Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romïżœnii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivïżœ 2024
Articole Arhivïżœ 2023
Articole Arhivïżœ 2022
Articole Arhivïżœ 2021
Articole Arhivïżœ 2020
Articole Arhivïżœ 2019
Articole Arhivïżœ 2018
Articole Arhivïżœ 2017
Articole Arhivïżœ 2016
Articole Arhivïżœ 2015
Articole Arhivïżœ 2014
Articole Arhivïżœ 2013
Articole Arhivïżœ 2012
Articole Arhivïżœ 2011
Articole Arhivïżœ 2010
Articole Arhivïżœ 2009
Articole Arhivïżœ 2008
Articole Arhivïżœ 2007
Articole Arhivïżœ 2006
Articole Arhivïżœ 2005
Articole Arhivïżœ 2004
Articole Arhivïżœ 2003
Articole Arhivïżœ 2002


Poezii pentru sâmbătă seara

,,Limba noastră veche, românească”
Mircea Dorin Istrate

A NOASTRĂ LIMBĂ VECHE, ROMÂNEASCĂ

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune


DOVEZI DE VIEȚUIRE

Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,
Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

Ascunse în legende, în mituri, în povești,
În vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

Învață și păstreaz[ în țandără de minte
Minunile acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.



DATINI, OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Noi nu pierim, pân’ mai păstrăm în suflet
O datină ce-i din străbuni lăsată,
Mai până când, în adâncimi de cuget
Mai ținem o tradiție curată.

Mai până când păstra-vom rânduiala
Și-i pomenim pe moșii noștri toți,
Mai până când cu drag și cu sfiala
I-om înălța în slavă pe cei morți,

Mai până când ne-nvășmântăm în ie
Să nu se-ngroape omul în păcate,
Mai până când copilul încă știe
La Maica spună-i rugile în șoapte,

Mai până când vom ține Postul Mare
Ne curețe păcatele la toți,
Mai până când aprindem lumânare
Și-om da pomană încă după morți,

Mai până când ne-om boteza copiii
Acolo, la biserica din sat,
Mai până când la nuntă toți străinii
Cu chemători i-aducem pe-nserat,

Mai până când vom ține-n sărbătoare
Cea naștere slăvită, de Crăciun,
Și vom lăsa cu drag să ne-nfioare
Mărita zi, ne facă suflet bun,

Mai până când cu ouă înroșite
Ne-om aminti de Domnul de pe cruce
Și vom păstra în suflete cernite
O lacrimă nicicând să se usuce,

Mai până când, de Paști, în ziua mare
Ne-om bucura cu vin și cozonac,
C-a înviat Hristosul, și-n iertare
Păcatele ne-a șters în vechiul veac,

Mai până când vom știi de Sânzâiene
Să împletim coroane mici de flori,
Ca să vedem ce viață ni se-așterne
Iar anii de-or fi grei, sau mai ușori,

Mai până când avea-vom în trăire
Bătrânii noștri încărcați de ani,
Vom ști că încă nu-i în adormire
Ce strâns-a neamu-n sutele de ani.

Mai până când vom învăța copiii
C-așa ne-am dus viața-n ăsta loc,
Nădăjduim că ei și-n urmă fiii
Avea-vor neamu-n umbră de noroc.
*

Să ținețim așadar, cât viața ține
Tradiții, obiceiuri din străbuni,
Și datina ce ne-a-nvățat de bine
Să nu uităm că suntem, buni români



PORTUL POPULAR

Văzut-ați voi cu câtă voioșie
Frumosul port venit din veșnicie
Românu-l poartă-n zi de sărbătoare
Să-i umple ziua de frumos și soare?

Cu el femeia încă se mândrește,
În el ființa toată-i înflorește
Și este-ntr-una floare între flori,
Iar de-o privești te trec ades fiori.

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,
În POALĂ -a legănat copii și frații,
CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire
Mereu să-mi aibă parte de iubire.

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,
Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,
Când fi-va dânsa încă în nevoi
La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

Când și-a țesut veșmântul iarna toată,
A pus în el iubire laolaltă
Cu tot frumosul lumii ce-o-nconjoară,
Sperând să-i fie viața mai ușoară.

Cu-n PUNCT, c-o CRUCE, toate le-a cusut,
Acolo-mi stând istorii de-nceput,
Tristeți, speranțe, încă bucurie
Și-a locului poveste-n ele-mi fie.

De știi să le citești, dintr-o privire
Îmi știi de unde-i fata cu-a ei ie,
În care deal îmi este măritată,
În care vale fosta ea ca fată.
*
În cinste-mi țineți portu-adevărat
Pe care-n timpuri neamul la purtat,
El încă-nnobilează și-nfințește
Pe cela care, astfel îmi gândește.


VORBĂ VECHE BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.

Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru început, pe-acesta drum.

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri strămoșești.

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

Că ceia TROACĂ fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.


LIMBA BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,
Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,
În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,
Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.

Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,
Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,
În zisa lor se-nlăcrimează fiorul pus în Mioriță,
Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.

Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii
Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii
Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,
Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare
Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,
De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,
Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

*
Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,
Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,
Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,
Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.

Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,
Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,
Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai
Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o
Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,
Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,
Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

**
Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul
Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,
Când nevoit, din cele două, lua-voi doar o crestătură,
Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,
Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,
Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii
Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.


HOȚIȘORII

CĂTRĂNIT, nevoie mare, moșu Toader, vechi PÂNDAR,
Care are-n grijă via ce de-acum se îndulcește,
Tot îmi SUDUIE de-o vreme, că nici n-are el habar
Cine-l fură-n ziua mare, de ajuns-a de poveste.

A băgat de seamă dânsul, că, așa, mai dup-amiază,
Când te-moaie sfântul soare și tot omul HODINEȘTE,
Cineva ce știe bine că cel loc e fără pază,
VAMĂ ia din dulcea vie, cât cea inimă-i poftește.

Măi să fie, zice moșu, apoi asta e hoție,
Să te fure nuștiu-cine mai ceva ca într-un codru ,
Și se pune pe pândite, către drum, la cap de vie,
Simte el c-aici se intră, că-n alt fel, chiar că nu-i MODRU.

Și să vezi Doamne, minune, altă zi altă hoție,
Altă PAGUBP la dânsul, cam de două pălării,
Stă bătrânul, CUMPĂNEȘTE și se-ntreabă: cin’să fie
Hoțul ce mi-l PRĂDUIEȘTE de belșugul dulcei vii?
*
Eu îl știu și nu e unul, numai vouă vi-l voi spune,
Sunt copiii, pofticioșii de-ndulcite bunătăți,
Vin în haită, ca HÂRĂII, după ce au fost la prune,
Să se-ndoape și cu struguri, cum făcut-au și-alte dăți.

Hoții mici, ușori ca fulgul, ca o vulpe se strecoară,
Stau în umbra unor tufe și nu-i MODRU să mi-i vezi,
Îmi mănâncă doar un strugur, mai de poftă și coboară
Ca să prade-n a lor drumuri și-alte două-trei livezi.

Lasă-i moșule de-oparte, că așa-s copiii lumii
Pofticioși și hoți de dulciuri, că și tu la fel ai fost,
Fură doar așa, în joacă, nu fac pagubă nebunii,
Iar de iau nu-și fac păcate, că cei struguri îs, de post.


HOȚOMANII

-ȘOHAN nu-ți pupa voi raiu blăstămațâlor HOHERI,
Ce prădaț grădini la oameni pentr-o STRAIȚĂ de cireșă,
Hoți neduși pe la biserici, apoi voi sunteți școleri
Ori tălhari de drumul mare ce de cinste nu le pasă?

Las’ c-oi face io BOSCOANE, zâce buna ÎNCÂNITĂ,
Să vă STREPEZASCĂ dințÂ, gura vostă să o strâmbe,
CHIORI să fiț și limba-n gură vă rămâie înlemnită
Și din TĂLCHI și până-n frunte să vă iasă numa BUBE.

Eo, cu doi ȚÂNGĂI de școală, SPĂRIOȘI din cale-afară
Stam ascunși pe după șură sub o tufă de bostan,
Ascultând BLĂSTĂMU bunii și-a ei vorbe de ocară
Ce de-ar fi să mi să prindă, tăt BETEJI om hi un an.

Și în gândul meu NECITOV, înălțam la cer o rugă
Să mă ierte Născătoarea și la tata să nu-i spună,
Că de află-n sara asta la ciobani mă bagă slugă
Să mă-nvețe omenia, șepte ani și înc-o lună.

Iar la Domnu, printre lacrimi, tăt promisu-i-am de TĂTE,
Doar mă leșe-n sănătate că oi HI de-amu un sfânt,
Buna încă să nu afle și oi face, Doamne, câte
Tăt ni-i da să duc POVARĂ cât mai hi-voi pe pământ.
*
După ce s-o dus bătrâna către grădină la vale
SUDUIND pe hăi netrebnici ce o fură-n bătătură,
Am pornit-o ca din pușcă fiecare-n altă cale
Numa nu ne-ajungă vorba-i, ce-o SLOBOADE a ei gură.

Sfânt am fost vreo două zâle și cu buna-n miere-lapte
De să minuna bătrâna cât îs, Doamne, de TOMNIT,
Iar de-am VĂST că tătu-i bine, m-am gândit că nu-i departe
Grădina lui popa nostru, cu-n cireșu-mpârguit.
*
Cum trecut-au cele zile când furam de la vecine
O STRĂIȚUCĂ de cireșe să-ndulcim al zilei timp,
BLĂSTĂMAT copil, ca alții, făcător de rău și bine
Fost-am și eu în vecia clipelor din anotimp.
** *
S-a uscat demult cireșul, buna-i sus prin raiuri sfinte,
Prin grădinile vecine nu-s copii ca să mai fure,
Au rămas doar amintire timpurile din-nainte
Când aici avut-am raiul, plin de poame și de mure.


MULTĂ-NȚELEPCIUNE

-Nu pui tu băiete COPERIȘ la lume,
Îmi zicea bunicul, Dumnezău mi-l știe,
-Că de-i face asta multe n-or HI bune
Și mai rău strâca-vei, cum o fost să hie.

Vorbe mari, deștepte, într-un colț de țară,
De ținut în minte dacă ai urechi,
Ei, ce-s coada lumii, multe-mi învățară
Din deșteptăciunea timpului străvechi.

Că-n rotirea vremii pusă-n anotimpuri
Tot născut-au vorbe bune de-ndreptare,
Și să se-nvechească în lungimi de timpuri
Le-au purtat ca zester, pentru neuitare.

VORBE și PROVERBE, DATINI, OBICEIURI,
Mare-nțelepciune poartă timpu-n ele,
Ține-le avere, pune-le temeiuri
La a vostră viață, ca și-n toate cele.

Ele-s bani din SALBA vieții trecătoare,
Aur de comoară din deșteptul gând,
Candelă-n troița vremii veghetoare
În scurtimi de viață, ce tot vin la rând.
**
Când se du-se moșu, a luat cu sine
Partea din comoara vorbelor deștepte,
Eu, le apucat-am și-ncă port cu mine
Spusa celor vorbe, mari și înțelepte.

În cuvânt se-adună boaba-nțelepciunii
Stoarsă din trăirea timpului trecut,
Dacă-l înțelegem, fi-vom ca străbunii,
Buni, viteji și harnici, Domne, cum ne-ai vrut.



NU- S MAI GUSTURI CA ODATĂ

Sunt din lumea mea, uitată, rămășiță pe pământ,
Domnul poate că mă ține martor vremii petrecute,
Să spun lumii cum urcat-a în de toate, cu avânt,
Dar și câte lucruri bune, le-am uitat, ori sunt pierdute.

Traiul ăsta e mai LESNE, mai ușor, dar mai pe fugă,
Nu-i HODINĂ liniștită să te-ncarce cu putere,
Nu guști viața cu plăcere, nu-i mai timp nici pentr-o rugă
Să o spui cu sfiiciune, cu smeritul ce se cere.

Sunt, ce inima îți cere dacă vrei DE-MBUCĂTURĂ
Ce nici crede a ta minte, adunate de prin lume,
Dar n-au gust și n-au mirosul cela dat de la natură,
Ispitesc a tale simțuri, ca o searbădă minune.

Mâine lumea, chiar uita-va gustul unui COLȚ DE PÂINE,
Cu o SLANĂ afumată și-o DĂRABĂ DE CÂRNAȚI,
Să tot mânci c-o PORODICĂ, nu vi-ți mai opri nici mâne
De-o să zâcă totă lumea: ăștia Doamne-s niște sparți.

Sau o ZAMĂ de ȘĂLATE, cu un BOȚ de mămăligă
Și cu brânză mai CHOȘCOASĂ, măcar de AMU un an,
Dar nainte o PĂLINCĂ, pe GRUMAZ să mi te ungă
Să-nhierbânte-a tale sâmțuri, vechitură de țăran.

Asta-i dară SĂNĂTATE, nu ce mânci tu măi nepoate,
PAIE SĂCI, ce nu-ți dau vlagă, bani degeaba aruncați,
HOSPE care mi te umflă de ajungi să hii cât șepte,
Greu la umblet, fără viață, șters, cu ochii bulbucați.

Mergeți dară pe la țară, de mâncați pe săturate
Ce pământul dă de plouă și de-o sapă-i mângâiat,
Și o GALIȚĂ de curte, prospătură pe-ndesate,
Nu prostii din lumea largă, ce fac boală, la ficat.



TULBURARE

M-am tăt dus pe vale-n sus,
De din zâuă, la apus,
M-am tăt dus pe vale-n jos
Însă fără de folos,
Că n-am văst nici rai cu stele
Și nici iad cu zâle grele,
Și nici om făr’ de nevoi,
Dar nici bine, pentru noi.

Tăte-n lume mi-s strâcate,
Tăte-n rău amestecate,
Tăte țân numa o clipă,
Cât bătaie-i de-o aripă,
Tăte țin numa o zi,
Nu știm mâne ce o fi,

Că acu-i ca niciodată,
Nici pedeapsă după faptă,
Nici tu hoți la pușcărie
Ci în slavă-s și-n mărire.
Apoi cin’ să înțeleagă
Cu-a lui minte de-i întreagă
Ce e bun în astă lume
Unde toate îs, …nebune.


VOROVIND CU BUNA

-TULAI Doamne, Bună, FOLELE mă dor
Că TRII pumni de prune am mâncat asară,
CHISĂLIȚĂ încă și-apoi minteni mor
Că am fost pre HULPAV, rău ca să nu-ni pară.

-Apoi mă băiete, zâce draga Buna,
Io ț-am zâs într-una hii mai stâmpărat,
Ai băga în tine sorele șî luna
Cât îni fugi tu zâua HĂMESÂT prin sat.

Stai pe lângă mine de GRÂJEȘTE vaca,
Adă o LUȚĂRNĂ bună la purcei,
Leagănă PRUNCUȚU pân-o hi să tacă
Că ți-oi da cereșă să îți faci cercei.

Taie buruiană, fă un PIRICAR
Aivă puii cloștii până măne sară,
Du-te și așază LOITRELE la car
Moșu-to să ducă cucuruz la moră.
Ia tu FEDELEȘU și-un ulcior de toartă
Să-ni aduci de grabă apă de izvor,
Să vă fac o zamă de FUSAICĂ lată
Cu o costă HRIPTĂ bine în cuptor.

Pân-o hi să HIARBĂ mămăliga mare
Fă vreo zece PUPE bune pentru BOȚ
,Și-apoi la aniază, fă de du mâncare
La a noști care-s, pe hotare toț.
*
Domne cătă treabă am de-amu a face
Când, acol’, la Vale, plin îi de copii,
Trece-o zâua asta chiar de nu am pace
Ș-apoi mâni la scaldă, totă zâua-i hi.

Poa’ să facă Buna tăt ce vre să facă,
Că io, Doamne Sfinte, n-o mai SLUGĂRESC,
Numa zâua asta încă să-ni mai treacă
Ș-apoi mâne fi-va, rai împărătesc.
**
Azi, cu gândul caut vremea cea bătrână
Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,
Nu-s mai Tata, Mama, Moșu, Mama TÂNĂ,
Casa, curtea, șura, locu-i plin de spini.

Să iertați cu toții, câte supărări
V-a făcut copilul cela fără minte,
Peste tot și toate pune-oi împăcări
Și-un sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.

Cum ți-aș da Mărite anii puși în soartă
Ce-i mai am de-acuma până la sfârșit,
Numai dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,
Și mă fă copilul cela fericit.

Aș griji purceii, puii, cloșca, vaca,
Duce-oi de aniază, sus, în Continit,
Toate înc-oi face Bunii, că săraca
Mult mă tot iertat-a câte i-am greșit.

Ne-am trecut prin lume, toți câți am venit
Din copilărie, raiul pământesc,
L-am gustat o clipă și l-om tăinui
Steie-ne în suflet, dar dumnezeiesc.



MI-E DOR….

Mi-e dor de o sudalmă de la Buna
Când mai greșeam, că de, eram copil,
De vorba-i blândă ce-o rostea într-una,
Ca un zefir din luna lui April.

Mi-e dor să mai ascult câte-o poveste
Cu-n Chipăruș isteț și-un Făt-Frumos,
Și basmul cel știut c-o tristă veste,
Despre-un Harap avar, alunecos.

Îmi spuie dânsa iar, a câta oară?
Povestea lui Iisus cel Iertător,
De Iuda Trădătorul, iar și iară,
De Maica noastră, duh ocrotitor.

Și Moșu-mi spuie cine-mi sunt strămoșii
Ce-mi HODINESC în țintirim sub cruce,
Cum au trecut prin viață norocoșii,
Ca bătrânețea încă să mi-o-apuce.

Și-apoi, de unde-ncepe vița noastră
Și câți din neam pe-aici s-au PRIPONIT,
De BACII noștri mari, ce-au fost o astră
Și-n humă asta un’ s-au însfințit.

Mă-nvețe el din fluier cum se cântă
Și cum se strange-o turmă din CIOPOARE,
O strigătură veche de la nuntă
Și portul cum se poartă-n sărbătoare.

Și când HOTARU-I încă bun de sapă,
Cum se COSEȘTE iarba de pe Coastă,
Cum el, ULCIORUL rece-mi ține-o apă,
Cum SATUL meu e veșnicia noastă.

Cum mi se JOACĂ fetele la horă,
Ce STRÂGĂTURI se fac la un NUNTIT,
Ce trebuie să-mi știe înc-o NORĂ,
Și cum se ține VINU la-nvechit.

Cum să te PORȚI în sat, să-ți meargă bine
Pe popa și pe dascăl să-l CINSTEȘTI,
Cum să te ai cu cei mai mari ca tine,
Cum să îți știi tu locul unde ești.
*
O Doamne, cum m-aș duce-n legănare,
În fapt de seară într-un car cu boi,
Tot picurându-mi drumu-n lăcrimare,
Să mai trăiesc o clipă printre voi.

Să mai învăț ce-ar trebui să știe
Un bun român din neamul românesc,
C-aicea să rămână veșnic vie
Icoana celor dragi, din omenesc.



MAMA TÂNĂ

Doamne, cum de ne uitat-am limba noastră cea bătrână,
Ce copil, de două șchioape, o vorbeam cu Mama Tână,
Era dulce precum mierea, legănată, lucitoare
Și din moși-strămoși pe-aicea semănată pe cărare.
*
Parc-o văd pe Mama Tână, de din zâuă deșteptată,
Să GRĂGEA s-aprinză focul și-apoi iute CHEPTĂNATĂ,
PIRICAR făcea la GALIȚI și dăde vaca la ciurdă,
Scoafa și v-o două capre, mânce iarbă verde, crudă.

Mai apoi, făce o ZAMĂ pentru-ai mei, ce pe hotară
Să ZDROGHEU din zi în noapte, treacă-mi anu-n primăvară,
Cu-n COȘER de cucurăză și-un LĂDOI de grâu curat,
Ce-l duceu pe rând la moară, proaspăt fie-mi măcinat.

Eu, cu gâștile pe vale adunam la buruieni
Și cu alți copii de-o samă, doi din dânși LĂTURENI,
Ne uitam pân’ la aniază duși în joacă de copii,
Unde născoceam de tăte, tăt făcând ucenicii.

Mai apoi, cu coșu-n mână, mă ducem pănă-n Rozoare
Să le duc l-ai mei, sărmanii, așteptata cea măncare,
Mămăligă, brânză, ceapă, zamă grosă de sălate,
Ouă HIERTE și slănină și PĂPRICI delea murate.

MĂ-NTURNAM apoi acasă și luam o altă cale,
Cu toț pruncii de pe uliți, ne-adunam, mai jos, la vale,
Și-apoi scaldă până-n sară și cât încă nebunii
Nu făceam în mare LARMĂ, noi, o mână de copii.

Sara, așteptam cu toții, vie ciurda săturată,
ADĂPAM în grabă vaca ostenită și-n POIATĂ,
Așteptam s-o mulgă Buna și-n ULCICĂ să îmi pună
Lapte proaspă, cald și dulce, să tot bei o săptămână.

Apoi mort de HOBOSALĂ m-aștepta patul cu paie,
Cuib de vise-n scurta noapte, trupu-ntreg să mi-l înmoaie
Până-n zori, în dimineață, când luam de la-nceput,
Altă zâuă din ce-a lume, unde-atunci, am încăput.
*
Doamne, ține-mi amintirea până la sfârșitu lumii
Și mai ține-mi încă trează chipul blând, smerit, al Bunii,
Rugă fac la sfinte ceruri și la Tine, de iertare,
Pune-o-n Raiurile Tale, să m-aștepte, la intrare.


AMINTIRI

Așa mi-o văd pe buna, MAMA TÂNĂ,
Demult nălțată-n raiul cerescului divin,
Tot înnodându-și viața trecută și bătrână
Din clipe petrecute cu bune ori în chin.

Venită-n astă lume din timpul de demult,
Cu toate ale sale ce i-au făcut trăirea,
Noi o credeam uitată pe-aicea din trecut
Să-și facă împlinitul, sortitul și menirea.

Și încă să ne spună, ca noi să ținem minte,
Ce-a fost demult pe-atuncea, în vremea dumisale,
Când viețile la oameni erau ades sortite
De cum norocul clipei, îți aținea cea cale.

Și ROSTURILE toate la datini și-obiceiuri,
Ce peste an românii le au de la strămoși
Și-apoi POVEȘTI cu zâne și fioroși balauri
Tot ea ne-a spus că-s zestre, rămasă de la moși.

Și CÂNTECE doinite și STRIGĂTURI de ȘAGĂ
La NUNȚI și la BOTEZURI, la câte peste an
Se tot petrec în satul și-n casa ei cea dragă,
Pe toate ea le spus-a, să nu se piardă-n van.

Abia acum SOCOATĂ îmi fac la câte toate
A dus mereu cu sine, AVERE fără moarte,
Ținută ca s-o lașe la rându-i la nepoate
Și la nepoți ce încă le ducă mai departe.

Iar când s-a dus la ceruri în lumea cealaltă
POVARA ea lăsat-a pe noi, s-o veșnicim,
Iar când în lunga vreme, începe-a fi uitată
Noi cei care urma-vom, cel tâlc al lor să-l știm.
*
De-acol’, din ceruri sfinte, iubită MAMĂ TÂNĂ
La tot ce tu lăsat-ai noi bine-ți mulțumim,
C-așa din veac în veacuri istoria bătrână
Tot trece-n neuitare, ca noi s-o prețuim.



COMORILE DE SUFLET

Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită
De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,
O văd pe Buna noastră pe prispă, ostenită
De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.

E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit
În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,
Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,
C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.

Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime
Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,
Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine
Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.

În sat, din cât e neamul, s-au mai rărit în vreme
Și lângă ei Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,
Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne
Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.

A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie
Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,
Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie
Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.
*
Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,
Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,
Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare
Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.
**
Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori
Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,
Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători
O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.

Învețe-mi o poveste, o datină străbună,
Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,
Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,
Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.

O nuntă cum se face, cu chemători și joc,
Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,
De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,
Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.

Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți
Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,
Așa-i de trebuință să facem astăzi toți
Ca să păstrăm vecia și de acun nainte
**
Atunci se strică neamul, când trece în uitare
Comoara lui de suflet ce-a adunat-o-n timp,
Lăsați mai steie-mi încă pe lunga lui cărare
În scurgerea de vreme, rotită-n anotimp.





LEACUL CEL LA TOATE

S-au adunat ,,La Laie”-n FĂGĂDĂU
Trii năcăjâț, de-acol, de pe PĂRĂU,
JÂNDARU și vre-o doi de după Costă,
PRIVEGI să facă-acum la lumea astă,
C-or auzât c-o MOLIMĂ-I venită
Pe lumea asta tare năcăjâtă.

Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece
Așa cum uni cred, cu apă rece,
Aicia leacu-i un JINARS DE PRUNĂ
Băut încet sub stele și sub lună
Și povestit așa, cu de-AMĂGANU
În rostu lui, cum se-nvârtește banul.
*
Și mi s-au pus, pe la-nceput se sară,
Aiasta fiind de-acum a TRIA oară,
Să bea tot rând la rînd, doar cine poate,
Jinars de prună până-n miez de noapte,
Jindaru find de-amu tot cel din urmă
Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.

Îmi vor mai trece nopți peste părău
Și-aici ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,
S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,
Uitând mereu de ce-au avut în gând.

Și-apoi când astă molima va trece
S-or beteji cu toți, de apă rece.





ACASĂ, DULCE CASĂ

ACASĂ e cuvântul ce adună
Întreg rotundul vieții, la un loc,
Acolo-i CASA, MOȘU, BUNA tână,
Cu toții stând sub umbră de noroc.

Acolo sunt PĂRINȚII mei, sărmani,
Scoborâtori din Bunu și din Buna
Și FRAȚII mei mai mari sau mici în ani,
Nemșugul nostru mic, ce fost-am una.

Acolo-i ȘURA, VITA de povară,
POIATA caldă mirosind a lapte,
Și RÂNDUNELE harnice ce zboară
Să-și țină viața-n CUIB, din zi în noapte.

CUPTORUL cela dădător de pâine
Înrumenită toată și fierbinte
Și PODUL CASEI cu cârnați, slănine,
Ce nici să vreau nu pot să-l scot din minte.

Și PIVNIȚA cu dulcea ei răcoare
Hodină fie-i la BUTOI cu vin,
La VARZA ACRĂ, leacul cu a ei moare
SARMALE fie-n nunțile ce vin.

COȘERUL cela așteptând bucate,
Răsplata unui an muncit din greu,
COTEȚUL cel cu galițele toate
Ce ne-au ținut în viață, mai mereu.

Și-n umbrau unui măr cu poame bune
FÂNTÂNA cea cu apă veșnic rece,
Ce-n CUMPĂNĂ ținea o-ntreagă lume
În nesfârșita clipă care trece.

Și GRĂDINA cu VIȘINI și CIREȘE,
Cu PERELE ce se topeau în gură,
Cu ZMEURUL dulciu și cu AGREȘE,
Și-n umbra unui NUC, negria MURĂ.
*
Aceasta e, ACASĂ , dragii mei,
Oriunde-ați fi plecați prin astă lume,
Din cele depărtări de-aceea vrei
Nemșugul tău, aicea să se-adune.

Și-n clipa cea din urmă, de-o veni,
În huma ei urmașii să te pună,
Acolo dar, cu-ai tăi în veci să fii
Și vii și morți, cu toții împreună.
De nu, vei fi străin în orice loc,
Oriunde-n viață pris-ai rădăcini,
Mereu vei fi un om fără noroc,
Cu-ACASĂ-n gând, acolo-ntre, străini





BOLÂNDĂ-I LUMEA

BOLÂNDĂ-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,
TĂHUI la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,
N-au să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,
CORCITĂ turmă dezlânată, fără de baci, ca vai de ei.

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,
Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,
În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,
Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,
O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,
Tăț beau POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete
Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în războaie,
Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,
Aiastă lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și păraie
Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om CĂTRĂNI.
*
ȚÂFNOASĂ-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,
Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,
O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,
Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta MÂZGOȘAG.
***
Așa gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus
La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,
Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,
În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,
Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,
O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși
Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.





HOȚ NEPRINS

Prăpăditu, trogloditu,
Steie-i para-n gât de moarte
Hoțului ce făptuitu
Jafu-n grădină, azi noapte.

Oțărâtă-i tare buna
Pe făptașu-n noapte stins,
Numai eu și sfânta luna
Îl cunoaștem pe neprins.

Ieri, pe seară-n cea grădină
Pe sub părul de poveste,
Stam c-o fată la hodină
Zis-am noi, că-i omenește.

Numai că, sub luna plină
Și-n bătaia celor stele,
Fata ceea fără vină
M-ațâța cu gânduri rele.

Cică pentru o sărutare
Ce mi-o da, cu împrumut,
Ar pofti o pară mare
Asta așa, de început.

Mai încolo ce-o să fie
Dacă para o să-i placă,
Ea mi-o da ce-mi place mie
Numai pofta să și-o facă.

Învoiala-i învoială,
Pere sunt și-or să mai fie,
Ce să stai la îndoială
Când răsplata-i , lângă tine.

Eu, așa, să-i fac în voie
I-am adus dorita pară,
Ea , de voie, de nevoie
Ca să scape de povară,

Și să n-aibă datorie
Pentru seara cu-nvoială,
Sărutări mi-a dat o mie
Și dobânda, la tocmeală.

Mâine seară mă voi duce
Cu cea fată-n deal la vie,
Poate-o vrea și strugur dulce
Ca să-mi iau, ce-mi place mie.

Buna n-aibă ce îmi face
Iar pândarul, luna plină,
M-a lăsa în bună pace
Și-oi fi hoțul, fără vină.

Mircea Dorin Istrate


BUNA MEA BĂTRÂNĂ

Chipul tăi, iubită bună, e de-o vreme lăcrimat,
Iară gura ta îngână vorbe ce-s aproape mute,
CĂTRĂNIT e al tău suflet, vlăguit și întristat,
Și-ale tale zile toate, ți se par de-acum urâte.

Tot îl SUDUI pe Măritul că luatu-l-a pe moșu
Înaintea ta, sărmanul, și-ai rămas în VĂDUVIE,
Și prea mulți trecut-au anii dar amu, îți spui că-i gata
Și ai vrea să meri la dânsul, numai ziua aia vie.

Ți-ai gătat pe-aici de-acuma sorocitul și norocul
Și-apoi viața asta încă, slugăritu-ai destul,
Săturatu-te-ai de toate, vină alta ieie-ți locul
Că ajunsu-ți-a cât fost-a ADĂSTATU pân’ acum.

Doamne cât îmi ai pe suflet amăreală și durere
Ce ai strâns-o viață–ntreagă înecată în nevoi,
Ai crescut copii, o droaie, cum putut-ai, cum se cere
Că pe moșu, cruda soartă, l-a sfârșit în cel război.

Azi, în loc de bucrie că lungitu-ți-s-a viața
Peste cît ai fost în stare să o duci mereu în spate,
Tot aștepți de-o vreme-ncoace, că-ntr-o bună dimineață
Ai să fii cu moșu-n ceruri și de toate dezlegate.

Noi te-om plânge, dragă bună și te-om pune-n ȚINTIRIM
Sub o cruce, cum e datul, cu PECETE de țărână,
Și să fii neștears-o vreme, până încă noi te știm
O să-ți scriu pe sfânta cruce: ,,Zace-aici, Buna bătrănă!’’

Și MELINI în primăvară am să-ți pun pe-al tău mormânt,
Și o vorbă-i las lui moșu, să mă ierte că nu-l știu,
Fi-ți măcar acolo-n ceruri fericiți, că pe pământ
Viața voastră fost-a fiere, risipită în pustiu.





BUNA-I TARE CĂTRĂNITĂ

Cătrănită-i buna Doamne
Că vre-o trii HOHERI din sat,
Căutând azi noapte poame
Tăt CURECHIU, i-o călcat.

Blastămă acum bătrâna
SUDUIND s-audă tăț,
-Uscă-li-să la tăț mâna,
Ca bătrânului acăț.

Pentru două-trii AGREȘE,
Nici tu coapte, tăte verz,
Și o bască cu cireșe,
Pagubă-i de nici nu crez.

-Doamne că turbată-i lumea,
Frică n-are de nimic,
Fură joia, fură lunea
Și hăl mare și al nic.
*
Apoi nici nu știe buna
Că az noapte, io cu doi,
Când s-ascunsă-n nouri luna
Am furat cireșe moi.

I-am călcat vre-o două straturi
Cu șălate și curechi,
Pune-o buna după garduri
Altele, că-s încă verzi.

Că de poftă, ce nu face
HĂNDRĂLĂU cela prost,
Mâncă HULPAV și-apoi tace
Nu ști nimeni cine-o fost.

Facă buna și BOSCOANE
Și blesteme-n sfântul post,
Mie de mi dor de poame
Fur, chiar din avutu nost.
**
Azi, o mai aud pe buna
Cum adesea îmi zicea:
-Mă cochile hii cuminte
Să te laude lumea.

Eu n-am văst copil cuminte
Numa hăla de-i beteag,
Dar mereu oi țâne minte
Că la buna, i-am fost drag.



S-AU DUS AI MEI LA CERURI

S-a dus și Moșu, dusu-s-a și Buna,
Să veșnicească-n țintirim, pe Coastă,
De-acolo peste sat răsare luna
Ce-o priveghea în noapte, casa noastă.

De-acum în vis i-oi mai vedea vre-odată
Și-oi vorovi cu ei de câte-s toate,
Și-n vorba lor molcomă, legănată
Va fi dulceața lumii, miere-n lapte.

Eu fi-voi ca atunci, copilul lumii,
Stăpân pe tot și toate din lumesc,
Bogatu-ntre bogați pe fața humii
Și tot pe-atâta încă în ceresc.

Doar c-am pierdut cea vorbă bătrânească
Ce-avea în ea un fagure de miere,
Luatu-au cu ei s-o veșnicească,
În lumea lor uitată, ce-acum piere.



&&&








































Mircea Dorin Istrate    8/26/2023


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian