spune-o cum e și nu te mai da după deget.”
”Mă duc că am treabă.”
”Adică o rupi la fugă.”
”Chiar am treabă.”
”Așa să fie. Acum o sun pe Eva.”
Telefonul a sunat din nou. Nici nu s-a uitat, crezuse că Laura uitase să-i spună ceva. Da’ era Vera.
”Cristina mi-a spus să te caut la socri, da’ sună în gol.”
”Da, abonamentul n-a fost plătit.”
”Marcu, eu plătesc abonamentul și lumina și toate angaralele. Cristina îmi trimite banii. Poate inventezi altceva mai plauzibil. Ești la Eva?”
”Nu, ce să caut la Eva?”
”Eu știu? Miere? Poate are în borcane puse în cămară pe rafturi.”
”Te-a pus Cristina să mă hărțui?”
”Chiar nu mai ai niciun pic de respect față de ea? Măcar față de instituția căsătoriei. Da’ tu nu dai doi bani. Nu erai așa.”
”Nu, așa e, eram un bleg cu gâtul băgat în lesa Cristinei.”
”Victor așteaptă să vorbiți. Vino la noi. Când poți?”
”O să vă anunț.”
Trebuia să evite, dar cât o putea face? Indefinit.
Nu-și putea justifica șederea de peste o lună. Cu tot regretul, trebuia să împacheteze. Înspre dimineața zilei de plecare, Eva plânsese. Era prima dată c-o văzuse. Sufletul i se făcuse zdrențe. Lacrimile ei îl însoțiseră pe toată durata zborului. Dar acasă, starea melancolică i s-a risipit precum norii după o ploaie de vară. Locuia cu o viperă și cu senila de maică-sa. Și avea treabă. Multă. S-a apucat de negocieri cu tot felul de businessuri să-și vândă cărțile. Da’ erau binevoitori. Chiar voiau să-i ajute. Și la o comunitate de peste o sută de mii de români, din care jumătate pensionari, ar fi fost ceva cerere. Numai că nu pensionarii ieșeau din casă, ci tinerii. Ăia alegeau din ochi pentru părinți. Revista ar fi trebuit să poată sorta lucrurile cu prezentări și recenzii, ca cei învârstă să-și comande ei ce le plăceau. S-a pus și aia pe picioare. Pentru început a fost gratuită. Iei o jumătate de salam? Poftim un ziar. Mai încolo visau să încaseze pe ea doi dolari.
Când a reluat lucrul la cartea lui i se păruse că cine scrisese până atunci o fi fost vreunul adunat de pe stradă. Starea lui de spirit se schimbase. Avea o femeie care-i făcea tot ce-și dorea și plângea după el. Nu ca frigida de nevastă-sa, mătrăguna de ea. Da’ nici nu-i mai păsa. Dracu’ s-o ia. Dacă afacerea mergea bine, cu pensia și cu ce mai câștiga pe lângă s-ar fi putut desprinde. Ziua aia nu venise încă, dar o întrevedea. Era palpabil, era posibil. Avea velele desfășurate pe catarge, să prindă vântul de peste întinsul de apă nemărginită.
”Marcu, avem și tone de poezie. Crezi că poți mișca ceva din ea?” i-a sugerat editorul.
Poezie? Cine în ziua de azi mai citește așa ceva? A încercat, dar n-a mers. Nu mergeau altele, darmite astea cu versuri. Le-a lăsat baltă. Alea cu femei pe coperți se vindeau cel mai bine. Da’ nu poezie, ci ‘hardcore’. Se vede treaba, tot tineretul alegea.
În noiembrie s-a întors la București să-și împrospăteze colecția pentru sărbători. A fost mai atent cu selecția. Deja cam știa ce să ia. Întârzia pe cât putea. Se alinta între picioarele deschise ale Evei. Nu-i putea fi mai bine. Și ea zicea tot așa, că mai bine nu-i putea fi. Da’ Laura clătina din cap.
”Nu te văd ieșind la liman. Cum vă puteți ține legați când vă vedeți odată la trimestru, dacă?”
”Ai vreo idee de care să nu știu?”
”Nu.”
”Atunci rămâne așa, și ‘om vedea.”
”’Așa’ nu-i o soluție. O știi și tu. Tania mi-a spus că deja ați vorbit.”
”Da, și? Nu putem divorța, și aici de m-aș muta, din ce ar fi să trăiesc, după ce aș avea de plătit și rate la apartamentul din Toronto? Financiar nu-i fezabil pentru mine. Nu încă.”
”Vă chinuiți amândoi, de fapt, toți trei, că nici Cristina nu plesnește de bine. Chiar vă deplâng. Dar am veste pentru tine. Sunt în a treia lună.”
”Eh, felicitări, să fie într-un ceas bun. Știi ce e?”
”Imagine n-am încă, dar după analize, băiat.”
”Păi, să vă trăiască băiatul. Mircea cum a primit vestea?”
”Pe față, mulțumit, pe ascuns, îngândurat și îngrijorat. Vrea să-l ducă la cursuri de călărie și nu crede să-i ajungă banii.”
”Nu-i nimic, spune-i să lase călăria acum și să adune de un Lamborghini pentru când o mai crește.”
”Spune-i tu, că tot îți place să calci prin toate bălțile.”
”Bălți? Nu-ți place Lamborghini? Atunci e bun un iaht.”
”Ce ai băut?”
”Nimic. Sunt în depozit la o editură.”
”Eh, ți-o fi rămas de peste noapte în vene.”
Eva îl aștepta cu masa pusă goală pușcă.
”Marcu, Raluca știe. I-i le-a legat Cristina.”
”Și asta schimbă ce, cum?”
”Cred că nimic. Da’ m-a confruntat, nu foarte empatică. Ciudat, o apără pe Cristina de parcă i-ar fi ei ceva.”
”Mai degrabă-și apără propria căsnicie.”
”Nu știu, numai că i-am spus-o: ce o doare pe ea?”
”Și, ce o doare?”
”A zis că o să mă doară pe mine, că nu-ți va da Cristina drumul.”
”Asta mai vedem. Dacă businessul cu cărțile va sta pe picioare, n-o să mai depindă de ea.”
”Uf, cum merge?”
”Mișcăm ceva. Cam încet, dar era de așteptat. Nici nu mi-am imaginat câți dentiști și doctori români avem în Toronto. Și toți au fost receptivi și binevoitori. Tot ce sper e ca momeala pe care o folosesc să ducă la ceva. Și ai avut dreptate cu femeia pe copertă. Chiar se vinde mai bine.”
”Serios? Da’ pe mine cât ai da pusă pe copertă așa?”
”Nu știu, trebuie mai întâi să răsfoiesc.”
Scria la carte, dar fără să se poată concentra. Ce-i ieșea nu-i plăcea, și-o lua de la capăt. Eva l-a luat la telefon la trei păzește.
”Scrisul este cel mai important. Nimic altceva nu-i. Scrisul!”
”Păi ca să scriu trebuie să sufăr. Și eu acum nu sufăr.”
”Nu suferi? Ce crezi că fac acum vorbind cu tine, fără tine? Acuma suferi?”
”Sufăr. Da’ dacă ai pune pe video aș suferi mai puțin.”
”Atunci n-ai scrie.”
”Ești tare încăpățânată.”
”Și tu prea insistent.”
”Tu ai pus subiectul pe tapet.”
”E doar imaginație.”
”Și virtualul intră în aceeași categorie.”
”Degeaba, poți s-o răsucești cum vrei, că nu se va întâmpla. Ah!”
”Gata? Așa repede?”
”Lasă-mă. Du-te scrie. Acum ai ce.”
O dentistă de vârsta lui l-a invitat la o cafea la un Tim Hortons aproape de cabinet. Îi citise cartea a treia și-i spusese că-i plăcuse tristețea cu care fusese scrisă. Ea era divorțată, a ținut să-l informeze. El a înregistrat, dar n-a marșat. Ceva din cum era plămădită nu-i plăcea. Da’ o tinerică dintr-un magazin de mezeluri i-a făcut ochi dulci. Și aia chiar era dulce. L-a ajutat cu aranjatul cărților într-un raft, și mâinile și le-au atins în treacăt. A plecat de acolo cu inima veselă. Stima de sine îi crescuse la cote ridicate. Deci nu era chiar de aruncat la coș, nu încă. S-a fudulit Evei.
”Ce faci tu acolo? Ia să-mi stai cuminte. Unde-ți umblă mintea?”
”Rătăcitoare pe coclauri. Ce să fac, am ochi și văd.”
”Nu vezi ce trebuie.”
”Așa-i, nu văd decât text.”
”Da da’ din text construiești imagini. Să nu-mi spui că nu-i așa.”
”Construiesc, dar trebuie să compar cu originalul.”
”Degeaba. Mai avem cât, trei săptămâni? Ne vom scoatem pârleala.”
”Număr zilele pe degete.”
”N-ai atâtea. Și mie-mi ajung două.”
”Ți le împrumut eu.”
”Până atunci, mă folosesc de ale mele.”
”Mă omori.”
”Te chinuiesc înadins ca să ai spor la scris.”
Numai că sporul era iluzoriu. Scria cinci pagini, păstra una, după care rescria alte cinci de dinainte. Nu mergea. Poate c-ar fi trebuit s-o ia de la capăt.
Când s-au întâlnit toți patru Laura era rotofeie bine. Mircea se învârtea în jurul ei ca un paj. I-a umflat colacul ca să-i stea nevasta confortabilă pe scaun.
”Cât mai aveți?” i-a întrebat Eva, cu ce lui Marcu i-a părut a fi sunat un pic a invidie.
A alungat repede gândul. ‘Doamne ferește, păzește și apără’ și-a spus în fundul minții, ar fi fost o tragedie.
”Păi de acum, oricând. Dar dacă ar respecta orarul, într-o săptămână.”
”Mircea, ești gata să naști?” l-a luat Eva peste picior.
”Mă antrenez la haltere.”
”De ce, ca să-l ții pe mogâldeață în brațe?”
”Să nu-l scap în lighean.”
”Cum a rămas, mârțoaga sau herghelia?” l-a întrebat Marcu.
”Nu înțeleg.”
”Nu te gândeai să-l dai la călărie? Mai bine strângi pentru Lamborghini. Asta-i herghelie.”
”Ha, ha.”
”Aveți un nume?” i-a împuns Eva.
”Avem. Îi spunem Sașa.”
”Păi ăsta-i nume de fată,” a remarcat Marcu cu o ridicare de sprânceană.
”E și, și. Da’ ăsta-i băiat, și o să-l cheme Sașa,” s-a rățoit Laura la toți trei.
Mircea a dat din umeri. Poate or fi fost ceva discuții, și-a zis Marcu. N-aveau de ce intra în amănunte.
”Tania se tot străduiește și nu reușește. A început să se îngrijoreze.”
”Păi cu bărbat-său medic ar trebui să știe ce are de făcut.”
”’Vali’ i-a zis că-i prea devreme și să mai aștepte. Da’ eu știu ce o râcâie: că eu am și ea nu. De parcă am fi la concurență.”
”Asta-i doar o presupunere de a ta,” a zis Marcu, ”n-ai de unde știi c-ar fi așa.”
”Da, tu tot timpul îi iei partea.”
”Ce parte-i iau? Doar nu sunteți jucătoare în teren și eu arbitru. Zic după cum mă taie capul. Eva mi-e martoră, o spun cum îmi vine.”
”Da, și-i tot vine, ca un torent de nu se mai oprește.”
”Mersi pentru referințe, sunt bune de pus pe rană.”
Vorbeau nimicuri, când pe fața Laurei a apărut o strâmbătură. Și-a cuprins burta cu mâinile. Mircea se uita încordat la ea.
”Cred că vine. Mircea, sună doctorul. Du-mă la spital.”
”Aveți mașină?”
”Da, avem.”
”Păi, să ne ținem după voi.”
”Nu-i nevoie. Asta poate să dureze. Vă sunăm noi.”
Au plecat. Marcu cu Eva au rămas.
”Tu cu Cristina n-aveți copii. Așa ați vrut sau a fost altceva?”
”Așa am vrut eu.”
”Nu-ți plac copiii?”
”Nu.”
Eva n-a forat mai mult. Dăduse de rocă tare.
”Aștepți o explicație.”
”Nu.”
”Ascultă, ne chinuim pe lumea asta. De ce să-i aducem între noi, ca să se chinuie și ei?”
Eva n-a zis nimic. Făcea rotocoale cu lingurița pe fața de masă.
”Mergem?” i-a zis într-un târziu punând lingurița deoparte, ”am o zi grea mâine.”
Știa. Răspunsul nu-i fusese pe plac. Dar trebuia să pună piciorul jos, ca ea să știe de unde venea. În noaptea aia nu s-au drăgostit. Eva era ’obosită’. Dar știa că nu dormea. Când o făcea, respira altfel. Tot pândind-o, a adormit el.
Un vag sentiment de răceală venind de la Eva i s-a întipărit în minte. Nu scăpa de el nici când își spunea că n-avea temei. Decât o percepție, mai degrabă era o premoniție. Eva nu se schimbase. Poate el, un pic. Reluase cu asiduitate scrisul la a patra carte. Începuse să i se lege. Pe măsură ce termina un capitol, i-l trimitea Evei la puricat. Feedbackul era pozitiv. Poate că o luase pe poteca nimerită. Încerca să nu devieze de la traseu.
Împânzise orașul cu cărți, mă rog, la ce businessuri duse de români erau acolo, dar cărțile nu se vindeau. De ce, chiar nu-și explica. Poate lumea nu mai citea. Urmăreau seriale pe Netfix, ce le mai trebuiau cărți? I-a scris editorului. Poate că în revistă n-ar fi fost o idee rea să prezinte diferența între a transpune imaginea dintr-un text și aceea de a primi pasiv o imagine gata formată. Stimularea creierului ar fi cu totul alta. Editorul a fost de acord. Câteva numere consecutive au conținut articolele respective. Vânzările însă n-au crescut. Avea însă dever constant la cărțile pentru copii. Alea se vindeau. Trăgea cu ochiul la rapoartele ălora din Montreal. Erau mai bune. O fi fost mediul cultural mai intens în Quebec. Din New York, rapoartele veneau copie cu ale lui. Englezoii ăștia or fi omorând cultura. Ce altă explicație să dea?
”Ce face Sașa?” a întrebat-o pe Laura, da’ gura i-a luat-o din loc, ”se pregătește de războială cu NATO și ucrainenii?”
”Nu, pune la cale o conferință de pace. Și doar spre informarea ta, nu-i rus.”
”Nimic între ancestorii tăi? Poate ai lui Mircea?”
”Du-te plimbă-te în parc, și când ți-o veni mintea la cap, sună-mă.”
”Așa o să fac.”
Evei i-a reprodus prostia pe care tocmai o spusese.
”Și? Ți-a venit mintea la cap?”
”Nu știu, îmi pare că încă sună a gol.”
”Păi, mai dă o tură. Poate, poate revine.”
”Cred că sunteți amândouă țicnite.”
”Se poate. Nu resping teoria. Venind de la tine, orice-i posibil.”
”Văd că sunteți puse pe harță. Mă duc la cartea mea.”
”Bine faci. Și mângâie-ți frumos eroina.”
”Asta ce mai e?”
”Nimic, aștept capitolul. Hai, du-te. Trebuie să scot rufele din mașină.”
Doar nu era geloasă pe eroina lui din carte. Asta ar fi fost și culmea.
Consulatul a organizat un cocktail, la care a fost invitat împreună cu soția. Nu se așteptase, dar Cristina acceptase. Între cei d-acolo, la mulți își expunea cărțile. Îi cunoștea, conversa cu ei afabil, și Cristina, lângă el, torcea de plăcerea atenției primite. Ba se mai făcuse și cu ceva complimente. În drum spre casă, în mașină, fredona lângă el o melodie. Evident se simțise bine. Da’ înainte să intre la ea i-a aruncat-o:
”De ar ști ce pramatie ești, n-ar mai fi așa prietenoși cu tine. Și n-ar fi greu să afle. Duse ar fi nopțile fierbinți din București. Te-ai gândit? Noapte bună!”
Scorpia ar fi fost în stare. Așa i-a zis și Eva:
”N-ai cum te apăra. Lasă zarurile să cadă unde-or cădea. N-ai ce face altceva.”
Da’ i-a lovit Raluca. A refuzat să-i mai facă invitație soră-si doar ca să-i servească de paravan pentru a se distra cu Marcu. O fi fost decizie luată cu de la sine putere, sau la presiunea Cristinei? N-aveau de unde să știe. Cert e că au rămas cu buzele umflate, și peste vară n-au putut să se mai vadă. Și bine nu le-a fost.
”Vreau video.”
”Nu vrei, și n-ai să primești. Dacă nu poți altfel, fă-o din text.”
”De ce, ce-i așa de nemaipomenit?”
”M-aș simți ca o prostituată.”
”Ce diferă față de când aș fi acolo?”
”Subiectul ăsta e închis.”
Închis a rămas, dar asta durea. Durerea s-a transpus însă în carte. Avantaj el, ca autor! Lansarea a avut loc în noiembrie, și aprecierile au fost măgulitoare. Ajunși sus la Eva, a primit o porție de amor ezoteric în care șampania s-a adunat baltă sub trupul ei de a trecut și prin saltea, așa că au trebuit să se înghesuie să doarmă pe sofaua din living. Dezmățul le-a înmuiat genunchii. Marcu a plecat îndărăt la Toronto drenat bine. Chiar simțea ca o vagă ușurare, dar după doar câteva zile i-a trecut. Jinduia din nou după acțiune. Până la primăvară însă nu mai era rost de așa ceva. Aveau să se limiteze la imaginația indusă prin text. Asta pentru că în doi, fiecare are un veto. Or Eva și-i l-a exercitat p-al ei. Și punct!
Primăvara a venit, dar stocul de cărți a rămas relativ tot ăla. Adică, nevândut. Nu putea justifica venirea în țară ca să ia mai multe. Raluca refuzase să-și invite sora, așa că Marcu a început să dea din colț în colț. Îl ustura, dar s-a gândit să-și plătească singur deplasarea. Cristina n-ar fi avut de unde să știe. S-a dus, da’ l-a costat de la zvântat, preț de aproximativ douăzeci de vizite la curve. Așa privit, socoteala nu-i ieșea. Dacă s-ar fi dus cu dentista, aia l-ar fi plătit pe el. Păcat că n-avea cui argumenta. Ar fi meritat să fie numit apostol.
Cât era în salonul de așteptare la un doctor, a văzut-o pe una răsfoind două, trei cărți, pe care le-a pus la loc. A așteptat-o să iasă de la doctor, cu speranța că va cumpăra măcar una. Niciuna, a plecat cu mâinile goale.
”Lumea nu mai cumpără cărți. Ce-ai vândut, eu și cu doctorul am cumpărat. Atât!” i-a zis recepționista, ”păcat, ne idiotizăm din ce în ce, și stai să-i vezi p-ăștia tineri, sunt o specie aparte. N-ar pune mâna pe o carte nici să le dai cu una în cap. Sunt irecuperabili.”
”Ce-i de făcut?”
”Armaghedon. Terminăm cu toți și toate. Poate or fi mai deștepți ăia de or veni după noi.”
Suna defetist. Da’ el era defetist. Așa că-i sunase bine.
Îi rămăsese în cont cât să mai meargă odată și trei sferturi. Adică cum era aia? Se ducea cu avionul la dus și trăgea la vâsle la întors? Deci putea să mai repete deplasarea pe buzunarul propriu o singură dată. Nu-i rămânea opțiunea decât să vândă cărți. Da’ cum? Cum scoți apă din piatră seacă? Nicicum. Doar să forezi pe lângă ca să dai de apa freatică.
Avea dreptul să vândă la discount. Și asta a făcut. Câte a putut, le-a cumpărat singur și le-a azvârlit la reciclare. Aproape și-a golit contul personal, dar măcar rămânea pe statele de plată ale organizației și deplasările îi erau acoperite tot de ăia. Ar fi mers, pentru un timp. Numai că ăla din New York dăduse chix. L-au terminat, și pe ăla, și pe el. Singur Montrealul rămăsese pe picioare. Marcu nu pierduse chiar tot. Încă o avea pe Eva, cu care însă nu se putea vedea. Dar n-a trecut mult să o piardă și pe ea.
”Marcu, nu putem continua așa. Asta-i o făcătură de relație, și nu duce nicăieri. Nu-i vina ta, și nici a mea. Ce am avut a fost frumos, dar sorții ni-s împotrivă. Un scriitor tot încearcă să se apropie de mine. Am să-l las. Nu știu ce o ieși, dar trebuia să-ți spun.”
I-a blocat contactul pe WhatsApp. Un timp a plâns. La carte n-a mai lucrat. Lipsa banilor l-a îngenunchiat. Pentru că banii sunt măsura tuturor lucrurilor. Până și a dragostei. O măsori și p-aia cu contul de la bancă. S-a învelit în disperare ca într-o mantie fină de mătase. Pierduse. Nu-i rămăsese decât să coboare velele de pe catarge.
L-au apucat dureri abdominale acute. La urgență i-au făcut un MRI.
”Marcu, din ce știm, n-am găsit nimic. Din ce nu știm, punem pe seama sistemului neurovegetativ. Ai depresie. Acolo sugerez c-ar trebui umblat. Doctorița Kumar o să se uite pe raport. Ziua bună!”
Nici vorbă să-i fie bună, aia, și ziua de după, și tot așa. Îi dăduseră morfină de două miligrame, una la șase ore. Le-a luat la trei, flaconul i s-a terminat prea devreme, și altul nu i-au mai dat. Cică să nu devină dependent. Păi dependent era, de Cristina. Dependența aia cum se trata?
Toată ziua zăcea întins pe pat în dormitorul lui golit de gânduri și sentimente. Își plângea de milă. De ce-l aduseseră ai lui pe lume? Care-i era rostul între ceilalți? Ne construim un adăpost, mâncăm, chefuim și ne drăgostim. Muncim, ca să facem toate astea. Rezultatul? Piatra de mormânt sub umbra de liliac lila. Sau poate urna cu cenușă, ca alternativă mai ieftină. O știm, da’ ne agățăm de viață. Precum prizonierii germani capturați de rezistența franceză și puși să-și sape propriile gropi. Știau că urmau să fie executați, dar continuaseră să sape. De ce? Unul din răspunsuri o fi fost speranța, speranța că poate în ultimul moment vor fi grațiați. Altul putea fi că se asigurau măcar că ar fi avut o groapă și nu vor fi mâncați de jivinele pădurii. Cine să știe? Cică nemții cu francezii ar fi civilizați. Aiurea, își împușcau prizonierii ca toți ceilalți. Când ai mijloace și oportunități, te folosești de ele. Omori și distrugi tot ce-ți vine la îndemână.
Cristina o fi aflat de ruptură, că începuse să-l invite la masă. Avea să asculte sorbiturile și plescăielile soacră-si. S-ar fi lipsit, da’ măcar avea mâncare caldă. De unul singur îi era lene să s-o încălzească. În timpul cât vorbeau între ele, el privea în gol. Când terminau, se lungea la loc pe pat. Era un nimeni, și făcea nimic. Dar avea pensie!
Până n-a mai avut-o nici p-aia. Cică nu declarase câștiguri, așa că devenise ineligibil. Cât de jos putea să se mai afunde? Cala fusese inundată, și catargele goale abia de se mai ițeau din apă. Îl terminaseră, complet.
Îl sunau Laura și Tania. Nu le-a răspuns și le-a blocat și pe alea. I-a spus Cristinei:
”Anulează abonamentul meu la telefon. N-am nevoie.”
N-a avut de ce să insiste. Cristina s-a executat rapid. Făcuse precum îi ceruse.
”Cât o să mai zaci așa? Medicamentele alea nu-ți folosesc la nimic?”
N-a catadicsit să-i răspundă. Dar le lua. I se spusese că-i trebuiau, și așa făcea, nu comenta. La ce bun? Îl pleoșteau și-l castrau cu încetul. Ce conta?
Într-o zi n-a mai răbdat. S-a spălat, s-a îmbrăcat, a luat un taxi și s-a dus la urgență.

Auzea voci, în română, în engleză, și în limbi necunoscute, suprapuse peste incantații de călugări strânși după chindie. De departe recunoscuse vocile Cristinei, a Evei, a Laurei, a Taniei, a lui ... socru-său? Ăla nu murise odată?
”Nu trebuia să faci asta,” i-a zis taică-său pe ton sfătos, ”nu trebuia să te lași. Nu așa te-am învățat. Eu am luptat.”
Nu putuse articula un răspuns. Era gălăgie, voci venite din toate părțile, și toate-i erau ostile.
”Și cât o să stea așa?” a auzit-o distinct pe Cristina suprapusă croncăniturilor.
Bălmăjeală în corală, asta era tot ce prindea.
”Am trecut prin asta. Nu te împotrivi, lasă să te cuprindă liniștea și pacea,” a crezut c-o aude pe maică-sa.
Fusese singura pe care s-o și vadă. Avea fața cerată. Dar a pierdut-o repede înghițită de bezna din adâncurile apei. Deasupra plutea o corabie. El era pe ea. Catargele erau cu velele strânse.

SFÂRȘIT


Michael V. Magharian
Toronto




Michael V. Magharian    9/1/2023


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian