Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


”Mark & Ella Enterprise Co.” nuvelă

În timp ce-l împroșca cu invective, Marcu urmărea mișcarea buzelor consoartei rotunjindu-se sau subțiindu-se în sincron cu porcăriile pe care le scotea pe gură. Nu că le-ar fi dat vreun înțeles. Era ca un torent de munte cărând în vâltoare pietroaie și trunchiuri rupte. I-ar fi făcut de mult vânt, dar se complăcea. Oarecum și din când în când avea femeia și-și făcea treaba cu ea. În noaptea aia aveau să doarmă din nou separat. De parcă ar fi avut de făcut penitență o săptămână, două sau trei pentru o oră de amor. Da’ unde să fi găsit o alta? Curve nu voia că se îmbolnăvea. Așa că aștepta ocazia. Care ocazie nu se ivea. Unde s-o fi întâlnit? La office? În altă parte nu mergea. Nici la cumpărături măcar. Ea le făcea. Oriunde se ducea, era cu ea. A căscat și s-a retras în alt dormitor, lăsând-o bolborosind ca o elice imersată în apă. A închis și ușa. Avea destule pe cap. Abia îi fusese livrată de nemți mașinăria automată de formatat țevi. Acoperea șaisprezece piese diferite cu producție de patru sute cincizeci de mii pe an de fiecare. Aia numai pentru tubulatura de frână pentru GM. Dar avea să acomodeze și comanda de la Ford. Alte trei sute cincizeci de mii în treisprezece dimensiuni. Încă n-avea de gând s-o bage pe linia de fabricație. Mai întâi o copiau. Reverse engineering se chema. Dacă pe prima dăduse juma de milion, pe a doua o va avea la o fracție de cost. Înlocuia peste patruzeci de muncitori. Și idiotul ăla de la sindicat stătea gata să-i sară de beregată. Îi făcea tot felul de șicane. Cică helium-ul pe care-l foloseau la testare afecta tehnicienii. Marcu a pus să le facă carcase cu coloană de aerisire cu ventilatoare. Degeaba, gazul se încăpățâna să intre în nasul ălora. Chipurile le dădea halucinații. Aiurea! Halucinații aveau că le-ar fi aprobat spor de toxicitate. Cei doi frați proprietari de companie l-au forțat însă să cedeze. N-a avut ce face, și le-a dat trei dolari în plus pe oră. După, le-au trecut halucinațiile. Le-a spus patronilor, da’ ăia doi au dat din umeri. Nu voiau comisii de anchetă de la guvern. Și asta îl spurca cu pisălogeala, în loc de zâmbete și mângâieri. Când venea acasă și-o dorea blândă și drăgăstoasă. Na că nu era. Și el îi permitea.
Dimineață a dat nas în nas cu unul din frați.
”Marcu, un timp n-ai ce face, băieții lucrează, ia-ți o vacanță. Am verificat, n-ai avut una în trei ani. Du-te și încarcă-ți bateriile. Toți avem nevoie.”
”Șefu’, unde să mă duc?”
”In Caraibe, cum unde. Aici ninge, acolo soarele încinge nisipul. Ce întrebare!”
”Să vorbesc cu nevastă-mea. Nu știu dacă-și poate lua concediu.”
”Ha, nu cu nevastă-ta Marcu, cu amanta. Te trimitem în delegație.”
”Așa se cheamă? D-aia aveți voi atâtea?”
”Hei, ține-o pentru tine. Asta-i chestiune de fraternitate. Nu intra în amănunte.”
”Am tras fermoarul. O zi bună la muncă.”
”Și ție. Da’ gândește-te. E pe merit.”
”Mersi, șefu’, pun la suflet.”
”Acolo să-l ții.”
Da’ gândul la nisipul spălăcit la mal de ocean a început să-l roadă. A sunat-o pe nevastă.
”Ascultă, tu ți-ai putea lua un concediu?”
”Ce-ți veni? De ce mă întrebi?”
”De sărbători toți închid șandramalele. Am putea înnoda, două săptămâni de la noi cu două de la ei, ce zici? O lună de concediu undeva sub palmieri, ți-ar surâde?”
”Ne-ar costa de ne-ar zvânta.”
”Pui deoparte pentru copii?”
”Care copii?”
”Tocmai, că nu-s.”
”Tu n-ai vrut.”
”Și bine am făcut. Acum avem bani de prăpădit.”
Nevastă-sa s-a lipit repede de unele, o americancă cu soțul și doi copii mici, una din Vancouver cu bărbat-său și băiat de zece ani și una cu prietenul, cam tomnatic ăla, fără copii, din Montreal. Marcu avea ce discuta cu băieții că toți erau ingineri. Fetele croșetau pe limba lor. Neveste-si evident că-i fusese bine devreme ce se alesese cu ceva miere, și vorbele îi erau cât de cât mai rotunjite. Uite că se putea și așa. Resortul era însă de cinci stele, din alea adevărate, nu făcături. Ca să repete, îl costa prea mult. Trăsese aer în piept cât să-i ajungă pentru următorii trei ani. La plecare au schimbat adrese și numere de telefon. Nu credea să mai audă de ei vreodată. Întorși acasă, mohoreala i-a învăluit precum o țesătură de mătase neagră. Nu mai erau zâmbete, ci doar grimase. Înnodaseră de unde o lăsaseră.
Software-ul de la utilaj nu putea fi updated decât de nemți. S-ar fi prins că ar exista o a doua mașinărie, fără identificare. P-aia n-o puteau emula. Le trebuiau versiunea completă.
”Marcu, asta ți-e misiunea. Fă frumos la ei, poate ți-l vor da. Pleacă mâine.”
S-a dus, pe lângă un orășel satelit al lui Munchen. A conferit cu președintele companiei, dar de software ăla se ținea strâns. Nu voia să-l dea. Da’ în contract scria software, fără mențiunea c-ar fi fost încriptat. Pe asta a forat Marcu. La discuții era prezentă inginera șefă. Rupea ceva engleză, dar l-a întrebat pe Marcu dacă cumva era român. Și ea era. Și și-au vorbit pe românește, peste capul președintelui, care la un moment dat s-a și retras.
”Ce vă trebuie? Update-urile vi le facem noi de aici.”
”În contract scrie că putem aduce modificări mașinii. Avem de făcut modificări. Pentru asta ne trebuie.”
”Nu-l văd pe Klauss dându-vă software-ul. E proprietate de firmă.”
”Și noi suntem proprietari de utilaj, care include software-ul. Am dat juma de milion pe ăsta, și ne gândim să mai luăm unul. Depinde de voi cât de flexibili vă arătați.”
”Înțeleg. Am să-i vorbesc lui Klauss.”
”Așa să faci. Și poate-l și convingi.”
”De când ești inginer șef acolo?”
”De aproape opt ani. Tu?”
”Abia m-au numit.”
”Aha, d-aia nu te știam. Era unul Schmidt . Ce s-a întâmplat cu el?”
”S-a retras. Își mănâncă pensia.”
”Trebuie că-i mulțumit. A ajuns la liman.”
”Nu vreau să mă gândesc. Până să ajung acolo mă mănâncă ăștia de vie.”
”Da, așa e. La ce bun tot zbuciumul?”
”Să ajungem să trăim fără să mai facem nimic.”
”Adică, oricum n-o să mai putem face ceva. Nici să mușcăm dintr-un fruct, că ne-am pierde proteza.”
”Uf, e tare urât. Dar ce-i de făcut? Nu asta-i rânduiala?”
”Așa o fi. Ai pe cineva?”
”M-a lăsat. Am o pisică care s-alintă.”
”Eu am o nevastă care mă bate la cap.”
”Nu știu ce-i mai bine.”
”Bine nu-i oricum.”
”Ascultă, Klauss nu cred să mai revină. Dacă vrei îți pot arăta împrejurimile. Orășelul e cochet și au o braserie bine garnisită cu foietaje. Nu-ți face griji, plătește compania.”
”Sigur, mulțumesc. Am închiriată o mașină, vrei s-o conduci tu?”
”Nu, luăm mașina firmei și te aduc îndărăt să ți-o ridici de aici.”
Era ceva mai tânără ca el, da’ nu cu mult. Avea o siluetă subțire și când s-a așezat la volan, Marcu și-a desprins voit privirea de la picioarele ei manevrând pedalele. L-ar fi tentat, dar nu știa nici cum să facă. Și-i era și frică de grozăvenia de a-și înșela nevasta. Nu de altar îi era, dar îi jurase credință privind-o în ochi. Cum era să mai dezlege asta?
Turul a ținut douăzeci de minute, foietajele au fost bune, și l-a adus îndărăt la mașină.
”Te sun la hotel odată ce aranjez pentru mâine întâlnirea cu Klauss.”
Ce era să-i spună, că el voia atunci? Și-ar fi răcit gura de pomană. Așa că s-a dus.
Ațipise când telefonul din cameră a sunat.
”Mâine la unsprezece. Klauss a fost de acord, dar vei semna un document adițional de confidențialitate. E bine așa?”
”E bine. Mulțumesc mult.”
”Ne place să avem clienți satisfăcuți.”
”Sunt cât se poate de satisfăcut.”
”Am putem celebra la un pahar de ceva. N-am ocazia să vorbesc prea des românește.”
”Sigur, când și unde vrei. Tu mi-ești ghid.”
”Jos la hotelul tău e un bar asortat. Pot să fiu acolo în jumătate de oră.”
”Prea bine, te aștept jos.”
Dușul i-a luat cinci minute. Îmbrăcatul și dichisitul, mai mult. Inima-i pompa peste sângele ce-i trebuia. Da’ nu s-a întâmplat nimic. Au vorbit câte ceva, și s-au despărțit cu o strângere prietenească de mână.
Odată întors, patronii l-au felicitat.
”Cum ai reușit?”
”Am vrăjit-o pe inginera șefă.”
”Și? Te-ai ales și cu altceva?”
”Nu, am încălecat pe mătură și-am ajuns aici.”
”Păcat. Ești încă tânăr și te irosești. Da’ la Detroit e una drăguță. Mâine o s-o întâlnești.”
”Care-i problema?”
”O modificare în design. Uită-te peste ea. Pare-se că tehnologic nu-i fezabilă. Vezi de poți convinge niște capete pătrate să deseneze mai bine floricele pe câmpii.”
”Vreo preferință de culoare?”
”Pestrițe,” a zis unu.
”Asortate,” a zis celălalt.
Se purtau frumos cu el, dar concurența era acerbă. Trebuiau să poată mesteca piatră ca să se mențină într-o industrie în declin. Germanii și sud-coreenii îi tocau de-i fărâmau.
”De abia ai venit, unde pleci?” s-a luat nevastă-sa de el.
”La Detroit.”
”Voi n-aveți emailuri?”
”Astea-s negocieri.”
”Da’ zăpada trebuie luată. N-o să mă lași să înot în ea.”
”S-a întunecat deja. Vrei s-o fac la lumina unui bec chior?”
”Schimbă becul.”
”Pentru asta trebuie să mă duc în fundul curții să extrag scara din zăpadă.”
”Pune-ți schiurile. Eu abia ajung la ușă.”
Eh, avea soluții. Tot timpul avea. Ca să-i facă lui viața grea.
Designerul înțelesese, dar birocrația la GM era precum ciorchinele de struguri. A terminat abia la șase, când afară se înnoptase. Îl aștepta de condus patru sute de kilometri, și se gândise să-și ia o cameră la hotel, da’ voia acasă. Așa că s-a întins la drum. Spre London i s-a înfundat. Autostrada s-a acoperit de nămeți de la o furtună de zăpadă. Un timp a mers în dosul plugurilor cu cel mult șaptezeci la oră. În ritmul ăsta mai că-i venea să tragă pe dreapta pentru un pui de somn. Nu putea, că nu i-ar fi ajuns benzina să țină mașina caldă. I se închideau ochii. Se ciupea de obraz, a dat muzica tare, degeaba, i se lipeau pleoapele una de alta. Până s-au sudat de tot. A intrat într-un banc de zăpadă lăsat de pluguri în margine de parapet. S-a dat jos în vifornița de afară. În spatele lui s-a oprit o mașină cu semnalizatoarele puse în poziție de avarie. A coborât una în pulover și s-a apropiat de el.
”Ești ok?” l-a întrebat cu părul despletit deja albit de ninsoare.
”Sunt, îți mulțumesc, pare că și mașina e.”
”Ai derapat?”
”Nu știu, nu, cred c-am adormit pentru un moment.”
”Știu, și mie mi se închid ochii, de abia se merge. Ne-ar trebui o pauză, da’ unde în pustietatea asta?”
”Mai încolo ar trebui să fie un popas cu benzinărie și Wendy’s și Tim Horton’s. Aveam de gând să opresc acolo, da’ în schimb m-am oprit în parapet.”
”Păi, și ce aștepți, dă comandă. Ce să fie, hamburger de vită sau pui?”
”Ba o cafea cred că mi-ar prinde mai bine.”
”Dacă ești în regulă, mă duc. Fă ce-oi face și țineți ochii deschiși.”
”Oricum m-am mai trezit. Probabil de la sperietură. Încă odată, mulțumesc.”
”Eh, bunul samaritean, oricine ar face la fel.”
”Nu văd nicio mașină oprită în spatele tău. Dar parcă ești femeia lui Yeti. Intră că îngheți de tot.”
”Mă opresc la popasul ăla, dacă-l văd. Poate te mai întâlnesc acolo.”
”Ține-te după mine. Sigur îl nimeresc.”
”Să vreau să te depășesc și n-aș avea cum.”
Nu se vedeau coloanele de mașini, dar din ceață farurile colorau ninsoarea în halou roz. Tipa a intrat după el în flux. Era drăguță și apropiată și fără fasoane. Cu părul albit de zăpadă arăta dulce și apetisantă. Oare chiar era s-o mai vadă? Și-și dorea? Dacă nu, era simplu. Trecea de popas fără să oprească. Dar și ea putea face la fel. Era după cum cădeau zarurile.
Parcarea era plină. Abia de găsise un loc eliberat de unul care pleca. În spate avea o mașină. Poate că ea era. S-a dat la o parte. În faruri a văzut-o coborând. A deschis un geam:
”Parchez și vin acum,” i-a strigat.
Poate l-o fi auzit. S-a mai învârtit un timp. Erau sute de mașini. A nimerit până la urmă un loc la mama dracului de intrare. Da’ când a fost s-o găsească, n-a mai văzut-o, și nici nu mai ținea minte unde parcase. Una din mașini era cu farurile aprinse. Cu riscul de a greși, s-a apropiat și a deschis portiera. Ea era, în pufoaică, fredonând melodia care zbiera din difuzoare.
”Dacă n-ai fi ținut farurile aprinse nu te-aș mai fi găsit.”
”Mi-am imaginat. Hai înăuntru.”
Erau niște cozi enorme și mesele ocupate la refuz.
”Tim Horton’s sau Wendy’s?”
”Cafeaua mi-e mai dragă acum. Da’ putem să ne împărțim. Fiecare se pune la o coadă, și ne întâlnim la mijloc.”
”Așa facem.”
”Eu sunt Alice. Tu?”
”Marcu. Mă bucur să te întâlnesc, Alice.”
”Așișderea.”
Coada la Tim Horton’s a mers mai repede. Alice i-a adus cafeaua.
”Am uitat să te întreb cum o vrei, așa c-am luat-o neagră. E bună pentru deșteptare.”
”Neagră o voiam. Ai nimerit-o din prima. Punct ochit, punct lovit.”
”Și mie ce voiai să-mi comanzi?”
”Pui și cartofi prăjiți.”
”Și tu ai nimerit-o tot așa. Lasă-mă să ghicesc. Tu vrei vită.”
”Ai nimerit a doua oară în aceeași țintă.”
”Dincotro vii?”
”Detroit. Tu?”
”Windsor. De la soră-mea. A născut un băiețel. M-a făcut mătușă.”
”Felicitări. Ești așa tânără.”
”Eh, e o stare trecătoare. Dar mulțumesc.”
”Și încotro?”
”Acasă, Toronto, la soț.”
”Da, și eu, Toronto, la soție.”
”Vezi că-ți vine rândul.”
A comandat și și-a luat bonul. S-a uitat pe tabela digitală. Mai avea vreo douăzeci în față. Era măritată. Așa căzuseră zarurile. Poate că era mai bine.
”Alice, cu ce te ocupi?”
”Management de resurse la York University. Tu?”
”Inginer la un fabricant de tubulatură de frână pentru auto.”
”Nu mă pricep.”
”Păi ca să frânezi, apeși pe frână. E hidraulică. Lichidul trece prin tuburi. Noi p-astea le facem. Trebuie să reziste la presiune și coroziune.”
”Nu-mi sună prea spectaculos.”
”Păi nici managementul tău nu-mi rezonează. Ce faceți, înlocuiți băncile în amfiteatru?”
”Băncile? De ce? Sunt alea originale. Au patină. Da-s multe milioane de dolari pe care le cheltuim pe milioane de mărunțișuri.”
”Soțul cu ce se ocupă?”
”Cu nimic. E paralizat la pat. Atac cerebral, la treizeci de ani.”
”Oh, îmi pare rău.”
”Cred că deja mi-ai citit primul capitol din cartea vieții. Restul sunt foi goale.”
”Da’ din ce i s-a tras?”
”Din senin. Acum e în picioare, și în secunda următoare întins pe jos. Dus.”
”E conștient?”
”Aici e dezastrul. Este.”
”Și dacă ești la office, cine are grijă?”
”Niște surori medicale. Sunt plătite de asigurare.”
”Vei fi păcătuit rău de te-a pedepsit Dumnezeu așa.”
”Nu cred în d-alde astea. Suntem statistică.”
”Așa e. Crezi sau nu, oricum se întâmplă.”
”Cum e vita ta?”
”E bună, de ce?”
”Și puiul meu. Chiar îmi era foame. Cu ce treburi la Detroit?”
”Contracte la GM.”
”GM? Am un Buick. De ăsta-s mulțumită.”
”L-am văzut. Tubulatura de frâne e făcută la noi.”
”Deci de acum când apăs pe frâne o să mă gândesc la tine.”
”Ha, mai întâi gândește-te la ce ai în față, după aia la mine.”
”Ce zici să facem? Înnoptăm aici? Ne întindem pe mese?”
”Ai dreptate. E cazul să ridicăm ancora. Da’ a fost interesant și cu totul neașteptat. Dacă n-ai fi oprit, nu ne-am fi întâlnit. Și-mi pare bine că ai făcut-o.”
”Ți-e frică să-mi ceri numărul de telefon? De ce, că ești însurat? Ți-l dau, fără gânduri ascunse. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine. Când vrei, mă poți suna.”
”Chiar s-ar putea să te sun.”
”D-aia ți-am dat numărul. S-o faci. Nu mănânc oameni.”
”Știu. Mănânci pui.”
”Eh.”
Trecuse bine de miezul nopții când a ajuns acasă. Deși obosit mort, somnu-i venise greu. Alice îi rătăcea prin cotloanele minții și nu se dădea dusă. Da’ nici nu încerca s-o dea deoparte. Îi cam plăcuse de ea.
După o săptămână, la un miting cu inginerii de produse, jucându-se cu telefonul, din greșeală a apăsat numărul ei. A închis imediat. Mai auzise văicărelile ălora de prea multe ori ca să le mai dea atenție. S-a sculat, și după el toți ceilalți. Spre office-ul lui, telefonul i-a vibrat în palmă. Era Alice, și Marcu cam intrase în panică. Ce era să-i spună? Și doar el o sunase. Nu-i putea spune că din greșeală, deși așa fusese. Dar n-ar fi avut credibilitate.
”Nu credeam c-o să mă mai cauți,” i-a zis, ”chiar așa de rău te-am speriat?”
”Nicio sperietură, doar muncă. De ce aș fi speriat?”
”Tu să-mi spui. A ieșit până și soarele.”
”Lacul tot înghețat e.”
”O să fie bocnă până la primăvară. Nu vrei să ieși în lunch la o cafea?”
”Păi eu sunt în Mississauga, tu în downtown. Juma de oră fac până la tine, jumate îndărăt, și așa se isprăvește ora de lunch.”
”Păi împărțim. Îți ies în întâmpinare la jumătate de drum. E bine?”
”McDonald’s sau ceva meridional?”
”McDonald’s e bun.”
Pe drum a pritocit cam ce ar fi avut de vorbit dar n-a găsit nimic. Ce era să-i povestească, despre nevastă-sa?
”Marcu, de câte ori ating frâna mă gândesc la tine.”
”Și cum mă vezi?”
”Cu muștar sub bărbie.”
S-a șters cu șervețelul.
”Acum e bine?”
”Am de primit treizeci de laptop-uri. O să mă înece ăștia în emailuri.”
”Ce-i așa complicat?”
”Nu-i, timpul e scurt. Toți le vreau pe loc. Trebuie să le înregistrez seriile la fiecare.”
”La mine se plâng inginerii de liniile de producție. Ultima bombă: imprimatul pe tub nu-i lizibil. Cică s-ar fi plâns ăia de la calitate.”
”De ce nu le puneți etichete?”
”Costă mai mult.”
”Aa ... costuri ... niciodată n-ajungi să le reduci destul.”
”Oamenii ne costă cel mai mult. Le dai câte treizeci și cinci de mii pe an, da’ ne costă ușor șaizeci de mii de fiecare. Cu asta lupt, să-i înlocuiesc cu mașini.”
”Sindicatul nu cred să aibă cine știe ce afecțiune pentru tine.”
”Ar mușca din mine precum mușc eu din hamburgerul ăsta.”
”Și la mine-i la fel. Mă urăsc că le spun nu la toate prostiile pe care le cer.”
”Da? Și la ce le-ai spus ultima oară ‘nu’?”
”La cuiere pom din lemn. Costă o sută bucata. Voiau două sute.”
”Arrș, frige. Da’ pe ce să-și agațe hainele?”
”Au cuiere montate pe dosul ușilor. Da’ nu le place că nu-s elegante.”
”Păi sunt profesori, nu?”
”Asta-i treaba lor. Eu nu-s.”
”Ești a dracului.”
”’Oi fi. Păstrez însă pentru laptopuri și ecrane și proiectoare. Undeva e o linie, și nu-i trasă de mine.”
”Toți avem bugete.”
”Așa e. Da’ în loc să vorbim de noi, vorbim de ei. Spune-mi de tine.”
”Păi, sunt însurat de doisprezece ani de la douăzeci și șase cu una de vârsta mea care-i analistă la Fidelity, n-avem copii, și mai tot timpul ne certăm. Zi de zi plec de acasă dimineața la șapte și mă întorc spre opt, nouă seara. E tot ce fac. Adică mai sunt și delegațiile, când și când. Avem câțiva așa zis prieteni, cu ale căror neveste se tot cobzărește soața. Când ne mai întâlnim ba la unii, ba la alții, noi băieții bem, și fetele trăncănesc în neștire. Și cam asta-i toată distracția.”
”Nu-mi vorbi de distracție. De cum intru pe ușă mă întreabă dacă nu mi-am găsit pe altul. Știi ce mi-a cerut? Când o voi face, s-o fac în fața lui să vadă. Ce vrei mai oribil de atât?”
”Da’ el mai simte ceva, ăă ... de la cap în jos?”
”Nimic. E legumă, da’ cu capul încă întreg. Numai că s-a înrăit. Încerc să-l înțeleg. Urăște pe toată lumea pentru ce i s-a întâmplat. Doar că nu-i vina nimănui. Adevărat, nici a lui. Dar eu ce pot să fac?”
”De când e așa?”
”În vara asta se vor face cinci ani.”
”Și tu ce faci?”
”Plâng.”
”L-ai iubit?”
”Sigur, d-aia m-am măritat cu el. Da’ tot ce am avut au fost primii trei ani. Restul a fost prăpăd.”
”Cum e aia, la bine și la rău?”
”E ca și cum nu mai e cu mine, dar e, și-i cu mult mai rău.”
”Ai putea divorța.”
”L-aș termina cu totul. Cred că i-ar fi fatal.”
”Încerc să mă pun în locul tău, dar nici în gând nu pot.”
”E greu.”
”Trebuie să mă întorc la ale mele. Poate ne mai putem vedea.”
”De ce n-am putea?”
”Ai dreptate. Lunch-ul pentru asta e, întâlnire de afaceri.”
”Strașnică afacere ai mai făcut cu mine.”
”Fii atentă, gândește-te la mine după ce frânezi, nu înainte.”
”Marcu, s-ar putea să mă gândesc la tine și fără să frânez.”
”Reciproca e valabilă.”
Pe drum spre office se întreba încotro era s-o ia. Îi plăcea mult de ea, dar parcă nu într-atât cât să-și încalce jurământul făcut. Îi trebuia să se răcorească. Drept pentru care a ținut deschis geamul de la mașină până i-au înghețat mâinile. Nici așa n-a fost bine. L-a închis la loc.
Avea treabă la Detroit. Se întreba ca ce ar fi fost să-i propună Alicei să-l însoțească.
”Alice, trebuie să merg la Detroit mâine dimineață. Dacă ai vrea s-o vezi pe soră-ta la Windsor, mi-ar fi ușor să te las și să te ridic de acolo la întoarcere. Am mai vorbi pe drum și nu ne-am mai plictisi conducând de unii singuri. Ce zici?”
”Vreau, dar nu pot mâine. Am mitinguri deja stabilite. N-ai putea amâna cu o zi?”
”Nu pot, arde. Da’ lăsăm pe altă dată,” i-a zis, într-un fel ușurat.
Se convingea pe sine că nici nu fusese o idee prea deșteaptă.
Seara înainte să plece de la office l-a sunat.
”Propunerea ta pentru mâine mai e valabilă?”
”Da, este.”
”Atunci să vin eu la fabrica ta?”
”Nu-i nevoie, fac o buclă până jos la universitate. N-aveai mitinguri aranjate?”
”Le-am amânat pe luni.”
”Atunci așa rămâne, te sun când ajung la tine.”
Noaptea s-a perpelit și s-a foit și n-a dormit. Se îndrepta către o calamitate.
Alice avea un rucsac mic umflat ca un balon.
”Scutece pentru ăla mic,” i-a explicat când l-a văzut uitându-se lung.
”Îți place de el.”
”E a lui soră-mea. Trebuie să-mi placă.”
”Și entuziasmul unde e?”
”Eh.”
”Adică?”
”Cu soțul n-am să pot avea un copil, și nici nu cred că mi-aș dori unul.”
N-a comentat, deși ar fi putut. Dar chestiunea trebuia mai degrabă îngropată.
”Nu m-am uitat, cât de rece e afară?” l-a întrebat Alice.
”Îmi arată minus doisprezece. Da’ azi noapte au fost minus douăzeci și două Celsius. Bucură-te, e soare și parcă ar veni primăvara.”
”Mda, da’ mai e. O fi în sufletul tău.”
”Poate că e.”
”Ai o muzică?”
”N-ai zis că vrei să vorbim?”
”Dacă o dai încet, putem vorbi. Am un USB.”
”Păi ocupă-te.”
S-a ocupat. A început cu răgetele lui Eminem.
”Dacă mă lași, îți pun eu altceva. S-ar putea să-ți placă.”
A pus recitalul lui Dinu Lipatti cu Chopin.
”Ce-i asta?”
”Un pianist român. Tata îl ascultă des, și-mi place.”
”Cu ce se ocupă ai tăi?”
”Tata e maistru la linia de asamblare a truck-urilor lui GM în Oshawa, și mama bibliotecară la Ryerson University, de unde am și absolvit acum treisprezece ani. Mă apucă disperarea când mă gândesc la cum trece timpul peste mine.”
”Din treisprezece, doisprezece i-ai petrecut alături de nevastă.”
”Așa-i, ai reținut bine.”
”Ce nu merge?”
”Ăă ... adică ce să nu meargă?”
”Marcu, fii cinstit, altfel n-ai fi aici cu mine.”
”Nimic nu merge. E un calapod de lemn, și eu-s un pantof prea larg pentru măsura ei.”
”Aveam douăzeci și șapte când s-a întâmplat. Ne iubeam și totul era minunat. Și știi care-i culmea? Era pilot pe avioane cargo. Avea o sănătate de fier. Dacă s-ar fi întâmplat în carlingă? Deși erau doi, da’ orișicât. S-a întâmplat acasă în bucătărie. S-a lăsat ca o piftie.”
”Căsnicia nu ne priește niciunuia dintre noi.”
”Nu, așa e. O putem înnoda de la capăt?”
”Nu de noi depinde?”
”Și cu jurămintele ce facem?”
”La asta caut și eu răspuns. Deși la tine e diferit. Actul căsătoriei nu mai poate fi săvârșit. Măcar după lege ai fi absolvită.”
”Nu mi-e de lege, ci de conștiință.”
”Știu ce spui. La mine se sustrage. E ca și cum ar fi absentă.”
Pe USB avea concertul lui Grieg cu Sviatoslav Richter. L-au ascultat în tăcere de la cap la coadă.
”E fantastic. Unde ai găsit imprimarea asta?”
”Mi-a dat-o tata. Da’ e de pe You Tube. E mare meloman, și mi-a transmis și mie și mamei dragostea pentru muzica clasică.”
”Știi, și eu am graduat ca bibliotecară de la Seneca College. Am lucrat doi ani la biblioteca facultății, dar de acolo am aplicat și m-au acceptat la managementul de resurse. Dar am o venerație pentru cărți.”
”Care-i preferata?”
”Oh, sunt multe, dar ce-mi vine acum e Hemingway.”
”Oh, un colos. I le-am citit pe toate. Și Marquez.”
”Și Faulkner, și ... uf, atâția. Da’ tu n-ai făcut inginerie?”
”Ba da, am și Master. Doar că mama m-a făcut să-mi placă să citesc, tata m-a făcut să-mi placă să ascult, și tot el m-a făcut să-mi placă mecanica. Când eram mic mi-a adus un joc, îi zicea ‘Mecano’, și de acolo a pornit totul. Făceam mașini și roboți și avioane, de toate. Pentru că n-aveam suficiente piese tata mi-a cumpărat mai multe seturi.”
”Tata e manager la o locantă hi-class, și mama e contabilă la un warehouse. Nu mi-au transmis nimic. Sau mai bine zis, ei n-au știut să dea, și eu n-am știut să primesc. Am luat-o pe drumul meu.”
”Îmi pare c-ai nimerit bine.”
”Depinde. Sunt o pleiadă de oportunități. Dacă stai cu gândul la ele, nu mai nimerești nicăieri. Dai cu capul într-un toc de ușă în loc să nimerești pe una deschisă.”
”Alice, ești o mică înțeleaptă. Ai tot respectul meu.”
”Și viceversa e valabilă.”
Poate erau mai multe de spus. Dar au tăcut și nici muzică n-au mai pus. Cu încetul își împleteau neuronii. Marcu își închipuia cum la atingere făceau mici scântei ce coborau în el ca niște furnicături în spinare, mâini și picioare.
A lăsat-o la soră-sa, și el a plecat mai departe. La GM nu știa cum să scape mai repede, dar n-a fost chip. I-au făcut toate șicanele posibile până să obțină ce și-a dorit. De la frontieră a sunat-o să-i spună că într-un sfert de oră ajungea la ea. Abia aștepta.
Era deja întuneric când a luat-o. Rucsacul îi atârna pe ea ca o bășică răsuflată. L-a azvârlit împreună cu pufoaica pe banchetă în spate.
”De ce ar vrea careva să aibă copii să le schimbe scutecele de zece ori pe zi? Încerc să înțeleg, și nu pot,” s-a lamentat odată ce și-a fixat centura.
”Sper că n-aștepți răspunsul de la mine,” i-a întors-o Marcu cu o grimasă.
”Mai ești bun de condus? Dacă vrei, o fac eu.”
”Poate de la jumătatea drumului? Un popas?”
”Același? Mi-ar place.”
”Acolo facem rocada, ok?”
”Ți-ai rezolvat ce aveai de făcut?”
”Da, cu greu, dar am reușit să-i conving. Sunt niște căpoși.”
”Toți sunt. Sunt sigură că șeful ăla de sindicat zice de tine același lucru.”
”O fi zicând, da’ pe mine mă plătesc patronii. De m-ar plăti el, așa face precum mi-ar cere.”
”Asta e, servim pe cine ne plătește. Ăla-i stăpânul.”
”Păi, așa-i rânduiala. Unii încalecă peste alții. Cei de sus își fac nevoile peste cei de jos.”
”Așa că de jos n-ai decât o singură alternativă: să te cațări cât mai în sus.”
”Da, numai că sus crengile se clatină chiar și de la o lină adiere de vânt.
”Hmm, ai dreptate. Ce muzică mai ai?”
”Uită-te și pune-ți ce-ți place. Am Ana Vidovic cu chitară clasică. E fantastic cum trece de la un registru la altul fără să-i scârțâie coardele. E peste Segovia, dacă mă întrebi.”
”Bine, o caut. N-am auzit nici de asta.”
”Nu-i numai talentată, e și frumoasă.”
”Oho, ți-ai dat arama pe față. Eu cum îți pare că sunt?”
”Ai ajuns să te milogești de complimente? N-ai nevoie. Arăți strașnic, și la cap bine mobilată. Greu de găsit chestiile astea fuzionate într-un tot. Da’ nu asculta la mine, s-ar putea să fiu părtinitor.”
”Adică, de ce părtinitor?”
”Pentru că ești lângă mine.”
”Ești un drăguț,” i-a spus punându-i mâna peste a lui.
A fost prima atingere, și a înregistrat-o în cap și a resimțit-o adânc în trup. Nu era bine, și o știa, dar nici nu-i venea să decline. Se complăcea într-o dulce amorțeală (a)morală. Da’ poate greșea. Să fi fost un simplu gest prietenesc? O luase cu totul razna. Oricum, nu i-a răspuns.
La popas și-au împărțit cozile. Deja fiecare știa ce voia celălalt.
”Nu știu de ce, dar în Toronto nu mă opresc niciodată la Wendy’s, și hamburgerul ăsta cu pui e foarte bun, și cartofii prăjiți de calitate. Tu îi frecventezi?”
”Ăă ... n-am prin preajmă unul. Da’ nu-i ocolesc, dacă dau de ei.”
”Da’ la care te duci?”
”Sunt mai multe braserii în preajmă, e și un McDonald’s, am de unde alege.”
”Eu mă duc în lunch la cantina universității. Au un meniu asortat și ies mai ieftin.”
”Și la Ryerson aveau cantină bună, dar nu prea mă duceam că mama îmi făcea sandvișuri.”
”Ha, mai ieftin nu se poate.”
”Ai mei n-au dus-o cu banii pe roze niciodată. Nu că n-ar fi avut, da’ bursa mea i-a scutit de multe.”
”Ai avut bursă?”
”Nerambursabilă, după primul an de facultate.”
”Măi să fie, înseamnă c-ai fost în fruntea plutonului.”
”Am avut ofertă pentru doctorat, dar aveam de gând să mă însor, așa c-am renunțat.”
”Ai ținut la ea?”
”Da.”
”Și ce s-a întâmplat?”
”Nu știu. Treptat. Din dulce a devenit mătrăgună. Și așa a rămas.”
”Și-a dorit copii?”
”N-am vrut, și i-am spus-o. Nu știu ce a vrut ea.”
”Poate de aici macazul?”
”Nu știu.”
”La mine-i mai simplu. Sunt cu el, da-s singură.”
”Nenorocirea-i că-i întreg la cap. E rău pentru amândoi. Aș vrea să n-o pun așa, da’ altfel nu știu cum aș putea s-o spun.”
”Mi-e tare greu, n-o merităm niciunul, dar suferim amândoi. Am ajuns acolo de unde nu mai știu încotro s-o iau.”
”N-aș vrea să fiu în pielea ta.”
”Mai degrabă te-aș vrea lipit de pielea mea.”
Arăta ca pocnit de un marfar. Imaginea era prea crudă, senzațiile prea intense, și frica-i mușca pipota. Da’ invitația era directă. Un răspuns trebuia să dea.
”Și eu.”
”Și cum facem?”
”Tu cum zici?”
”Avem timp pe drum să plănuim. Mergem?”
”Poftim cheile.”
În Toronto s-au oprit la un Marriot, au închiriat o cameră, și s-au consumat. A fost simplu. Abia d-acolo încolo începea greul.
Se întâlneau de două ori pe săptămână la același hotel. Cereau aceeași cameră, da’ nu era liberă chiar de fiecare dată. Se desfătau unul cu altul până cădeau lați. Și atunci vorbeau.
”Îți place de mine?”
”Tare-mi mai place de tine, Alice, tare mult. Dar ție de mine?”
”Mi-ești drag, Marcu, și nu simt nicio vinovăție. Tu?”
”Mi-ești dragă, dar vinovat mă simt. Nu pot trece peste asta. Într-un final va trebui să-i vorbesc. Și după? Dar tu ce ai să faci?”
”L-aș omorî de i-aș spune. Nu știu ce-i de făcut. Iar tu, așteaptă să mă eliberez. Dreptul ăsta îl am, nu?”
”După lege, da, amândoi o putem face.”
”Ești încă legat de ea?”
”Ca și tine de el.”
”Vreau să fim împreună.”
”Și eu Alice, și cândva așa va fi. Doar că ne trebuie un pic de curaj.”
”Ne vor confrunta, da’ dacă nu răspundem, nu va fi nimic. La cine să urle, la ziduri?”
”Așa cum o spui, sună ca nimic.”
”Ne astupăm urechile precum Ulise și ne întoarcem privirile așa cum a făcut Perseu ca să ia capul Meduzei.”
”Astea-s legende, Alice.”
”Și ce, le luăm drept povețe.”
”Ești tare dulce. Mai vreau.”
”Stai liniștit că nu mai poți.”
”De unde știi?”
”De data trecută. Hai mai bine să ne pregătim să mergem. A fost tare bine. Reluăm vineri.”
Nu îndrăznea, dar mai devreme sau mai târziu, trebuia să i-o spună în față. Avea o amantă, o plăcea, și voia să rămână cu ea. Aveau de împărțit casa și nimic altceva. Jumi-juma, asta era. N-ar fi avut ce contesta. Dar trebuiau s-o facă și el și Alice odată.
”O să-l distrug a doua oară. Mai dă-mi un pic de răgaz. Trebuie să-mi găsesc puterea să i-o spun.”
”Ce se schimbă?”
”E ... complicat.”
”Când o să fi pregătită să mă lași să știu.”
”Duminică.”
I-a spus-o, și nevastă-sa a înlemnit. Când și-a revenit l-a împroșcat cu venin:
”Am știut, nemernic ce ești, și n-ai avut nici curajul să vorbești. Te-ai ascuns după delegații în toate colțurile pământului. Minciuni sfruntate, ca să-ți ții amanta în brațe. Cu ce-i mai bună, poți să-mi spui? Adică, n-am nevoie, țineți-o, așa cum m-ai mințit pe mine o s-o minți și pe ea tot așa. Nici nu știe cu ce poamă s-a încurcat. Da’ o să vadă. N-o să treacă mult și o să sari la alta. Mă dezguști.”
I-a povestit Alicei.
”Asta-i tot? La mine a fost mai rău. Mi-a zis că de ar fi putut m-ar fi dezmembrat membru cu membru. Și c-aș fi o curvă. Arunca flăcări din ochi.”
”Și nevastă-mea te-a făcut curvă. Dacă doi spun ....”
”Așa o fi. Hai să-ți demonstrez.”
Mai încolo au început planurile.
”Marcu, apartamentul n-am să-l împart. Asta nu i-o pot face. I-l las lui.”
”Și eu i-aș lăsa ei casa. Dar am porni de la zero.”
”Avem joburi amândoi, închiriem un apartament mic de bloc, și ne-ar fi suficient.”
”Deci completăm formularele de divorț?”
”Da.”
Întrucât divorțurile au fost necontestate, în două săptămâni le-au fost formalizate. S-au serbat la un local pretențios și șampania și-au luat-o cu ei în camera de hotel.
”Mă simt liberată și beată.”
”Și eu ca tine.”
A adormit cu capul pe pântecul ei.
”Ia uite, cum de ai reușit să scapi?” l-au întrebat boșii.
”Cu act semnat și parafat.”
”Erai ultimul pe care să-l fi văzut eliberat de năpastă. Cine-i vrăjitoarea?”
”O s-o vedeți la picnicul din vară.”
”Da’ o poză n-ai? Chiar și parțial îmbrăcată, nu ne supărăm.”
”Uite că n-am.”
”Eh, ești secretos. Cu nailonul de pe tuburi ce faci?”
”Am avut grijă. Grundul a fost problema că se exfolia, dar s-a rezolvat.”
”Aha, atunci o zi ... lungă.”
”Și vouă tot atât de bună.”
Trebuiau să umble după casă, da’ niciunul n-avea timp.
”Cred c-o s-ajungem să locuim în hotel,” i-a zis Alice cu frustrare în glas.
”Dacă ne-am lua trei zile libere ne-am putea descurca.”
”Dacă ne-am lua o săptămână ne-am și bucura unul de altul.”
”Aș putea să te prezint părinților. ”
”Și te-aș putea introduce alor mei. Vrei?”
”Așa facem.”
Ai lui parcă veneau de la înmormântare. Divorțul îi afectaseră profund. Marcu însă n-avea de ce-și cere iertare. Au fost însă reci cu Alice, și asta l-a deranjat mai mult. N-avea ce face. Era ce era, nu?
Ai ei au fost la fel de rezervați. Nu le-a înflorit măcar un zâmbet. Din contră, până i-au condus la ușă au rămas cu fețe triste.
”Poate soră-mea să fie mai îngăduitoare. De când cu băiatul, nici că i-ar păsa de altceva.”
”Lasă-i încolo, ne ajungem nouă înșine.”
”Într-o lună o să avem cuibul nostru. Îți place apartamentul?”
”Păi, te las să ți-l mobilezi după plac.”
”Tu n-ai nicio preferință?”
”Mai mult decât că ești inclusă, altceva ce-mi trebuie?”
”O rogojină în loc de pat?”
”Un hamac.”
”Hmm, n-am încăpea amândoi.”
”Atunci la ce-i bun, nu?”
Se tachinau. Se înfruptau unul din celălalt. Dar de luni au luat-o cu munca de la capăt.
Fostul soț a făcut un atac cerebral și s-a prăpădit. Pe Alice a apucat-o remușcarea:
”Din cauza mea a pățit-o.”
”Poate da, poate nu. Da’ a terminat-o și cu chinuiala. A scăpat săracul de suferințe. Ai putea să vezi și așa.”
”Nu pot, Marcu, l-am omorât cu mâna mea. Acum îl am pe conștiință.”
”Alice, nu-i așa. Decât să se fi atrofiat cu încetul, s-a dus deodată.”
”Sunt vinovată.”
L-a jelit, și lui Marcu nu i-a convenit. Dar ce-ar fi putut să facă? Însă precum apa levighează materia, timpul alină durerea. Așa că în cele din urmă Alicei i-a trecut. Nu și părinților ei. Au acuzat-o, și au refuzat s-o mai și vadă. Eh, cu asta puteau trăi.
Prima dată când i-a spus că-l iubește l-a lăsat descumpănit. I-a răspuns automat că și el, dar în sine încă morfolea ideea.
”Nu ești sigur, nu?”
”Am divorțat ca să fim împreună. Cum numești asta?”
”Zi-mi tu.”
”Sigur că te iubesc, d-aia sunt cu tine.”
Nu părea să-i fi dat suficient credit.
”Cum ai vrea să dovedesc?”
”Să te căsătorești cu mine.”
”E simplu. Vrei să te măriți cu mine?”
”Nu. Am vrut doar să văd dacă chiar mă ceri.”
”Ei bine, vreau să te măriți cu mine.”
”Ești serios?”
”Mergem și alegem împreună inelul de logodnă.”
”Chiar ești serios.”
”Sunt.”
Ea s-a dat sfioasă. A ales el. Degeaba a încercat să negocieze prețul. Ăla l-a văzut cu Alice lângă el și n-a cedat un cent. A rămas să-i ajusteze inelul pe deget.
”Cât timp îți ia?”
”Juma de oră.”
Au ieșit și s-au oprit la o tonetă cu cârnați.
”Vrei?”
”Adică îmi cumperi un diamant de două carate și un cârnat?”
”Nu-s legate. Eu comand pentru mine. Vrei sau nu?”
”Vreau.”
”Așa zi,” și către ăla, ”doi polonezi iuți.”
Au așteptat să se prăjească.
”Îi mâncăm aici în stradă?”
”Vezi vreo masă?”
Întorși la bijutier, Marcu a scos din cutie inelul. S-a mai uitat odată la el. Era limpede și scânteia. I-a luat mâna Alicei.
”Te măriți cu mine?” a întrebat-o cu un nod în gât.
”Mă mărit cu tine.”
S-au pupat cu ăla hlizindu-se la amândoi.
Acasă Alice a sunat-o pe soră-sa. Nici n-avea pe altcineva cine. Aia i-a cerut să-l vadă de aproape, nu din poză.
”Marcu, vrei să mergem s-o cunoști pe soră-mea, pe cumnate-meu și pe nepot?”
”Când? În weekend poate, altfel nu pot.”
”Weekendul ăsta-i bun?”
Era și aia frumoasă ca o Madonă. Bărbate-său era maistru la Thyssen-Krupp. Acolo formau pe prese tăblăria de sub caroserie. Aveau ce vorbi. L-a îmbiat cu un scotch de doisprezece ani. Marcu s-a asigurat întâi că Alice va conduce înapoi. După care au tras la măsea. Cu sora ei n-a avut când schimba o vorbă. Era ocupată cu progenitura.
”El e simpatic,” i-a zis în mașină la întoarcere, ”da’ cu soră-ta n-am apucat să vorbesc. Ce a zis de inel?”
”A pălit de invidie.”
”Atât? Adică, n-a zis nimic?”
”M-a întrebat pe când nunta.”
”Și tu ce i-ai răspuns?”
”Că n-am vorbit.”
”Da’ tu când vrei să fie?”
”Nu m-am gândit.”
”Alice, îmi vine greu să cred. Spune-mi când vrei.”
”Marcu, depinde de tine.”
”Ba aș zice că depinde de amândoi. Unde facem ‘luna’ de miere?”
”Unde vrei tu.”
”Cât concediu poți să iei?”
”Pentru nuntă? Bănuiesc că n-o să-mi pună bețe-n roate.”
”Două săptămâni e bine?”
”E bine.”
”Caraibe?”
”E bine.”
”A fost așa de greu?”
”Nu. Îmi închipui c-ai obosit de acum. Dormi și te trezesc când ajungem.”
”Nu te superi? Scotchul ăla chiar a fost bun.”
”Am văzut. Mă mir cum de ai rezistat atâta.”
Pe plajă observa privirile bărbaților cum lunecau admirative peste trupul neveste-si. Îl făcea mândru, da-l și îngrijora. Trebuia să fie vigilent să-și păzească comoara. Drept pentru care s-a ținut deoparte de șarade. Nici ea nu s-a apropiat de altele. Și-au ajuns ei doi.
”Alice, știu că-ți vine greu, dar dacă nu la părinții tăi, măcar la ai mei trebuie să mergem.”
”Merg, deși se uită la mine cu figurile megaliților din Insula Paștelui.”
”Atunci le spun că le batem la ușă, când? Sâmbătă, duminică?”
”Ce contează, crezi c-or să-și schimbe fizionomiile de pe o zi pe alta?”
S-au dus. Taică-său parcă se mai încălzise, dar maică-sa era ca cioplită în gheață. Nu i-o ierta, lui, și mai ales, ei. Femeia-i vinovată, și Alice își întinsese tentaculele peste fii-său. Marcu a tras concluzia că el era nevinovat. Doar că-i căzuse în plasă Alicei. Acasă i-a spus-o drept concluzie, și s-a ales cu o pernă în cap. Ar fi putut fi o tigaie, da’ scăpase ieftin. Și mai căpătase și miere. Viața bună merita trăită, nu așa era vorba?
La aniversarea unui an de la căsătorie s-au tratat cu tort și șampanie într-o cameră la Sheraton pe malul stâng al cascadei Niagara. Uitaseră de tacâmuri așa că l-au mâncat cu mâna. Și au făcut și alte năzdrăvănii de care însă n-au pomenit nimănui. De parcă ar fi avut cui.
Acasă i-au vizitat soră-sa cu bărbat-său și ăla mic. Marcu a vrut să rezerve o masă la un restaurant simandicos pentru a doua seară. Nu primeau copii și a trebuit să renunțe.
”Voi nu puneți de unul?” l-a întrebat imprudent cumnată-său.
”Suntem bine cum suntem,” i-a răspuns Marcu în doi peri.
A căutat imediat ochii Alicei să-și confirme. Așa era.
Stătuseră la hotel, și doar puțin la ei, da’ toată învârteala în jurul ăluia mic pe Marcu îl zăpăcise. Când au plecat a răsuflat ușurat.
”Când mai au intenția să ne viziteze spune-mi să-mi aranjez de o delegație.”
”Chiar așa de rău a fost?”
Anunțați de calamitate au rămas ca paralizați. Din accident numai copilul scăpase, că era legat în scaun pe bancheta din spate. Au plecat imediat la Windsor. De băiat cineva trebuia să aibă grijă. Și asta a fost Alice. Așa că s-au trezit cu copil. Și pe cât de repede posibil, au început procedura de adopție. Marcu turba, dar n-avea decât să urle la cer până se învinețea. Asta era.
”Marcu, nu pot ține și office-ul și să-l cresc și pe Alan. E prea mic pentru grădiniță. Trebuie să-mi dau demisia. Rămâne să ne sprijinim numai pe tine.”
”Părinții?”
”Toți lucrează. Îl vezi pe vreunul ieșind la pensie să crească un copil? Ăsta mi-a fost norocul, cu fostul soț și acum cu soră-mea. Ce să fac?”
”Dă-ți demisia.”
Da’ Alan era năzdrăvan. Nu stătea locului o clipă. Când ajungea acasă, o găsea pe Alice terminată. Drăgosteala lor se reducea la câteva pupături de ‘noapte bună’ ca în vremuri de care nu voia să-și aducă aminte.
La doi ani de la accident vina s-a stabilit a fi fost a motoristului care le lovise mașina. Drept compensație bănească au primit patru milioane. Cei doi au rămas contemplativi.
”Douăzeci de ani să fi lucrat și n-am fi strâns banii ăștia,” i-a gângurit Alice, ”acum am putea lua o casă cu piscină acoperită pentru ca Alan să înoate pe rupte.”
”Ba aș zice că-s banii lui. Ar trebui să-i prezervăm până se face mare.”
”Nu, Marcu, sunt ai noștri, că Alan e al nostru. Nu-l da deoparte.”
”Nu știu, ar trebui să ne gândim mai bine la cât de îndrituiți suntem asupra banilor primiți.”
”Sunt ai familiei, Marcu, și Alan e parte. Noi punem banii la grămadă, adică actualmente tu. Așa că ăștia-s banii noștri. Nu văd la ce să ne gândim mai mult.”
”Putem cumpăra un apartament cu trei dormitoare, din banii noștri, cu piscină la parter, acoperită. N-avem nevoie de casă. Zic ca banii să-i punem deoparte pentru Alan când o crește. Sunt jertfă venită de la ai lui.”
”Marcu, noi îi suntem părinți acum. Dacă vrei să-i pui deoparte, foarte bine, dar fă-o pentru un considerent valid.”
”Eu doar am expus un punct de vedere. Facem cum hotărăști tu.”
”Ce ar fi să împărțim? Suntem trei. Ne revine o treime de fiecare. Noi ne alegem cu două treimi, din care beneficiază și el odată cu noi, și separat, una pentru Alan, când o fi major. Așa ți-ar fi acceptabil?”
”Îmi este.”
Da’ n-au cheltuit nimic din ăia. Au găsit apartamentul, s-au împrumutat la bancă ca toți muritorii de rând, și au continuat să trăiască pe salariul lui Marcu.
Numai că Alice a început să-i dea a înțelege că o femeie ar mai degreva-o de bucătărie și curățenie și atunci ea s-ar putea ocupa mai mult și de mogâldeață, și de el.
”Alice, salariul meu nu-i de gumilastic.”
”Știu dragule, doar pentru când Alan ajunge la școală. După, o să-mi pot lua și eu o slujbă să contribui la casă.”
”Bine.”
În cursul săptămânii se fofila, dar în weekend era musai să petreacă timpul cu Alan. Îl rebotezase Nichipercea, că nu stătea locului și strica tot ce se putea. Era curios și vorbea ca o moară stricată. Când și când le mai potrivea să aibă sens, dar în rest doar bolborosea. Se mai oprea când și când așteptând de la Marcu un răspuns. Ăsta se uita disperat la Alice. Ea îi traducea sau mai bine zis, interpreta. La o vizită la ai lui l-a întrebat pe taică-său dacă mai avea jocurile lui de ‘Mecano’ de demult. Le avea ascunse bine în subsol. Le-a pasat lui Nichipercea, da’ era prea mic. Șuruburile au ajuns sub pat și în aspirator. Le-a recuperat și a pus deoparte cutiile. Încă nu le venise timpul.
Părinții Alicei împreună cu părinții cumnatului decedat s-au învoit să vândă casa din Windsor și să împartă amiabil banii după ce plăteau datoriile la bancă. Și ai ei, deși încă supărați, le-au dat lor jumătate din jumătate. Erau o sută de mii de dolari și Marcu avea la ce-i folosi. Femeia în casă le revenea cinci ani pe de-a moaca.
Când în fine Alan a început să vorbească fluent, nu știau dacă să se bucure sau nu. Îi inunda cu întrebări, și mai mult pe Marcu, deși cu Alice petrecea tot timpul. L-o fi văzut figură mai autoritară. Da’ Marcu s-a degrevat de autoritate. Las’ să fie la alții. Dacă însă Marcu nu chiar se închipuia drept tată, puștiul așa-l vedea. Vrând nevrând s-a modelat după vrerea ăluia. În patru labe pe covor îi arăta cum să facă o mașină din ‘Mecano’. Alan a prins repede. I-a luat câteva zile, dar a făcut și el una. Și au tot continuat până când n-a mai avut ce-i arăta. De Lego nu s-a mai dezlipit, și trenulețele au acoperit tot livingul cu șine. Alice a protestat. Trebuia să-și ridice picioarele să treacă locomotiva cu vagoane. Când din greșeală a călcat peste un tunel urletele ăluia mic s-au auzit probabil în apartamentul vecin. Eh, era copt să-l ducă la grădiniță. Alte urlete prelungite de suspine. Le-a fost imposibil. Alice l-a adus acasă întrebându-se cum le va fi cu școala.
Jos la bloc venea un instructor de înot de două ori pe săptămână. Cu ceva zbierete la început, dar Alan a făcut progrese nesperat de repede. Instructorul o mânca din ochi pe Alice, dar Marcu n-avea de unde să știe. Alice nu i-a spus nimic ca cel mic să nu rămână fără instrucție. Când însă ăla a luat-o de umeri i-a făcut brânci în apă și l-a reclamat la management. L-au înlocuit cu o fată. Da’ Alan nu mai voia cu aia. Ce nu-i plăcea la ea, Alice nu înțelegea, dar în bazin n-a mai intrat nici cu rugăciuni. N-a avut ce face și a renunțat.
”Du-te la alt bazin. Școala n-are? Trebuie să aibă. Și sigur au instructori,” i-a zis Marcu pus pe grabă.
A fost o dublă binecuvântare. Ăla mic a făcut progrese la bazin, iar când a fost să meargă la școală n-a protestat, că doar mergea acolo și cu unii deja se cunoștea.
”Marcu, aplic la vechea poziție. Când îl aduce busul, îl preia Suzy, îi dă să mănânce, se joacă și tocmai bine când ajung acasă ne apucăm de lecții. Ce zici?”
”Nu-i prea devreme? Mai stai un an. Adică, bănește suntem acoperiți, ce te grăbește?”
”Nu-i corect să tragi numai tu la galere.”
”Sunt ok. Dar tu faci cum vrei.”
Așteptând să-și ridice progenitura de la school bus, Alice a intrat în vorbă cu două mămici. Erau ele mai multe, da’ de astea i-au plăcut că erau mai rezervate. Își lăsaseră și ele slujbele să aibă grijă de cei mici. Se întrebau dacă vreodată aveau să se mai întoarcă la muncă.
”De când stau acasă mi s-au netezit circumvoluțiunile,” i s-a plâns una.
”Și mie,” a întărit cealaltă, ”și bărbate-meu își bate joc că nu mai gândesc. Păi, cu ce? De ani de zile citesc cărți pentru copii. Am învățat toate animalele planetei prin ce părți colcăie și ce fac. Mi-ajunge și m-am cam săturat.”
”Da’ copiilor le e bine,” a remarcat Alice.
”Da, lor da,” au încuviințat la unison.
Treptat au ajuns să se cunoască mai bine. Cea de la etajul patruzeci și șapte le-a invitat la o șuetă în trei. Toate aveau câte o Suzy, așa că au putut vorbi nestingherite fără grija de copii. Alice nu le spusese că Alan era copil adoptat. Nu-i spuseseră nici lui, așa că nu era pericol să se afle. Voiau s-o țină așa până ajungea la majorat la douăzeci și unu ca să-i dea și banii. Stabiliseră să meargă la un restaurant să se cunoască și soții. Marcu nu că i-ar fi plăcut, dar nu i-a respins. Ăia îi tot dădeau cu odraslele, și ăsta nu știa cum să scape. Da’ în cele din urmă s-au luat cu altele. Hotărâse să nu se pună contra de erau să se mai întâlnească.
Cei trei copii, toți băieți, continuau împreună joaca începută la școală. Se strângeau la câte unul și mai erau recuperați de mame seara înainte de culcare. Marcu habar n-avea de dezordinea pe care o făceau. Când venea era totul strâns și ridicat. Ce gătea Suzy era excelent, fecioru-i era deja culcat, și nevasta primitoare. N-avea de ce se lega. Da’ parcă totul se repeta de la o zi la alta. Se simțea neîmplinit, ca un pahar pe jumătate golit. Cu ce era să-l umple?
Când i-a venit oferta pentru poziția de director între alți mai bine de două duzini la GM, lucrurile au luat o turnură cu totul neașteptată. Pentru Alice era un dezastru. Dacă se mutau la Windsor, nu mai putea aplica pe vechea poziție la York University, apartamentul din Toronto trebuiau să-l vândă, o pierdeau pe Suzy, și Alan trebuia să schimbe școala. Implicațiile erau majore, mai ales pentru ea și Alan. Da’ și ca să ajungi director la al doilea mare producător de autovehicule al lumii, nu era de ici de colea. Ori asta Alice nu pricepea. Adică, ce-i trebuia? Păi, îi trebuia, că fabrica se clătina, comenzi veneau din ce în ce mai puține, și cei doi frați oricând puteau închide taraba că n-aducea suficient profit. Ori ca la patruzeci și cinci să fii director la GM însemna apreciere, stabilitate, bani și putere. Cum ar fi fost să dea cu piciorul la toate astea? Alice a cedat. Mai greu a fost cu puștiul, dar până la urmă a acceptat și ăsta. Nici n-avusese încotro. Dar și școala aleasă a fost privată. Colegii proveneau din familii înstărite cu un orizont deschis. Fiind bun la sport a fost repede cooptat de echipe și pe mulți și-i i-a făcut tovarăși de joacă. În raport cu Toronto, locuințele erau substanțial mai ieftine în Windsor. Și-au avut casa lor cu piscină acoperită fără să intre în banii puși deoparte. Ba a încăput pe lângă și o ‘Suzy’, alta decât aia din Toronto. Marcu făcea naveta peste râu la Detroit, la patruzeci de minute distanță, dar Alice era înțepenită în casă. După ce și-a aranjat-o, n-a mai avut nimic de făcut, așa că s-a apucat de citit în timp ce asculta muzică clasică. Dar ăla mic avea tot timpul activități extra școlare. Concursuri de golf, tenis, baschet, soccer, fotbal american, baseball, echitație, înot, carting, în fiecare după amiază aveau câte ceva, și weekend-urile le erau ocupate de dimineață până seara. La un concurs de canoe pe râul Detroit, Alice a tras o sperietură zdravănă când Alan a intrat cu capul sub barca răsturnată. Nu fusese nici primul nici ultimul s-o pățească și aveau training special să iasă din situație. În tribune rar vedeai câte un tătic rătăcit, restul erau mamele pe post de suporteri, mimând entuziasm pentru faptele săvârșite în teren de odoruri sau echipele ăstora. Plictisul era mare. Nu i-a luat mult să intre în vorbă cu unele. După activități se strângeau pe la câte o terasă la un cocktail să discute progresele progeniturilor. Fiecare în parte era proclamat erou. Mai lipsea să se fudulească că ar fi fost zămisliți cu Zeus. Da’ banii pe care-i tocau erau de la bărbățeii lor muritori. P-ăștia sigur nu-i țineau de zeități. Îi disecau în termeni cruzi fără umbră de respect. Una de vârsta ei era soție de vicepreședinte la Ford. Se apropiase mai mult de Alice. Vezi Doamne, soții lucrau în aceeași sferă. N-ar fi vrut să se întâlnească toți patru într-o seară în oraș? El era cu zece ani mai mare ca Marcu, și fiind și vicepreședinte, impunea. Dar era un tip afabil, spunea multe glume, și Marcu l-a plăcut. Următoarea dată au fost invitați acasă la ei în Dearborn. S-a întâmplat însă că și ăștia aveau un băiat, coleg cu Alan, care se voia prieten tot cu Giselle, prietena de joacă a lui Alan. Au tranșat discordia în spatele școlii. Deși aveau camere de luat vederi, până să ajungă să-i despartă, ăluia îi dăduse sângele pe nas și Alan se alesese cu un ochi vânăt și cu un deget dat peste cap. Mamele au mușamalizat toată povestea, așa că tații nici nu băgaseră de seamă. Până să ajungă ei acasă, băieții oricum erau culcați. Giselle a rămas cu Alan. Abia ieșiseră din diapers și mai aveau un pic să se și pupe! Alice observa pe tăcute. La ce să fi intervenit? Că fii-său își făcuse deja o prietenă? Câte aveau să mai fie?
Lâncezeau la o masă în umbră pe terasă la clubul lui Hans, VP-ul de la Ford.
”Marcu, voi de care biserică aparțineți? O frecventați?” l-a întrebat VP-ul.
”Nu chiar, nu suntem cu religia.”
”Asta nu-i bine. Liberalismul ne-a pălit pe toți, da’ la vârf în business încă se mai ține cont. Trebuie să proiectăm imaginea de respectabilitate, de familist și om cu frica de Dumnezeu. Consideră, și n-o să regreți. Ți-o spun cu toată onestitatea, din experiență proprie. Și știi, m-am gândit, de ce n-ai veni să lucrezi cu noi? Am o poziție de director și ai lucra direct cu mine. Aș avea grijă de tine. E o ofertă pe care ți-o fac din prietenie.”
”Hans, mă copleșești. Lasă-mă să diger propunerea ta.”
”Mai ia o gură de scotch. Sigur ajută digestiei,” l-a povățuit cu sfătoșenie Hans, bătându-l cu palma ca o lopată pe spinare.
Ce însemna că ar avea grijă de el? Că dacă Hans ar fi fost făcut președinte, așa cum se șușotea, avea să-l facă pe el VP în locul lui? Ar fi fost plauzibil, nu?
”Cât de mult ți-ai dori să ajungi VP la Ford?” l-a întrebat Alice.
”Chiar nu realizezi? Uită-te la Hans. Dă-ți singură răspunsul.”
”Sunt banii?”
”E peste.”
”Înțeleg. Deci te muți la Ford?”
”Mă mut la Ford.”
”Ai să depinzi total de Hans.”
”Și el de mine.”
”Să fie cum zici.”
”Așa zic.”
Și s-a mutat la Ford.
Doi workaholici făcuseră o echipă grozavă. Bordul Director nu putea să nu le remarce talentul. Hans avea toate șansele ca atunci când s-ar fi retras Președintele, să-l înlocuiască. Până atunci se purta ca unul, dar fără responsabilitățile funcției. Era într-un spot dulce. Marcu dădea din greu la foale să țină focul ațâțat. Cu Alice se mai vedea noaptea la culcare. Singura zi acasă era duminica, când frecventau de dimineață până la chindie biserica protestantă și comunitatea apropiată, împreună cu Hans și familia. Obiectivul era fixat: Marcu VP în locul eliberat de Hans promovat ca Președinte. Nimic n-avea să le stea în cale. Iar nevestele erau bune prietene. Doar puștii își arătau unul altuia colții. Da’ în schema largă a lucrurilor, ei nu contau.
Cât fusese director la GM, Marcu dăduse fraților de la care plecase contracte cât aproape să nu poată duce. Acum le dădea de la Ford. Generozitatea nu-i venea numai din dorul nostalgic. Avea zece la sută din încasări. Frații îi măriseră la cincisprezece. Așa că se propteau unul pe altul. Da’ nu erau singurii. Mai erau și alții, cu același sort de înțelegere. Așa încât, cu încetul, Marcu dublase banii pe care-i avea puși deoparte. Își plătise casa integral, și cu restul n-avea ce face. Coctail-urile Alicei și ieșirile în oraș nu erau mai mult de o picătură în ocean. Cea mai mare cheltuială le era cu școala și activitățile lui Alan. Da’ n-o mai resimțeau. Trecuseră de mult limanul.
Într-o zi la sunat Alice la office să-i spună că în sala de sport amenajată la subsol se prelingea apă pe perete.
”E rău?”
”Nu chiar, am luat cu mopul, dar se tot adună.”
”Plec spre casă.”
A văzut. Apa se prelingea din peretele comun cu al bazinului de înot. Pe undeva trebuie că era o fisură. A contactat câțiva contractori să vină să vadă ce-i și să-i dea cotații. Numai unul s-a ostenit să vină spre seară, ceilalți pe săptămâna următoare. Între timp a dat drumul la pompe să golească bazinul. Contractorul i-a zis că trebuia să-l fi lăsat plin să vadă pe unde curgea apa. S-a apucat să-l umple la loc, dar lua timp și ăla i-a zis că va veni a doua zi dimineață.
”Și noi ce facem până atunci?”
”Puneți o găleată.”
Au pus găleata, dar cum peretele era plat și găleata rotundă, apa se ducea pe lângă. Alice s-a sculat de două ori peste noapte să asaneze balta.
A doua zi spre prânz a apărut contractorul. S-a uitat, și i-a cerut să golească bazinul. Marcu mesteca chibrituri. După ce l-a golit complet, n-au văzut nimic. Părea să fi fost pe sub faianță, așa că ăla a început să spargă la nimereală. După ce a decopertat de a rămas peretele ca o piele jupuită, a găsit fisura întinsă precum un fir de păr.
”Păi o acopăr cu epoxid, da’ faianța, de unde să mai găsesc la fel?”
”Doar nu vrei să schimb faianța peste tot?” l-a întrebat Marcu enervat.
”Dacă vrei să ai un perete altfel decât ceilalți, cu mine e ok.”
”Știi bine că nu vreau. Dar măcar fundul să rămână la fel.”
”Asta pot să fac.”
”Cât costă și cât durează?”
”Cincizeci de mii, o săptămână. Aduc doi faianțari.”
Marcu a întrebat-o din ochi pe Alice. Da’ parc-ar fi avut ce face. S-a învoit.
I-a povestit tărășenia lui Hans.
”Ha, am pățit și eu la fel. Da’ la mine au fost mai deștepți. Au decopertat zidul dinspre subsol, și n-a mai fost nevoie să dea jos faianța de pe cealaltă parte. Dacă-mi spuneai, îți dădeam numele contractorului.”
”Un pic cam târziu, Hans, acum aduc faianța, mâine se apucă de decopertarea celorlalți pereți.”
”Eh, d-acuma știi, când mai ai probleme întreabă și pe Papa Hans.”
”Așa o să fac.”
O săptămână le-a ținut doar să dea faianța jos.
”Marcu, până să vă facă ăia fațada, de ce n-ați veni la noi la un barbecue și o scăldătoare în piscină? Cum copii sunt în tabără de cercetași, dau femeii liber și rămânem doar noi să ne bucurăm de un respiro. Cum îți sună?”
”Lasă-mă s-o sun pe Alice.”
”Spune-i că mă pricep la coctail-uri. O să-i surâdă.”
Casa lor, o hardughie în stil colonial, era într-o suburbie de a lui Dearborn populată cu executivi. Ella i-a îmbrățișat, și pe Alice a luat-o deoparte. Marcu l-a secondat pe Hans care făcea pe gratargiul.
”Cum progresează faianțarea?” l-a întrebat Hans.
”Nu știu, îmi fac nervi de pomană. Când o să fie gata o să vină cu nota de plată.”
”Așa e, prea puțini meseriași, prea mulți graduați cu diplome de facultate.”
”Da, Hans, tata ar atesta. Ar fi fost mândru să mă aibă sub oblăduirea lui la bandă.”
”Sunt sigur că face bani frumoși acolo.”
”Nu se vaită.”
”Ia ține tu un ochi pe frigările astea cât prepar doamnelor câte un coctail de să mă pomenească.”
Subiectul fetelor? Băieții plecați în tabără. Subiectul lor? Lansarea în producție a noului Bronco.
”O să spargem piața. Jeep-ul abia o să se țină de noi, cu sughițuri,” a decretat Hans plin de el, convins de ce spunea.
Marcu își avea îndoielile lui, dar le-a ținut pentru el. Doar nu era să curme entuziasmul șefului. Așa că s-a raliat optimismului profesat de Hans. Când gazdele i-au invitat în piscină s-au uitat în jur după un loc unde să se schimbe.
”Suntem între adulți, ce vă trebuie? Vă primim cu ce ați avut pe voi când ați fost alungați din Rai.”
Le-au servit de exemplu. El arăta ca o gorilă, păros de la gât până la tălpi, și bine înzestrat de natură. Ella era copia la indigo a Alicei. Doar prin culoarea părului se diferențiau.
”Haideți odată, apa am fixat-o la douăzeci și patru de grade. Precis o să vă placă.”
Ăștia doi s-au uitat unul în ochii celuilalt. Cu reluctanța tipică cuplului tradițional s-au dezbrăcat și au intrat în bazin.
”Jucăm volei. Stați să ridic plasa,” le-a zis Hans, și a apăsat pe un buton și plasa s-a desfășurat automat.
”Să vă vedem de ce sunteți în stare,” i-a mai provocat Hans pocnind în mingea care a trecut razant de capul lui Marcu.
Au dovedit că nu erau în stare. Nici Marcu nici Alice n-au putu marca un punct măcar.
”Vă trebuie antrenament serios. Marcu, instalația nu-i un capăt de țară, puteți să vă puneți și voi una și să exersați. Până atunci, fetelor, ce ar fi să vă apropiați să vă testăm textura.”
Alice s-a făcut că n-a auzit. A ieșit repede din piscină și udă cum era s-a îmbrăcat cu grabă febrilă. Marcu i-a urmat făcând la fel. S-au întors spre cei doi încă bălăcindu-se în apă.
”Ne-a fost grozav de bine, dar trebuie s-o întindem ca să nu ne apuce întunericul la frontieră,” a inventat Marcu pe loc o scuză trasă de păr.
”Sigur, ne vedem luni la office,” i-a răspuns Hans ca și când nu i-ar fi păsat.
Dar insatisfacția i se vedea pe față. N-aveau ce-i face, doar nu erau să se joace cu ei în apă de-a adulții. Așa că au plecat.
A trecut mult până să-și vorbească.
”Marcu, îmi pare rău, dar asta nu puteam accepta.”
”Alice, nici eu. Ce-ți închipui? Ce era de acceptat? Unde-i sunt valorile familiei promovate în comunitate la biserică? Cine-și închipuie c-am fi?”
”Niște libertini, asta și-au închipuit c-am fi. Dar nu văd cum de le-am proiectat o astfel de imagine. Până acum n-am primit niciun semnal, niciun apropo de la niciunul. Am fost cu totul luați pe nepregătite.”
”Sper să aibă decența să nu lase ca incidentul să ne afecteze relația de lucru.”
”Ce zici dacă i-am invita la noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?”
”Le-am arăta că trecem peste. Poate ai dreptate. Sau am putea tăia cu totul relațiile de familie și să mă rezum cu el strict la business.”
”Asta dacă ar accepta. Dar ce ar fi să o caut zilele următoare pe Ella să tatonez în ce ape se scaldă? În piscină n-a zis nimic. Poate dezavuează comportamentul lui Hans, deși n-a protestat. Doar mă gândesc cu voce tare. Tu ce zici?”
”Sigur, nu costă nimic. Rămâne stabilit.”
Da’ luni la prima oră l-a chemat Hans în office-ul lui.
”Marcu, oamenii pe care mă sprijin îi fac parte din familia mea. Am grijă de ei. Tu ai prea multe pe farfurie. Am să-ți retrag două proiecte, nu de alta, dar pentru sănătatea ta. Și știi, mi-am pus numele garanție pentru furnizorii care să-ți cedeze din acțiunile lor. Va trebui să reconsideri. În contracte scrie că în cazuri nespecificate pachetul de acțiuni să poată fi returnat la cerere. Aici nespecificitatea este cuvântul cheie. Mulțumesc, asta-i tot.”
A sunat-o pe Alice.
”N-o mai căuta pe Ella. Lucrurile sunt tranșate. O să-mi dau demisia.”
”N-o face. Lasă-l pe el să ți-o ceară. O să am discuția cu Ella. Să vedem ce iese.”
”Mi-a luat cele mai importante proiecte. Până la sfârșitul săptămânii le va retrage și pe celelalte și n-am să am altceva de făcut decât să tai frunze la câini. Nu-i nimic să pot face.”
”I-ați zi liberă. Vino acasă. Vorbim și ne mai limpezim.”
”Vin.”
Îl încerca disperarea. Pierdea totul, pentru ambiția prostească de a deveni VP. Conducea absent. Ajuns acasă a găsit-o pe Alice în aceeași stare de mohoreală cu a lui. Destinul le era jucat pe degete de altul.
”Am s-o sun pe Ella. O pun pe difuzor, dar tu nu scoți un cuvânt. Lasă-mă pe mine.”
Așa a făcut, dar Ella nu i-a răspuns.
”Cam la asta se rezumă,” a concedat Alice.
”E futil. Pierdere de vreme. Îmi scriu demisia.”
”Marcu, nu te pripi. Cheamă pe ăia să instaleze fileul. O să-l inviți pe Hans la noi. Ce-o să facă? O să mă pipăie un pic. Nu-s fecioară, și nici Ella. Doar puțină joacă. Hai să fim un pic pragmatici aici. Nu dai la totul cu piciorul pentru mai nimic.”
”Nu accept. N-am nevoie. Putem trăi foarte bine din banii strânși.”
”N-ai să ai ce face toată ziua și ai să te urci pe pereți. Ascultă-mă, un pic de joacă nu-i o tragedie. Și de Ella știu sigur că-ți place. Ți-am văzut erecția.”
”Alice, nici pomeneală. Visezi.”
”Ba-i ce am văzut. Hai să încercăm. Nu se mulțumesc cu atât, îți dai demisia.”
”Mai întâi o scriu. După aia, ‘om vedea ce o fi.”
Hans l-a tergiversat. I-a mai luat un proiect. Practic l-a lăsat fără lucru. Era gata să-și înainteze demisia când Hans l-a chemat la el.
”Am investit mult în tine, fiule. Cum tu ai nevoie de mine, așa am și eu nevoie de tine. O să venim la voi. Ne sunteți dragi, dar nimeni nu-i de neînlocuit. Nici eu. Eh, rămâne pe sâmbătă.
Au jucat volei în pielea goală în piscină și nu s-a întâmplat nimic. Au plecat seara târziu după ce s-au pupat cast pe obraji.
”Ce ți-am spus, lucrurile revin la normal,” a remarcat Alice în timp ce aduna masa.
Marcu n-a zis nimic. Nici n-ar fi știut ce. Dar simțurile îi erau treze cu nervii la pământ.
Proiectele i-au revenit pe tavă. S-a aruncat pe ele cu voracitatea unui lup conducător de haită. I-a muncit pe subalterni de ăia mai aveau puțin să înceapă să fumege. Într-o seară a dat de scrisoarea de demisie lăsată pe birou în office-ul de acasă. A făcut-o bucățele.
Un timp nu se mai vizitaseră. Marcu nu resimțea lipsa. Așa cum erau, erau bine. În fiecare zi a săptămânii era nas în nas cu Hans la office, și duminicile se întâlneau toți la biserică.
Zvonul era că la sfârșitul anului președintele s-ar retrage. Între VP, ce era rivalitate pe din dos, acum era pe față. VP-ii trăgeau de directorii lor să arate fiecăruia ce putea, și directorii mai că nu ajunseseră să se scuipe unul pe altul. Lupta era feroce, dusă sub un voal de civilitate corporatistă mincinoasă. Elaborau scheme insidioase care să-i coboare pe ceilalți în ochii Bordului Director. Reușeau sau nu, asta n-aveau cum știi până la decizia finală. Nu Hans a fost alesul, ci altul, dintre membrii consiliului de administrație. Nu se anunțase oficial, dar se știa deja. Dezamăgirea și pentru Hans și pentru Marcu a fost imensă. Ella i-a invitat la ei. Erau posomorâți și supărarea le era întipărită pe fețe. Sorbeau din scotch și nu-și vorbeau nimic.
”Alice, hai în bazin, lasă-i pe ăștia doi să-și plângă unul altuia de milă. Ne pasăm un cerc zburător una alteia, sau vrei volei? Ți-arăt cum să servești.”
După un timp s-au plictisit. Au șușotit ținându-se de balustrada din margine.
”Hans, trebuie să ajungi în Bordul Director,” i-a zis Marcu de parcă aia ar fi fost găselnița.
”N-am scripeții să mă ridice acolo,” i-a răspuns Hans, scârbit și sictirit.
”N-ai, da-i facem. Promovăm o nouă platformă. Dacă-i de succes, vor ține cont.”
”Și care ar fi aia?”
”Un Explorer bun pentru poliție, pentru toată Nord-America. Dăm lovitura cu un SUV.”
”Păi, mai zi.”
”Păi asta-i, negociem cu poliția specificațiile. Or să înlocuiască Ford Victoria cu Explorer. Și-o să-i coste de să-i zvânte. Dar gândește-te la câștigurile noastre.”
”Ești pe calea cea bună, fiule. În cât timp crezi că poți produce minunea?”
”Cinci ani cu totul, design și test. Da’ trebuie să facem pace cu ceilalți, că altfel ne șuntează.”
”O să fie pace. Se vor ralia împotriva președintelui. O să vezi.”
”Așa zic și eu, dar la asta tu trebuie să lucrezi.”
”Se face. Bravos. Am un director deștept. De luni pornim acțiunea.”
Pe drum i-a povestit Alicei ce vorbiseră.
”Și tu care erai gata să-ți fi dat demisia.”
”Eh.”
”Ce simți când o vezi pe Ella defilând goală prin fața ta?”
”Nimic. Ce ai vrea să simt?”
”Nu te cred. Eu simt cum Hans mă măsoară cu centimetrul. E o senzație de care nu scap.”
”Adică ce vrei să spui?”
”Că simt. Atât. Sunt convinsă că și tu.”
”Îmi displace discuția. Nu simt nimic. N-am nimic cu Ella. Iar cu Hans, să se abțină.”
”Ella te simte. Mi-a spus-o.”
”Alice, ce vrei?”
”E o tensiune. O avem cu toții în noi.”
”Nu mă interesează. N-am nicio tensiune. Am altele pe cap. Hans va fi membru în Bordul de Directori. Și de acolo va ajunge Președinte. Asta-i la ce mă gândesc. Nu-mi trebuie altceva.”
”Cum zici.”
Cât Hans pleca cu Ella în vacanțe, Marcu îi ținea locul. Ceilalți executivi îl știau de tip pragmatic și tehnic. Îl ascultau, și puțini se avântau să-l contreze. Cu încetul, ce ar fi trebuit să ajungă pe masa lui Hans, se oprea la Marcu. Hans era Papa Hans, și el fiul, protejatul. Făcea treabă bună, și din când în când capta urechea Președintelui. Câteodată chiar îi trecea prin minte că printr-o minune ar fi putut ajunge VP și fără Hans la cârmă. Asumpția, cam scoată din pălărie, îi era că poate și Președintele voia să-l eludeze pe Hans. Doar îi fusese oponent. Da’ astea erau lucruri pe care n-avea cum să le știe.
Proiectul cu Explorer-ul se punea pe picioare. Aveau specificațiile și platforma se contura pe ecranele designerilor. Hans se lăuda ca fiind copilul lui, dar toată lumea știa că era dospit de Marcu. Muncea de-l lua dracu și ajungea acasă sleit de puteri noapte de noapte. Sâmbăta la Hans s-a lăsat în șezlong ca o bucată de marmeladă.
”Fiule, las-o mai moale la office că mi-e să nu te ia de acolo paramedicii pe targă.”
”Sunt bine, Hans, și dacă mai dai din Glenfiddich-ul ăla al tău, s-ar putea să mă urc pe gard să trâmbițez de acolo cucurigu.”
”Să nu carecumva că nu te ține. Mai bine treci în apă.”
”Hans, mi-l muncești ca pe hoții de cai. Mie ce-mi mai lași?” s-a dat isteață Alice.
”Alice, lasă-l pe el, tu vino cu mine.”
”Ba n-am de gând să-l las. Îl resuscitez de fiecare dată.”
”Serios? Și cum faci? Nu de alta, da’ poate o înveți și pe Ella.”
”Ha, ha, Ella n-are ce învăța de la mine. Mai degrabă invers.”
”Ce ar fi să ne dați o mostră de resuscitare?”
Alice l-a pupat pe Marcu pe colțul gurii și i-a sorbit din pahar.
”Uite așa,” i-a aruncat-o lui Hans.
”Inadecvat,” a remarcat.
”Astea-s copilărisme. Haideți în apă să ne trezim,” i-a îndemnat Ella ieșindu-și din haine.
”Ia vino tu aici să le arăți,” i-a cerut Hans pe ton de comandă de căpitan de barcă.
Ella l-a ignorat și s-a aruncat în apă.
”Vino și culege,” l-a provocat înotând molcom bras.
”Ce așteptați?” s-a luat Hans de ei, ”haideți la cules.”
Au jucat volei. Un fel de a spune. Hans cu Ella marcau, și ăștia adunau mingea de pe unde rămânea.
”La asta nu sunteți buni de nimic. Degeaba v-ați pus plasă că-i evident că nu exersați,” a remarcat Hans plictisit. La ce sunteți buni, aud?”
”Să vă ținem companie, Hans,” i-a zis Marcu înotând pe sub plasă.
”Halal companie.”
”Nu-ți place, plecăm acasă.”
”Ba nu plecați. Ardem niște lemne când s-o înnopta și ne zgâim la stele. Ce ziceți de ideea mea?”
”Și zici că-ți ajunge scotchul?” s-a interesat grijuliu Marcu.
”Pe văzute și încercate.”
”Alice, hai afară, îmbrăcarea.”
”Ce să vă mai îmbrăcați? Stați așa. Avem la ce ne uita,” a propus Hans.
Ella a ieșit prima și s-a lungit în șezlong așa cum era. Ceilalți au urmat-o.
”Marcu, cum mă găsești?” l-a întrebat Ella ridicându-se și făcând în fața lui o piruetă.
”Sunteți superbe.”
”Hans, cum o găsești pe Alice?”
”Amândouă sunteți superbe.”
”De când vă dați diplomați?”
”Suntem din fire fini negociatori,” i-a răspuns Hans.
”Serios, și ce negociem aici?”
”Cum să veniți în brațele noastre.”
”Propunerea ta nu-i suficient de romantică. Mai întâi umple-mi paharul. Am rămas pe gol.”
”Vrei să spui goală,” a mormăit Hans.
S-a urnit și s-a scuturat odată cu shakerul.
”Doamnele sunt servite.”
”Fă-mi loc,” i-a zis Ella și i s-a așezat în poală.
Alice a rămas în șezlong uitându-se amuzată la cei doi giugiulindu-se ca doi porumbei. Numai, Papa Hans n-arăta deloc a porumbel. Era o gorilă ținând o porumbiță în brațe.
”Alice, îmbrăcarea și hai să mergem,” i-a spus Marcu, ridicându-se și străduindu-se să-și ascundă cu mâinile erecția.
”Doar n-o s-o lași să piardă măreție de falus. Uite și la ăsta, e păcat să vă lăsăm să vă irosiți așa,” a gângurit Ella cu picioarele răscrăcărate în poala gorilei, ”mai bine ocupați-vă de noi.”
Alice a ezitat. Marcu a văzut-o ezitând. El a continuat să se îmbrace. S-a îmbrăcat și ea și au plecat lăsându-i pe cei doi să se desfete unul cu celălalt.
”Voiai să fi rămas?” a întrebat-o Marcu de cum s-a așezat pe scaunul din dreapta.
”Nu făceam niciun rău. Am fi fost doar noi doi.”
”De față cu ei.”
”Făceau ce am fi făcut și noi.”
”Alice?! Te-a pocnit careva în cap? Cum poți să spui așa ceva?”
”De data asta nu era niciun pericol. Ne-ar fi fost bine.”
”Cu ei uitându-se la noi?”
”Și noi la ei. Ar fi fost o experiență unică.”
”De astfel de experimente n-am nevoie. Da’ nu te mai înțeleg. Ce-i cu tine?”
”Marcu, nu suntem niște pudici. Tu ai avut o femeie înaintea mea, și eu un bărbat. Știm ce-i aia. N-am fi făcut-o unii cu alții, ci unii lângă alții. Ar fi fost suficient de excitant să fi avut o seară fabuloasă.”
”De unde știi că s-ar fi rezumat la asta?”
”Nu, abia atunci ne-am fi îmbrăcat și-am fi plecat.”
”Nu ești zdravănă.”
”N-oi fi, dar e ce simt.”
Giselle se plimba la ei ca la ea acasă. Abia făcuseră patrusprezece ani da’ în bazin se zbenguiau în pielea goală. Alice se uita la cei doi cu ceva duioșie nostalgică. La vârsta lor singura piscină pe care o știa era a școlii. Și în ea intrau separat fetele și separat băieții. O mai pupaseră și pipăiseră unii, dar primul bărbat a fost ăla cu care se măritase. Și i-ar fi fost bine de n-ar fi sfârșit în tragedie. Dar Marcu era un scump. O fi fost poate prea strâns și rigid, dar știa că ținea la ea, și asta-i ajungea. Experimentul însă ar fi atras-o. Numai de Marcu n-ar fi fost un căpos. Dar era, și n-avea ce-i face, decât să comploteze cu Ella.
Cât Hans a fost plecat într-o delegație în Mexic, Alice l-a sunat pe Marcu să-l roage să vină mai devreme acasă.
”Nu pot Alice, sunt prins.”
”Dacă te rog eu, poți.”
A găsit-o pe Alice stând de vorbă cu Ella în living fiecare cu câte un pahar cu umbreluță înfiptă într-o măslină.
”Care a fost graba?” a întrebat-o Marcu pe Alice turnându-și un scotch.
”Ella e singură și și-a dorit compania noastră.”
”Marcu, i-a un loc, că parcă ne stai în cap,” i-a zis Ella.
A luat un loc, așteptând să vadă ce aveau fetele să-i zică.
”Marcu, mă placi?”
”Sigur, Ella, cum să nu. De ce, ce am făcut?”
”Mă ocolești de parcă aș fi o lighioană. Și eu și Hans ținem mult la voi și ne place să fim împreună. Nu ne rușinăm de noi, și nu vrem să ne rușinăm nici față de voi. Vă respectăm puritanismul și chiar ne amuzăm pe seama naivității voastre. Te asigur însă că nu se va întâmpla nimic din ce n-ați vrea să faceți. Ți-e frică să nu se atingă Hans de Alice. N-o va face fără consimțământul vostru. Atâta cred că știi. Iar tu mă ocolești ostentativ, deși nu știi nici cum să-ți mai ascunzi erecția. De ce te ferești?”
”Nu pot controla o erecție, dar te asigur că o vizează pe Alice.”
”Și de ce nu te drăgostești cu ea? Ne-am uita la voi și ne-ar crește libidoul. Asta-i tot.”
”Ne avem budoarul nostru.”
”Nu, Marcu, ți-e frică să nu se întâmple și altceva.”
”Ella, i-e frică să se atingă de tine. În mintea lui e ca o barieră pusă nicăieri într-un pustiu.”
”Păcat, că are consimțământul meu, al lui Hans, și cred că și al tău. Așa-i Alice?”
”Nu m-aș opune.”
”Doamnelor, vă las să conversați pe mai departe, dar pe mine mă scuzați. Mă duc sus să mă schimb și să fac un duș. Alan unde e?”
”În saună cu Giselle. Ăștia știu să-și petreacă timpul.”
”N-am știut că aveți saună. De ce nu spuneți?” s-a mirat Ella.
”E amplasată prost, la subsol. N-o prea folosim, e strâmtă și peste mână,” i-a zis Marcu.
”Noi n-avem una, deși l-am bătut destul la cap pe Hans, da’ e leneș. Vreau și eu jos.”
”Trebuie să aștepți la rând până să iasă copiii.”
”Nu mă grăbesc.”
”Eu mă duc,” le-a anunțat Marcu.
Îl apucase amețeala. Nu era normal ca bărbat fiind să fi vrut să se drăgostească cu femeia? Na că era pe dos. Și Alice ‘nu s-ar fi opus’. Toate erau cu fundul în sus. Asta doar ca să pună mâna Hans pe Alice. Și Alice nu pricepea. Sau cumva? A lăsat-o baltă. Până acolo nu mergea.
Când a coborât a dat de Alan cu Giselle.
”Ce-i cu voi? Giselle nu trebuia să fi fost la ea acasă la ora asta?”
”Vine mama să mă ia.”
”Aha, va scos din saună Alice?”
”Da, e cu prietena aia a ei.”
”Și voi cu ce vă mai lăudați?”
”Am câștigat concursul de modele. Ghici cu ce?”
”De unde să știu?”
”Cu un Jeep Sahara.”
”Jeep?”
”Jeep. Nu Ford. Ford-urile voastre sunt plicticoase.”
”Mă rog. Alții sunt de altă părere.”
”Păi am luat premiul întâi. Și între primii trei, n-a fost niciun Ford.”
”Eh, astea-s modele făcute din scândură.”
De obicei la ora aia abia ajungea acasă. Și i se făcuse foame. Și-a pus în farfurie din ce-i lăsase Suzi în cratițe, a mâncat și s-a culcat. La șase trebuia să fie în picioare ca să ajungă la opt în office.
Hans a apărut două zile mai târziu cu o figură lungă.
”Volkswagen-ul crește investiția. Furnizorii se îneacă în comenzi pentru ei. Pentru noi rămâne puțin. O să avem probleme.”
”Canada poate suplini.”
”Dar la ce costuri.”
”Pentru Explorer avem lista cu furnizorii aprobați.”
”Parcă vorbim aici numai de o platformă. Sunt atâtea.”
”Pentru noi asta-i importantă. Și o avem acoperită până la ultima șaibă.”
”Când îți pui ceva în cap mergi până-n pânzele albe după ea. Stau și mă întreb cât e pentru mine și cât pentru poziția mea de VP.”
”Hans, îți sunt devotat. Pentru tine mă zbat. Și pentru mine, da-s legat de tine. Tu urci, și eu te urmez.”
”Să nu deviezi.”
”Ai încredere în mine.”
Hans și-a pus sauna, una cât o magazie, pe o latură a piscinei. Avea câte trei trepte pe doi pereți opuși, cu temperatură și umiditate controlată. I-au invitat să o încerce.
”Da’ jacuzzi vă lipsește,” a comentat Alice.
”Ba o avem, da-i în baia de lângă dormitor.”
”Și la noi e la fel. De ce nu le fac lângă piscină?”
”Aici n-ar mai încăpea. Doar dacă aș lărgi acoperișul peste bazin, și muta peretele de sticlă. Prea mare ar fi daraua,” i-a explicat Hans Alicei.
”La noi e exclus. N-ar încăpea nici sauna, darmite jacuzzi,” s-a văitat Marcu.
”Așa că veniți la noi. Hai să intrăm.”
Intimitatea era însă prea mare pentru gustul lui Marcu. Fetele se expunea cu generozitate. A ieșit. După el a venit și Alice.
”Ce nu-ți convine?”
”Stăm și ne zgâim unii la goliciunea celorlalți.”
”Vino îndărăt. Nu se întâmplă nimic.”
”Prefer afară.”
Într-un târziu au ieșit și ceilalți doi. S-au aruncat în apă.
”Haideți și voi. Vă cruțăm de volei, doar ne pasăm mingea de la unul la altul.”
Nu era distracție. S-au oprit.
”Hans, cum e cu barbecue-ul ăla?” l-a întrebat Marcu.
Au făcut haz de el. Își pusese șorțul de bucătar, da-i rămăsese fundul gol și păros în afară. Mânuia însă spatula ca un profesionist și frigările îi ieșiseră fragede și suculente.
”Hans, ești maestru în ale grătarului. La pensie poți să deschizi unul la margine de drum.”
”Cu Hans la pensie ne-am muta într-o insuliță în Caraibe. Din păcate, tocmai atunci am avea nevoie de o rețea de spitale bune. Altfel, n-ar fi rău,” a ciripit Ella.
”Ce aveți de mă și scoateți la pensie? Ba și bolnav pe deasupra? Mai am până atunci.”
”Știu, dragule, nu te scoate nimeni la nicio pensie și ești puternic ca un taur. Abia mi-ai demonstrat-o. Păcat că ați fugit. Ne-ați fi putut vedea în plină desfășurare. De ce vă feriți?”
Lâncezeau în șezlonguri chiorându-se la apusul de soare. Fetele vorbeau de băieți și de prietenele lor. Erau precoce, dar intervenția lor era futilă. Cât timp se țineau de treabă și aduceau note bune n-aveau ce le reproșa. Și școala avea grijă să-i scoată sportivi buni.
”Eu am învățat la școala publică, și uite unde am ajuns,” a intervenit Hans în discuție, ”depinde de ei, nu de școală.”
”Eu am făcut la școală privată și am ajuns să mă mărit cu tine,” i-a aruncat-o Ella.
”Păi vezi, exact ce spuneam. Adică ce ai vrut să zici?”
”Că m-am măritat cu tine. E un fapt.”
”Și ce, ți-a fost rău?”
”Uite ce bine-mi e.”
”Ce-ți lipsește?”
”Nimic, dragule, dă-i înainte și moțăie acolo.”
”Marcu, de acum o să înceapă pentru tine deplasările la Chicago. Și pentru mine, da’ tu vei fi calul de bătaie. De ce n-ai ales Oakville? Canadienii nu știu să facă?”
”N-au capacitate și nici expertiză. Să-ți aduc aminte de minivan-uri? Și ar fi trebuit să pompăm mulți bani în ei. La Chicago avem totul pe tavă.”
”Cât ești plecat o să avem grijă de Alice.”
”Mulțumesc, dar se descurcă.”
Da’ Hans nu s-a mulțumit cu răspunsul.
”Alice, cât Marcu o să bată Chicago, o să avem grijă de tine.”
”Mulțumesc, Hans, într-un fel mă voi descurca, n-aveți grija mea.”
”Eh, doar zice așa,” s-a întors Hans către Marcu.
Ăsta mesteca cuie pe drum.
”Ce a vrut să zică? Cum adică o să aibă grijă de tine?”
”Dragă, nu te frământa, am tranșat problema.”
”Dacă te invită fără mine să nu te duci.”
”Cum crezi c-aș fi făcut-o?”
”Nu știu, cum a făcut Ella.”
”Ella te place și ți-o arată, da’ tu o tratezi cu fundul. Fii un pic mai deschis și mai prietenos, că de sărit n-o să-ți sară în brațe, doar că le cam place să epateze, fără să facă niciun rău.”
”E mai mult decât epatare. Vor s-o facem fiecare cu celălalt. Asta vor, la grămadă. O mică orgie în patru. Și eu nu vreau. Și cred că nici tu.”
”Sigur că nu, dar stai liniștit, nu se va întâmpla atâta timp cât nu vrem să se întâmple. Nu ne pot forța.”
”Era cât pe ce. Demisia am rupt-o, dar încă o am în minte.”
”N-o să fie cazul.”
La Chicago avea de rezolvat miriade de probleme. Venea frânt de la aeroport, făcea duș, mânca și se culca. A doua zi la office își punea hârtiile în ordine.
”Care-i situația?”
”Ne mănâncă furnizorii. Mostrele sunt cu defecte. Nu le pot semna de intrare în producție, ori ei vor să facă stocuri. Și ai avut dreptate, din Mexic ne vin numai probleme.”
”Ai raportul?”
”E în inbox-ul tău.”
”Veniți mâine la noi?”
”Sigur.”
Da’ saună n-au mai vrut. Dacă i-au văzut p-ăștia căpoși, Hans și Ella n-au mai insistat. Se fâțâiau în fundurile goale în timp ce afară ningea din greu și se depunea pe acoperișul de sticlă de peste bazin.
”Hota asta a ta e bună de ceva?” l-a întrebat Marcu pe Hans, ”că aș pune și eu un barbecue pe marginea bazinului, da’ face prea mult fum.”
”Nu, e bună, captează, dar nu tot. O să vezi când îi dau drumul.”
”Unde lucram înainte la tubulatura de frâne pusesem să construiască un ditai coș de tiraj cu ventilatoare să scoată helium-ul folosit la testare. Ce crezi, gazul rămânea jos.”
”Așa-i, ce-i bun se duce, ce-i rău se fixează și nu se lasă.”
Odată ghiftuiți, bărbații au moțăit în șezlonguri în timp ce fetele au tocat de ale lor despre copii și alte neveste de executivi. Fleacuri, nimicuri, și când au plecat Marcu a răsuflat ușurat.
”Cum de au fost cuminți de data asta?”
”I-am dresat,” i-a răspuns Alice în timp ce depășea șirurile de camioane proptite la graniță.
Aflase doar cu câteva ore înainte. Pe Hans îl forțau să iasă la pensie înainte de vreme. Îl extirpau din office ca pe o măsea stricată. Marcu era să-i ia locul.
”Fiule, m-ai lucrat frumos,” i-a zis Hans scrâșnind din dinți în timp ce-și aduna hârtiile.
”Nu este adevărat, Hans, n-am lucrat nimic pe ascuns. Am lucrat pe față, pentru tine.”
”N-are sens să negi. Nu vreau să te mai văd vreodată la față.”
Și cu asta s-a terminat. Hans nu mai era. Erau ceilalți VP și președintele. Și primul Explorer ieșea pe banda din Chicago.
”Alice, dacă ai vrea ne-am putea muta într-o vilă mai mare în Dearborn.”
”N-avem nevoie. Am vorbit cu Ella. Mi-a spus că nu vor să mai audă de noi.”
”Și? Să nu mai audă. Fundurile lor goale nu-mi lipsesc. Din contră.”
”Degeaba zici. De Ella ți-a plăcut. Ori de câte ori după ce ne vedeam, noaptea erai mai înfocat în pat. Recunoaște, acum că nu mai sunt.”
”Nici vorbă, bazaconii.”
”Mă rog. La biserică cum o să facem? Acolo o să-i întâlnim și toți vor fi cu ochii pe noi.”
”Tu înțelegi? N-am făcut nimic rău, nimic pe ascuns. Am muncit de m-am spetit pentru că așa trebuia, nu de dragul lui Hans și al nimănui altcuiva. N-am de ce să mă feresc. Lui ar trebui să-i fie rușine că a încercat să exploateze relația noastră, nu mie. Ne-a ținut dezbrăcați ca să se chiorască la fofoloanca ta. Un porc, asta-i ce e. Pricepi asta?”
L-a lăsat în ale lui. N-o spunea, dar Ella îi lipsea. Altă confidentă n-avea.
Marcu învățase însă lecția. Nu împărțea favoritisme între directorii lui. Vara i-a invitat pe toți cu nevestele la un barbecue. Fără funduri goale și alte perversiuni. Ce-i drept, înghesuiala a fost cam mare. Pentru așa ceva le trebuia o casă cu terasă mai încăpătoare. Alice însă nu s-a lăsat convinsă. Așa că au rămas pe loc. Nevestele directorilor erau însă puse pe socializare. O asaltau pe Alice cu tot felul de probleme, reale sau imaginare. Și Alice s-a văzut peste noapte înscăunată regină.
Toți știau că avea urechea Președintelui. Asta-i conferea o aură pe care Hans n-o avusese. Talentul de executiv îi fusese recunoscut, și deși problemele se strângeau pe masa lui, tot cu atâtea soluționări venea. Era o stea, și fără a se fi dat modest, pieptul nu și-l bomba. Devenise stăpân pe sine, rece și calculat, și câștiga prin argumentație orice dezbatere în Consiliul de Administrație. Când însă venind acasă a dat cu ochii de Ella stând de vorbă cu Alice, a făcut ochii mari. Nu se așteptase la așa ceva.
”Ăă ... bună, Ella, ce mai faci?”
”Am vrut să vă întâlnesc, și am ceva de discutat cu tine.”
”Sigur, despre ce este vorba?”
”Hans. Văd că și alți executivi ieșiți la pensie rețin poziții de consultanță. Îl poți ajuta?”
”Consultant?”
”Nu așa le spune? Hans a turbat de când e acasă. Dă-i un os să roadă.”
”Ella, m-a bălăcărit în toate felurile, m-a acuzat că l-aș fi săpat, de ce aș face-o?”
”Pentru că ești mai bun ca el, și poți. Ia-l de pe capul meu, că nu-l mai suport.”
”El știe că ești aici?”
”Nu. E plecat la frate-său în Ohio și stă acolo toată săptămâna. Așa mă mai reculeg și eu.”
”O să văd. Dă-mi timp cât să cântăresc prospectul pentru o astfel de intervenție.”
”Te rog.”
Alice n-a zis nimic. Dar nici n-ar fi avut de ce spune ceva. Evident o susținea pe Ella.
Într-un fel i-a servit bine. A dovedit că n-avea cu Hans nicio ranchiună, și faptul a fost consemnat pozitiv între executivi. E drept că trebuise să se căciulească la Președinte, dar fusese pentru o cauză bună. Însă nici nu i-a mai vizitat la casa lor din Dearborne. Cu asta lichidase. În schimb erau invitați de directori la casele lor să petreacă sâmbetele cu ei. Îi făceau să se simtă ca într-o familie extinsă și mai cu seamă, normală.
Ochise un Project Manager foarte isteț în ședințele pe care le prezida. Se interesase de el. Lucrase în industrie, și o luase de jos. Tot ce făcuse, făcuse pe merit. Îl voia între directorii lui, și l-a săltat în poziție. Era cu cinci ani mai tânăr, și plin de energie. Și asta era, îi mergea mintea. I se confirma cu fiecare nou proiect. I-a zis Alicei că voia să-l invite cu consoarta, într-o sâmbătă, numai pe ei. Vogel a confirmat. Le-a prezentat-o pe Lara, nevastă-sa. Aveau acasă o fată de cincisprezece ani și un băiat de treisprezece. Le-au zis că domnișoara era cam emancipată. Deja avea un boyfriend. Alice a râs.
”Al nostru are o prietenă din clasa a treia. S-a și bătut cu unul în dosul școlii pentru ea.”
”Sunt precoce,” a conchis Lara, ”n-avem ce le face.”
”Marcu, ai avut o idee deșteaptă să împrejmuiești piscina cu geamuri care se deschid. La noi sunt fixe și când bate soarele înăuntru parcă-i saună. Așa am cumpărat casa.”
”Avem saună, da-i peste mână, jos în subsol.”
”Noi n-avem deloc. Pot s-o văd? Doar să-mi fac o idee de cât spațiu ocupă.”
”Sigur, hai jos. Da’ să știi că-i mititică, pentru doar două persoane.”
I-a arătat-o. A dat ocol de jur împrejur.”
”Degeaba, pe lângă piscină nu încape. Poate tot în subsol,” i-a zis Vogel, ”da’ chiar vă folosiți de ea?”
”Copiii mai ales.”
”Aveți doi? Știam de unul.”
”Unul plus unul. Prietena.”
”Aa ... da, desigur. E numai natural.”
”Hmm, da, de la natură. Nu de acolo ne vin toate, bune și rele?”
Sus fetele se desfătau cu coctail-urile preparate de Alice.
”În lipsa bărbaților ne-am descurcat singure,” i-a servit-o Alice lui Marcu.
”Vogel, un Glenfiddich?”
”Lara, cine conduce la întoarcere?”
”Mi-e milă de tine. Te duc eu. Da’ paharul ăsta îl termin.”
”Ce trebuie să faci să se poarte așa frumos cu tine?” l-a luat în râs Marcu pe Vogel.
”Să vină devreme acasă,” a gângurit Lara în locul lui bărbate-său.
”Asta-i boală grea. Îi pocnește pe toți bărbații,” i-a răspuns Alice, zâmbind mânjește.
”Vogel, cum stai cu aptitudinile de grataragiu? ”
”Vrei să suflu în cărbuni?”
”Cărbuni n-am. Am o butelie cu gaz.”
”Păcat ... atunci nu-ți sunt de niciun folos.”
”Ține-mă de vorbă.”
”Desigur, despre care platformă?”
”Ba lăsați dracului office-ul. Vorbiți-ne mai bine de voi,” l-a parat Alice.
”Și tu leapădă-te de dracu că mâine te duci la biserică,” i-a zis Marcu, și către Vogel, ”nu v-am văzut acolo. Frecventați o alta?”
”Nu chiar, nu, nu prea mergem, mai degrabă stăm cu copiii.”
”Păcat. E bine să fiți văzuți. În lumea businessului contează proiecția de om de familie cu credință în Cel De Sus.”
Auzindu-l Alicia a dat ochii peste cap. Nu erau vorbele lui Hans? Acum Marcu i le pasa lui Vogel?
”De când sunteți căsătoriți?” i-a întrebat Alice.
”Am avut aniversarea de douăzeci de ani acum o lună. Lara, arată.”
Lara le-a arătat, un inel din aur alb cu piatră de două carate.
”Și-a scos pârleala. Primul a fost un fir de iarbă,” le-a zis cu un surâs.
”N-a fost de iarbă. Exagerezi.”
”Ăsta e. Zice-ți voi,” și le-a întins cealaltă mână.
”Eh, se măsoară progresul,” a apreciat Marcu cu generozitate.
”Pe următorul a zis c-o să-l care cu basculanta,” le-a spus cu un gâlgâit de râs Lara.
”Alea-s pietroaie scoase dintr-un râu,” a întărit Marcu.
S-au distrat. Au mâncat, și-au spus povești, și la plecare s-au pupat.
”Îmi place de ei,” a decretat Alice, ”sunt reconfortanți.”
Cineva i-a șoptit că Hans avea pentru el numai vorbe bune pentru urechile celor din Bordul Director. Cât conta, nu știa, dar mai bine era cu decât fără. Dar de acum cam avea habar la ce scripeți se referise Hans. Și bineînțeles că nu-i avea. Dar pentru că Președintele îi era binevoitor, membrii directori măcar nu se puneau contra. Își putea vedea liniștit de proiecte.
Într-o seară Alice i-a zis că o vizitase Ella. Se ruga de ei să revină să le calce pragul. Marcu nu voia.
”În casa lui nu mai calc.”
”Bine, atunci lasă-mă să-i invit aici.”
”N-ai când. Suntem deja invitați la Niegel, la Derek, la Nate, când ai vrea?”
”Duminică după biserică. S-ar putea opri aici.”
”Ca să ce, să defilăm în fundurile goale?”
”Da, Marcu, exact asta vrem, să vă uitați la noi și să ne admirați fofoloancele. Mulțumit? Ne-am deschis larg picioarele pentru asta.”
”De când te-ai făcut și perversă?”
”Ce-i pervers în asta? E numai în capul tău. Puțină tensiune sexuală nu strică nimănui. Nici ție, în ultimul timp, de când n-ai mai văzut-o pe Ella. Și nu nega.”
”Neg. Și nu-i vreau aici, și nu vreau la ei, și punct.”
În schimb s-au dus la Vogel și Lara. Fata era plecată, dar le-au prezentat băiatul. Avea fața inteligentă a lui taică-său și corpul efilat al maică-si. O combinație reușită.
”Cu ce te ocupi?” l-a întrebat Marcu.
”Un concurs de machete de mașini.”
”Ha, știu de asta de la fii-meu. Ce model?”
”Ford Explorer.”
”O alegere deșteaptă. Tatăl tău a avut vreo influență?”
”Un pic.”
Băiatul s-a dus la ale lui.
”Alice, pot să te rog să faci tu coctail-urile, că Lara mi-a zis că ești maestră. Noi nu prea le nimerim. Cu ce nimeresc este Glenfiddich . Marcu, așa-i că te-am nimerit?”
”M-ai nimerit.”
”Nu întrebi cine te duce acasă?” l-a întrebat Alice cu maliție.
”O soțioară am, ce nu face pentru mine?”
”Eh.”
Da’ cei doi, oricum o întorceau, tot la platformele Ford prototip ajungeau.
”Nu vă vedeți suficient la office?” s-a luat Lara de amândoi, ”poate ne povestiți ceva de voi, de băiat cu prietena lui, vrem să știm.”
Le-au povestit. Numai cum de se aleseseră cu Alan nu le-au spus.
”Credeam că piloții sunt imuni la boală, atâta-s de selectați și controlați,” a remarcat Lara.
”Când se întâmplă, se întâmplă oricui.”
”Ai avut de tras, nu glumă.”
”Îl am pe conștiință.”
”Viața nu ni se orânduiește după cum am vrea. Dar îmi lăsați impresia că vouă v-a mers bine. Și nouă. De ar fi pe alese, aș alege aceeași traiectorie, și nu m-aș abate de la ea.”
”Da, suntem mulțumiți cu ce avem. Nu știu cum s-ar putea mai bine.”
”Ziceai că mă voiai mai devreme acasă. Acum nu?” a făcut haz Marcu de Alice.
”Astea-s de-ale vieții curente. Nu se pun,” a zis Lara scuturând din părul blond.
”Dacă vreți putem încerca piscina, da-i foarte cald înăuntru,” s-a oferit Vogel.
”Nu-i nevoie, ne e bine așa.”
”Cred că totuși o să fac o investiție cu geamurile rabatabile.”
”Ați văzut piscina noastră. Ei bine, nu ne folosim prea mult de ea. Mai plăcut e să stai pe margine și să te uiți în pahar de cum zăngănesc cuburile de gheață.”
”Ha, asta înțeleg,” a exclamat Vogel cu delectare, zornăindu-și de zor gheața din pahar.
”Dragilor, a fost plăcut aici la voi, da’ e timpul să ridăm ancora că avem juma de oră de condus. Adică Alice, că eu o cam moțăi pe drum.”
”Vă conducem. Ne-a făcut mare plăcere să vă avem cu noi.”
Alice și-a dat drumul de cum a pornit motorul.
”Ăștia doi sunt fericiți.”
”Noi nu?”
”Eu ziceam de ei. Da’ și noi. Marcu, suntem fericiți?”
”Așa aș zice. Îți lipsește ceva?”
”Te-aș vrea un pic mai iubăreț. Un pic mai jucăuș. Un pic mai spre pervers. Mai puțin puritan, mai ....”
”Are legătură cu Ella?”
”Da, are legătură cu Ella.”
”Chiar vrei să mă drăgostesc cu ea? Ce ți-ar fii ție?”
”Mi-ar place. Mi-ar da senzații pe care altfel nu le am.”
”Ce nu-i bine?”
”Nu, nu-i asta. Nu asta vreau să zic.”
”Vrei să te culci cu Hans?”
”Nici pomeneală, de unde ai scos-o?”
”Din insistența ta de a mă culca cu Ella.”
”Nu, ești greșit. Nici vorbă. E o prostie.”
”Atunci?”
”Nu știu nici eu. Da’ nu ești tu, sunt eu.”
A lăsat-o în pace. Dar ceva nu era în regulă, și nu știa ce. Ori asta-l irita.
Alicei i-a ajuns la urechi din șoaptele nevestelor celorlalți directori că Vogel îi cam încăleca. I-a spus lui Marcu. Ăsta a băgat la cap.
”De acum nu-i mai invităm singuri la noi. Iar la office n-o să mai încalece pe nimeni. O să am grijă.”
Ușor de zis, greu de făcut. Vogel venea cu idei originale, ceilalți, nu prea. Se impunea, și Marcu nu-l putea suprima doar pentru că așa-i venea. Când Toyota i-a oferit ăluia poziție de VP la ei, Marcu chiar s-a bucurat. N-avea nevoie de bătăi de cap.
Sorții îi surâdeau. Hans era efectiv ca din poziția lui de consilier să-i construiască lui Marcu scripeții care să-l salte sus în Bord. La cincizeci și doi, ar fi fost cel mai tânăr membru.
”Nu poți să mai eviți. Cheamă-i aici după biserică,” i-a zis Alice cu dulceață în glas.
Dar Marcu s-a încăpățânat și n-a cedat. În schimb a venit Ella. A găsit-o conversând cu Alice pe sofa în living.
”Dragule, Hans e la frate-său, și Ella o să stea cu noi până se întoarce.”
”Avem sus camera de oaspeți.”
”Mai stăm aici la taclale un timp. Mănâncă, urcă, fă-ți dușul și venim și noi.”
Așa a făcut, și după, s-a culcat. Dar o aștepta pe Alice, și nu venea. Dimineața când s-a trezit, tot nu era, și pilota pe partea ei rămăsese neatinsă.
A sunat-o de la office.
”N-ați dormit toată noaptea? Ce ați avut atâta de vorbit?”
”Când o să vii acasă seara o să-ți povestesc.”
Luat cu munca uitase complet. Seara le-a găsit tot pe sofa.
”Tot n-ați terminat de vorbit? Ce naiba aveți atâta de tocat?”
”Marcu, Hans o înșală pe Ella cu o tânără de la voi.”
”Nu mă miră. Era previzibil. Ella, îmi pare rău.”
”N-ai de ce. Nu-mi pasă.”
”Ce ai de gând să faci?”
”Să-l înșel și eu pe el.”
”Asta da răzbunare. Și cu cine, cu care se nimerește?”
”Asta o să văd.”
”Mă rog. Ceva de mâncare este?”
”O să mâncăm cu toții. Tuturor ne este foame,” i-a zis Alice ridicându-se de lângă Ella.
Au mâncat în tăcere.
”Cum ai aflat?” a întrebat-o Marcu pe Ella.
”Șușoteli binevoitoare. Pot să te întreb?”
”Spune.”
”Știai?”
”Nu, n-am știut nimic. Nici n-am bănuit.”
”Cică n-ar fi de ieri de azi.”
”Ce pot să zic?”
S-a dus la culcare. Alice a venit lângă el.
”Chiar n-ai știut nimic?”
”Nu, ce crezi, că vă mint?”
”S-ar explica de ce nu l-ai mai plăcut.”
”Pe tine te voia, nu pe mine. Mie mi-a zis că să nu-mi mai vadă fața. Ce era să-mi placă?”
Hans se întorsese, dar Ella tot la ei era.
”Ce face, se mută la noi cu totul?” a întrebat-o Marcu pe Alice.
”N-are nicio idee dacă să dea divorț, sau ce să facă. Cu ce te deranjează că-i aici?”
”Cu nimic, dar asta nu-i soluție.”
”N-am zis că e. Las-o să se dezmeticească.”
Dădea divorț. Și până la pronunțare, stătea la ei. Dar ca să împartă banii, casa, și custodia băiatului, asta dura.
Alan împlinise șaisprezece ani. I-au făcut cadou un Jeep Sahara. Macheta premiată încă ocupa un loc proeminent pe una din noptierele de la pat. O plimba pe Giselle de dimineață până se însera. După, n-avea licență să conducă decât cu un șofer experimentat. Ca s-o ducă pe Giselle acasă, o lua pe maică-sa. S-a nimerit ca Marcu să ajungă cât Ella era singură.
”Marcu, legile voastre în Ontario sunt mai civilizate. Aici împărțiți totul pe din două. La noi e după contribuție. Dacă e să lupt, o să-mi mănânce avocații banii. Ce să fac?”
”Eu am lăsat fostei neveste casa, și Alice fostului bărbat, apartamentul. Nu știu să-ți spun mai mult. Părerea mea ar fi, de o-ți putea, să vă înțelegeți, tocmai ca să nu aruncați banii pe avocați.”
”Ai putea să negociezi tu cu el?”
”Eu? Cum crezi c-ar asculta la ce i-aș spune?”
”Te apreciază foarte mult, în ciuda a tot. Cred că te-ar asculta.”
”Ella, ce-mi ceri nu-i chiar lucru de nimic.”
”N-am zis asta, dar fă-o pentru mine.”
”De fapt, ce vrei să obții?”
”Zece milioane, casa și custodia.”
”Zece milioane din cât?”
”Douăzeci și patru.”
”Am să-i vorbesc, dar n-aștepta minuni.”
Noaptea i-a spus Alicei. Comentariul ei:
”N-are nicio șansă să obțină casa, iar custodia va trebui probabil s-o împartă.”
”Depinde și de Hans. Poate să aibă o inimă mai largă decât îi dăm noi credit.”
”Am aflat cine e fufa. Victoria o cheamă, și e manageră la voi.”
”N-o știu.”
”E singură, și are o fetiță.”
”Și?”
”Victoria are treizeci, și Hans șaizeci și patru. Cum crezi c-o să meargă?”
”Ce-i treaba mea?”
”O să lupte cu dinții pentru ce are, nu realizezi? Ce să-i lase fufei când el a ieșit deja la pensie? Da’ de custodie n-o să-i pese, decât că va trebui să plătească pensie alimentară.”
”Aha. O să văd ce pot să fac. Tare n-aș fi vrut să mă bag.”
”O faci pentru Ella. Ții la ea?”
”Păi e prietena ta.”
”Este. Dar ții la ea?”
”Nu așa cum implici tu. Ai înțeles?”
Hans i-a dat și banii, i-a lăsat casa, și a cerut custodie parțială.
”Ești mulțumită așa?” a întrebat-o Marcu pe Ella.
Ella s-a ridicat, s-a aplecat peste el și l-a pupat cum se pupă, pe gură.
”Marcu, îți datorez enorm. Îți mulțumesc. Alice, bărbatul tău e Dumnezeu.”
Fetele au celebrat cu șampanie. Și au intrat amândouă odată cu el în dormitor.
”Ella, ușa ta e pe partea cealaltă,” i-a punctat-o Marcu.
”Doarme cu mine, pe partea mea. Nu-ți fie frică, că nu sare pe tine,” i-a zis Alice.
A încercat să adoarmă. Sigur că nu putea, cu Ella în același pat. Dar cum nu se întâmpla nimic, până la urmă a adormit.
Într-o lună Ella s-a mutat îndărăt la casa ei, cu băiatul. Ăla nici nu voia să audă de taică-său. Avea mașină, și cât nu era la școală, bătea coclaurile cu prietena. Ella era mereu la ei. Cum sâmbetele aveau ca invitați familiile directorilor, se făcuse populară între nevestele lor. Devenise inseparabilă de Alice, și multe din nopți dormea pe partea ei. Marcu degeaba dădea din gură în protest, că n-avea spor. Cât Ella era acolo, nu se putea drăgosti cu ea.
”De ce?” l-a întrebat când i-a spus, ”ce crezi, că Ella se rușinează?”
”Ți-ai pierdut orice urmă de bun simț. N-o mai vreau pe Ella în pat cu noi.”
”Degeaba te sustragi, că n-ai să-mi reziști. Accept-o pe Ella ca pe mine, și o să-ți fie bine.”
”Atunci mă mut eu în camera de oaspeți.”
”Fă cum vrei. Eu rămân cu Ella.”
S-a mutat, dar nu i-a fost bine. Îi lipsea Alice, și se îngrijora că nu știa la ce avea să ducă separarea. Până la urmă fetele i-au spus:
”Ne iubim, și suntem ‘bi’. Suntem una. Depinde de tine să ne accepți așa.”
Bănuise, dar de fiecare dată alungase gândul. Da’ acum nu mai avea ce face și trebuia să confrunte realitatea.
”De când?”
”De mai mult timp.”
”Hans știa?”
”Da.”
”Și cu Victoria s-a dus înainte sau după ce a aflat de voi?”
”Înainte.”
”N-a fost din cauza voastră?”
”Nu. Doar ne-a făcut să ne apropiem și mai mult una de alta.”
”Și d-aia insiști tu să mă drăgostesc cu Ella?”
”Vrem amândouă. Vrem să te împărțim între noi.”
”N-ar fi decât un banal ‘threesome’.”
”Banal sau nu, asta-i ce ne dorim.”
”Și dacă nu accept?”
”Rămâi în camera de oaspeți.”
Alice îl înșela cu prietena ei. Avea temei să dea divorț. Asta era ce-și dorea? S-o piardă pe Alice, sau s-o câștige și pe Ella? Ce era să facă? Să devină poligam? Asta a făcut. Și i-a fost bine.
Scripeții pe care Hans îi mânuia pentru el începuseră să funcționeze. Întrunea cvorumul necesar, și se aștepta ca la eliberarea unui loc să fie numit membru al Bordului. Între timp îl mâncau deplasările în Germania, Mexic, Australia și Coreea de Sud. La venire fetele erau darnice cu el și jucăușe. Dar Alicei i-au găsit Cancer de Sân Triple Negativ. Oncologii i-au extirpat amândoi sânii și au pus-o pe chimioterapie și imunoterapie. Marcu și-a aranjat o absență indefinită de la office. Nu putea ajuta cu nimic, dar voia să fie cu Alice. Asta făcuse depresie. N-avea sâni, era cheală și vorbea de sinucidere. Și el și Ella încercau pe cât puteau s-o consoleze, dar n-o puteau ascunde: doctorii n-aveau ce-i face. Când au venit zilele cu morfină, au știut că erau ultimele.
”Să te căsătorești cu Ella. Și să aveți grijă de băieți.”
S-a întors la Ford. Era privit cu compasiune, dar de membru al Bordului nu se mai pomenea. Cu Ella nu se putea căsători imediat ca să nu iasă vorbe. Dar i-a pus pe deget inelul Alicei. Și lucrurile s-au așezat într-un altfel de normal. Nu mai avea chef de nimic. Într-un târziu și-a dat demisia. Nu-l mai interesa.
”Dragule, la cincizeci și șapte de ani nu poți să stai acasă și să nu faci nimic,” i-a zis Ella îngrijorată, ”o plângem, dar viața curge.”
Și-a cumpărat o tonetă și a început să vândă cârnați pe stradă. L-a amendat municipalitatea. Avea de obținut permisii de la o mie de agenții. A lăsat afacerea baltă.
”Marcu, n-aștept să mă iubești ca pe Alice, dar fă un efort, arată-mi că-ți pasă de mine.”
”Îmi pasă, Ella, dar îmi trebuie timp.”
Ella a încuviințat printr-o înclinare din cap. Îl aștepta să se trezească din șoc. Între timp Alan cu Giselle au fost amândoi primiți la University of Toronto, la Facultatea de Economie. Celălalt fusese admis la Penn, de unde absolvise și taică-său. Așa că erau singuri.
”Marcu, ce ar fi să ne mutăm în Dearborn? Mai schimbi peisajul. Sau am putea călători. Aș vrea să putem merge în Alpi. Ce zici de ideea mea?”
”Facem cum vrei tu.”
S-au mutat în fosta casă a lui Hans, și au plecat în voiaj în Alpi. Nu i-a folosit. Doctorul de familie i-a recomandat să vadă un psihiatru. Ăla l-a diagnosticat repede cu depresie. L-a pus pe antidepresante. Cu încetul revenea dintr-un tunel. Ella era apetisantă și iubitoare, casa încăpătoare și băieții progresau mulțumitor.
”Când facem nunta,” a întrebat-o pe Ella.
”Mâine. Mergem la judecătorul de pace, îmi pui verigheta Alicei pe deget, ne pupăm și acasă ne îmbătăm. Planul meu e bun?”
”Este.”
Când el a făcut cincizeci și nouă, Alan a împlinit douăzeci și unu. I-a spus Ellei de povestea cu înfiatul.
”Știu, dragule, Alice mi-a spus, și de bani. O să-i dai acum?”
”Sunt ai lui.”
”O să știe ce să facă cu ei?”
I-a chemat. Mai aveau un an să termine, și amândoi, el și Giselle, se gândeau la programul de Master în finanțe.
”Alan, nu eu îți sunt tatăl natural. Părinții tăi au sucombat într-un accident rutier. Mama ta era sora Alicei. Te-am adoptat. Asigurarea ne-a plătit patru milioane. Am împărțit în trei, două treimi eu cu Alice, și o treime am pus-o deoparte pentru tine. A venit timpul să intri în posesia banilor. Ce faci cu ei, e treaba ta.”
Alan a rămas stană. Nu realiza. Părinții nu erau ai lui, și pe deasupra mai primea și bani grămadă.
”Câți ani aveam?”
”Aproape doi.”
”Și ... și m-ați crescut voi!!!”
”Asta-i ce-ți spun aici.”
”Și de ce ați ținut ascuns de mine atâta timp?”
”Ca să nu ai vreun resentiment față de noi.”
”Nu pot să cred că nu ești tatăl meu. Adică, ești, orice ar fi. Altfel nu te văd.”
”Nu m-am ocupat prea mult de tine. Alice a făcut-o. Ai fost băiatul ei.”
”De acum n-am să te respect numai ca tată, ci și ca om. Nu știu cum s-o arăt, dar vă sunt recunoscător.”
”Pune o floare la mormânt. Las-o să știe.”
După ce au plecat, Ella i-a spus că fusese emoționant.
”Îi ești cu adevărat tată.”
”Poate.”
La Ford nu se mai putea întoarce. Și Hans terminase cu consultanța. Dar ceva trebuia să facă. Altceva decât mecanică nu știa. Da’ putea să pună pe picioare o făbricuță care să producă piese auto. Ella a fost încântată.
”Folosește-te de câți bani vrei. Tot nu facem nimic altceva cu ei.”
Relații avea. N-ar fi fost o problemă să devină furnizor la Ford. Thyssen-Krupp tocmai închisese câteva fabrici. Aia din Windsor îi făcea cu ochiul. Ar fi putut-o cumpăra cu mai nimic, poate douăzeci de milioane. Nu voia însă să pună numai el banii jos. Poate că o bancă ar fi fost interesată. Și așa a început prospecțiunile. Și dacă copiii tot făceau finanțe, îl puteau ajuta. Și chiar au făcut-o. Cu numai zece milioane jos, s-a ales cu o fabrică care nu cu mult înainte avusese o cifră de afaceri anuală de peste treizeci de milioane. S-a mutat cu Ella îndărăt în casa din Windsor ca să fie aproape de fabrică.
”Ella, dacă vrei să-mi ajuți, poți s-o faci. Doar să te oferi, și te fac directoare la resursele umane. Am nevoie.”
În numai un an, în doi au pus pe picioare compania Mark & Ella Co.. Presele duduiau de zor, și tablele de sub caroserie erau livrate cu truck-urile peste tot în Statele Unite.
Era ziua lui. Ella a plecat mai devreme. Nu după mult i-a cerut să vină acasă. Era plin de lume, împrăștiată înăuntru, pe terasă și pe iarbă. L-au pus să sufle în șase lumânărele, și dopurile de șampanie au răsunat ca mitralierele. Când lumea s-a retras, Ella, goală pușcă, l-a invitat la o partidă de înot și de amor în apă. Da’ toate-s trecătoare. A doua zi au luat-o de la capăt.
Alan și-a exprimat interesul în compania lui taică-său. Terminau amândoi Masteratul și Giselle îl aștepta pe el să se decidă încotro voia s-o ia. Dar când au primit oferte la sediul central al lui TD Bank în Toronto, le-au acceptat, iar el s-a afișat cu inelul de logodnă. Marcu cu Ella le-au pus de o petrecere monstru cu prietenii lor la casa din Dearborn. Ella l-a invitat și pe fii-său cu prietena de atunci. Cei doi băieți făcuseră pace de mult, da’ n-aveau nicio afinitate unul pentru altul. I-au congratulat pe proaspeții logodiți, și s-au făcut nevăzuți.
Seara, Marcu cu Ella s-au retras la casa din Windsor ca să le dea spațiu tinerilor să se desfășoare.
”Ella, spune-mi ceva. Fiind ‘bi’, nu duci lipsa unei femei?”
”Marcu, Alice voia să mă drăgostesc cu tine ca să ajungă la mine. Ea era ‘bi’, deși n-o știa. Eu, nu chiar, mai mult ca să ajung la tine. Nu duc lipsa niciunei femei, și tu-mi ajungi. Nici n-ai idee cât de mult țin la tine. Și în plus, după menopauză, sângele nu-mi mai fierbe în vene ca înainte vreme. Ce să fac, încetinesc.”
”Mie-mi făcuseră-ți impresia unui cuplu legat, tu cu Hans.”
”Deși nu l-am iubit vreodată, era un iubăreț grozav. Dar după ce v-am cunoscut pe voi, nu mi-a mai plăcut de fel. Începusem să nu-i mai răspund cum voia el, și poate și d-aia a apărut Victoria pe firmament.”
”Ai iubit-o pe Alice?”
”Din tot sufletul, și pe tine și pe ea, dar pe tine te voiam. Și uite că te am.”
”După ce s-a dus ea, fără tine nu știu unde aș fi ajuns.”
”Marcu, mă iubești?”
”Te iubesc, și-ți mulțumesc.”
Compania era pusă pe picioare. Deja ajunseseră la o cifră de afaceri de zece milioane. Nu se alegeau cu mult după ce plăteau și băncii, dar nu erau pe zero, și aveau prospecte de mai bine. Când i-a căutat Nissan, a fost sărbătoare. Curând aveau să lucreze la sută la sută din capacitate. S-ar fi extins, dar nu găseau inginerii de produs. Așa c-au rămas la cum erau.
”Marcu, casa din Deraborne stă degeaba. Dacă am vinde-o, am putea plăti o parte din datorie către bancă, și ne-am mai îmbunătății balanța.”
”Putem, dar nu vrei să o lași lui fii-tu?”
”O să-i lăsăm suficient, și eu și Hans.”
”Cum vrei.”
Au vândut-o pe opt milioane. Nici nu se așteptaseră la atâta. Deja cu ce rămăseseră agățați la bancă erau firfirici.
”Suntem niște mici bogătași. Hai la Paris,” i-a propus Ella, și s-au dus.
Au vizitat de le-au intrat picioarele în gât. Se săturaseră de atâta artă. Mâncau croasant-uri cu ciocolată pe o terasă sub umbrare. Și acolo au dat de Hans cu Victoria.
”Pe unde ați fost?” i-a întrebat Victoria.
”Nu știu, prea multe locuri,” i-a răspuns Ella.
”Așa-i, la ce servesc?” a observat și Hans.
”Păi, ca să le mâncăm croasant-urile,” a opiniat Marcu, ”n-ați văzut, bistrourile sunt pline de americani bogați. Ne îmbată cu culori puse în rame și ne umblă-n buzunare. Asta artă, nu aia agățată pe pereți.”
”Eh, șiretlicuri franțuzite,” a întărit Victoria.
”Victoria, aveai o fată, unde este?” s-a interesat Ella.
”Acasă, adică la cercetași.”
Nu mai aveau ce vorbi. Hans cu Victoria și-au luat rămas bun.
”Arată bine nevastă-sa. Alice îi zicea ‘fufa’. Poate n-o fi.”
”Da’ pe el cum îl vezi?”
”Cum să-l văd? Adică, ce trebuie să văd la el?”
”Mie-mi pare c-a mai îmbătrânit nițel.”
”Toți o facem, fie că ne place sau nu. Dă-l încolo. Croasant-ul ăsta chiar e bun.”
Întorși la Windsor s-au apucat de lucru. Problemele mici abundau, d-alea mari, n-aveau. Totuși, lucrând la capacitate, trebuiau să refuze contracte. Le lăsau să se ducă și suspinau.
”Ce facem? Ne extindem, sau ne vedem de treabă?” l-a întrebat Ella pe Marcu.
N-avea răspuns. O făbricuță cu zece prese de opt sute de mii de tone fiecare era disponibilă într-un orășel satelit la o oră distanță de Windsor. Provenea tot din lichidarea concernului Thiessen-Krupp Canada, și banca o oferea cu cincisprezece milioane. Era tentant, dar Marcu nu se hotăra. Îi era frică să nu-și piardă stamina pe drum. Prudent era să stea în banca lor. Ella însă îl înghiontea.
”Suntem buni la asta, n-ar fi păcat să ne oprim?”
”De unde atâta personal?”
”Dăm anunț.”
Au strâns o stivă de resume-uri. Dar Marcu încă nu mușca din momeală.
”Alan,” i-a zis lui fii-său, ”ăștia-s CIBC Bank. Sunt sigur că nu face mai mult de zece milioane. Voi între bănci ați putea negocia. O cumpărați de la ei cu zece, și mi-o vindeți mie cu douăsprezece. Crezi că se poate?”
”Lasă-mă să văd.”
TD Bank le-a vândut-o cu doisprezece. Compania Mark & Ella avea acum două făbricuțe care lucrau la capacitate.
Alan cu Giselle își doreau să se căsătorească în Cancun.
”Or s-o facă singuri. Câți dintre prietenii lor or să participe? Noi ca noi, trebuie, da’ ceilalți, în Mexic, cine să se ducă?”
”Dragule, stai liniștit, nu suntem invitați. Ceremonia or s-o facă acolo, și petrecerea aici.”
”Așa ți-au zis?”
”De la Giselle citire. Și petrecerea, nici măcar aici, ci la un local în Toronto.”
”Eh, ne fac munca mai ușoară.”
”Nicio muncă, și plătesc din banii lor.”
”Ceva le-om da și noi.”
”Ce ar fi să contribuim cu juma de casă? Cealaltă jumătate ar acoperi-o părinții Gisellei.”
”De acord. Cât să fie?”
”Păi, să-și aleagă casa.”
La douăzeci și cinci, Alan era tătic. Aveau o fetiță pe care o botezaseră Anne.
”Alan, ascultă-mă, dacă ai vrea să înveți ceva meserie, mutați-vă în Windsor. Ella ar ajuta-o pe Giselle la creșterea nepoatei, iar tu cu timpul ai prelua frâiele afacerii. Gândește-te și spune-mi cum crezi că v-ar fi mai bine.”
Au vrut în Windsor.
”Nu mă prea obișnuiesc cu gândul că-s bunică, da’ o să-mi cresc nepoata. Numai că va trebui să mă retrag de la companie. Mi-aleg eu înlocuitorul, nu care cumva o pereche de picioare efilate să te distragă de la treburile importante.”
”Așa mă știi?”
”S-au mai văzut cazuri, și încă aproape de casă.”
Alan, pe lângă că nu știa mecanică, dar n-avea nici conexiile cu executivii din industrie. Așa că Marcu îl târa cu el la toate discuțiile. La un moment dat fii-său i s-a plâns:
”N-am să fiu în stare. E prea complicat.”
”Nu e. Trebuie să le înveți doar numele.”
Partea cea mai delicată a lăsat-o la urmă. Cât să dea fiecărui factor decizional în parte. Fără executivi nu puteau trăi. Cu asta și-a încheiat trainingul. La șaizeci și cinci își putea permite să se restrângă la un rol consultativ.
La doi ani, aia mică își băga nasul peste tot. Știa de fiecare lucru unde era pus, și dacă bunică-sa își uita pe undeva telefonul, i-l aducea și dacă-i cerea, și dacă nu. Și dădea din gură fără să răsufle măcar. O zăpăcise pe Ella. Giselle obținuse o poziție de manager de proiect la sucursala băncii TD din Winsor, și când ajungea acasă, nu se grăbea s-o ia pe Anne de la soacră-sa. Nici n-ar fi avut de ce. Doar avea cine să aibă grijă de ea. În mintea lui Marcu era c-ar fi stat mai mult pe acasă, dar a reconsiderat. Își petrecea ziua în hale printre prese. Curând i-a devenit clar că trebuiau să introducă un al treilea schimb, dar l-a lăsat pe fii-său să ajungă singur la concluzie. Când a făcut-o, a răsuflat ușurat. Lăsa compania pe mâini bune. Da’ el cu ce mai era să se mai îndeletnicească? Cu Anne. Dacă cu fii-său fusese un tată așa și așa, cu nepoată-sa avea să fie un bunic adevărat. A început cu cărțile de colorat. Pepenele era roșu și trebuia colorat cu verde pe dinafară și roșu pe dinăuntru. Anne i-a arătat că greșea. L-a mâzgălit în albastru și creionul și-i l-a băgat în nas. Ăstuia i-a fost de ajuns. Răbdarea lui avea limite, ba încă, strânse. A pasat-o Ellei și a început să se învârtă prin casă fără rost. Se gândea. Oare dacă Hans fusese consultant, el de ce n-ar fi putut? Avea ușa deschisă, putea intra oricând. A cerut o întrevedere cu Președintele. I-a acordat-o după două săptămâni. I-a spus că-l ajută, da pe un ton de parcă cine știe ce favoare îi făcuse. Da’ favoare era, și a devenit consilier pe lângă Bord. I s-a pus însă în vedere că fiind proprietar la Mark & Ella Co. listată între furnizori, intra în conflict de interese cu politica lui Ford. A rezolvat prin a transforma firma în societate pe acțiuni. Cincisprezece la sută lui fii-său, treizeci la sută la clienți, și cincizeci și cinci la sută lui și Ellei. Titulatura de Președinte i-a revenit lui Alan. Marcu putea face acum pe consilierul. Nu i se cerea nimănui să declare acțiunile. O fi părând stupid, dar portița fusese special lăsată deschisă pentru tot felul de matrapazlâcuri. Și Marcu n-avea decât să zică ‘mulțumesc’ că se putuse folosi de ea, personal, și ca furnizor.
Acum cam suspina după casa din Dearborne. Ar fi salvat jumătate de oră la dus, și jumate la întors. Dar era mulțumit. Și Bordul de el. Venea cu experiență glagore. Și așa s-a întâmplat că Fordul murea să-i cumpere lui tablele. Drept pentru care compania s-a extins cu achiziția unei a treia făbricuțe. În jumătate de an deja se lucra în trei schimburi.
A avut grijă să-l introducă pe Alan mai tuturor executivilor. Era deja cunoscut, ca fiu al lui Marcu, dar și ca Președinte la Mark & Ella Co.. La un moment dat, VP-ul de la finanțe și-a pus ochii pe el. Alan era finanțist, președinte de companie, cu ceva experiență bancară, n-ar fi vrut să vină director la el? La treizeci de ani, director la Ford? Era o performanță, și Marcu l-a împins de la spate. Da’ cine era să se ocupe de fabrici? Giselle. Până să-și intre în rol, totul a mers în virtutea inerției. Cu ajutorul lui Marcu și lui Alan, a prins atâta cât să țină cârma în ape liniștite. Când se mai vălurea, interveneau soțul și socrul. Se descurca.
Băiatul Ellei nu era bine. Își pierduse jobul și prietena, intrase într-un cerc de punk-iști neisprăviți și se droga. Taică-său a acuzat-o pe Ella că era din cauza ei că nu se ocupase suficient de el.
”Păi ca ditai hăndrălăul la facultate, ce era să te mai ocupi de el?” s-a răzvrătit Marcu, ”e nedrept să-ți arunce ție în poală vinovăția. El ce a păzit? Fufa și fetița?”
”Dragule, vină sau nu, responsabilitatea îmi revine pe jumătate împărțită cu Hans.”
”Are treizeci de ani. Câtă responsabilitate să-ți mai asumi? Și ce-i de făcut? E major, orice hotărâre e numai a lui. Voi ce cuvânt ați mai avea de spus?”
”Ceva trebuie să facem.”
”Să-mi spui și mie ce, poate mă iluminezi.”
N-a mai fost cazul. Idiotul l-a împușcat mortal pe Alan. La vizită la penitenciar i-a spus maică-si că dacă Giselle ar fi venit cu el, viața i-ar fi fost alta, și eșecul lui i s-ar fi datorat lui Alan. Asta a ieșit de acolo plângând. Marcu era negru. Mânia îi rodea sufletul. Iar Giselle rămăsese împietrită și lipsită de emoții. Funcționa din automatism. Tuturor le era imposibil să comensureze pierderea. Motivația ăluia era de om bolnav și dus cu mintea.
Giselle a vândut casa și s-a mutat la ei. Degeaba ar mai fi păstrat-o, că nu mai putea trăi în ea, și Anne oricum stătea la bunici. Iar Marcu a ieșit la pensie. Terminase definitiv cu Fordul. O mai ajuta pe Giselle, dar oprise motoarele. Avusese destule și-i ajunsese.
La ultima vizită pe care Ella o mai făcuse, fii-său a scuipat-o în față. I-a zis că-l abandonase pentru Alan. A plâns, dar Marcu n-avea cu ce s-o aline. Nu mai era nimic de zis. În schimb Giselle primise pe polița de asigurarea de viață a lui Alan zece milioane. I-a investit în bonduri pentru Anne pentru când o crește. Și creștea. La cinci ani promitea să fie frumoasă, deșteaptă, și peste toate, bogată. De asta aveau să se îngrijească toți.
Giselle devenise fanatică. Acum mai cumpăra o fabrică. Toți executivii o știau și nu-i refuzau nimic. Primea comenzi câtă capacitate avea. Și mai veneau și alții la ea, GM și Chrysler și Nissan. Dacă ar fi vrut, ar fi putut cumpăra încă două, dar Marcu a sfătuit-o să n-o facă. Cheltuielile de administrație ar fi crescut prea mult. S-a repliat după sfatul lui Marcu, dar căuta să-și diversifice investiția. Avea mult capital neutilizat. Băncile utilizau terțe companii de software care să le proceseze tranzacțiile financiare. Ca umbrele pentru sedii se foloseau de Canada și Statele Unite, dar procesarea se făcea mai ales în India, cu costuri mici. O astfel de companie ochea și ea. Găsise una la cincizeci de milioane. Banii ăștia nu-i avea. S-au sfătuit toți trei. Marcu cu Ella îi puteau da douăzeci de milioane. Cu încă zece de pe polița de asigurare tot nu-i erau suficienți. Dar banca era foarte doritoare să-i ajute cu restul. Garanție? Două fabrici. Marcu se scărpina în cap. Nu știa nimic de industria financiară. Cine-i garanta contracte Gisellei?
”D-aia o cumpăr gata pusă pe picioare, că are clienți. Ți-i înșir pe toți.”
”Tu îi știi, eu nu,” s-a lamentat Marcu.
”Industria serviciilor financiare n-are unde decât să crească. Volumul se dublează la fiecare cinci ani. Pierzi un client, alți doi îi iau locul. Asta-i tendința.”
”La studiul ăla de fezabilitate pentru bancă vreau să arunc și eu o privire.”
”Sigur, de cum va fi gata.”
Noaptea în pat Ella s-a interesat de ce însemna de fapt ce Giselle voia să facă.
”Rămânem cu doar cinci milioane și două fabrici ipotecate.”
”E oricum mai mult decât putem cheltui. Și în Giselle am încredere că știe ce face.”
”O fi. Nu mă pot pronunța că nu mă pricep în finanțe.”
”Ai încredere în ea?”
”Sigur.”
”Atunci las-o pe ea, și ia-mă pe mine în brațe.”
Din compania de software scoteau mai mult decât cele patru fabrici combinate. Ce nu știuseră însă era cât de nemulțumiți erau clienții de ea. Veneau încontinuu reclamații. Ca să se fi mutat de la un vendor la altul era puțin probabil, că ar fi trebuit să schimbe platforma de software, dar exista o limită de acceptabilitate, de care nu păreau departe. Așa că Giselle a angajat software developeri la sediul din Toronto, și i-a pus să conlucreze cu ăia din India. Reclamațiile s-au mai redus, dar costurile companiei au crescut și au mâncat din marginea de profit. Da’ cu asta puteau trăi. Oricum compania se dovedise a fi fost o mașină de făcut bani.
”Ai făcut bine că i-ai dat credit Gisellei. Vezi, te codeai,” i-a amintit Ella.
”Și acum îmi scoți ochii?”
”Cum aș putea? Poate doar așa, unul câte unul.”
”Cu furculița?”
”Nu, dragule, uite ce unghii am.”
”Ce ai să faci când n-am să mai fiu?”
”O cresc pe Anne. Și o s-o învăț ca în fiecare an să vă pună la cap câte o floare. Și mie, când o fi să fie.”
”Oare contează?”
”Pentru cei rămași, da.”
”Am iubit-o pe prima soție până n-am mai iubit-o. Am iubit-o pe Alice până am pierdut-o. Te iubesc pe tine până mă vei pierde. Mă duc însă împlinit. Așa cred.”
”De ce vorbim de asta acum?”
”De la scosul ochilor. Ăștia se duc primii, nu-i așa?”
”Uf, mai ai din antidepresantele alea? Poate nu ți-ar strica să iei un pumn.”
”Ella, nu vreau să ajung într-un scaun cu rotile și mască de oxigen pe față.”
”Abia ai fost la control. Doctorul a zis că ești ok. Ce mai vrei? Lasă gândurile negre. Cum o fi, ‘om trăi și ‘om vedea. Îmbătrânim frumos și confortabil. Și avem o nepoată care trage de noi din zori și până-n noapte. Trebuie să ne ținem pe picioare ca să avem grijă de ea.”
S-a dus în somn. Tihnit și liniștit. L-a găsit Ella rece dimineață lângă ea.
Au rămas două femei s-o crească pe Anne. Adică bunica, că Giselle era până peste cap de ocupată cu businessul. O lua de la school bus, o spăla, îi dădea să mănânce și se apuca de lecții cu ea. Când Giselle ajungea acasă era deja culcată. Maică-sa doar ciugulea ceva și pica lată. Ella o învelea. Poate că i-ar fi trebuit un bărbat, dar nu îndrăznea să i-o spună. Ținuse prea mult la Alan ca să interfereze. Și nici nu-și făcuseră vreodată confidențe. Îi admira deșteptăciunea și tenacitatea, dar prea era mult la ce se înhămase ea.
În fiecare duminică se ducea cu Giselle și Anne la biserică. Puneau câte o floare pe morminte și Ella cu Anne intrau, în timp ce Giselle păzea pietrele. Nu vărsa o lacrimă. În biserică nu intra niciodată. Dar conversa cu o pleiadă de executivi. Afaceri, nimic altceva. Deși unii voiau mai mult. Era bogată și singură. Dar Giselle le tăia pe loc din avânt. Era tăioasă precum diamantul care zgârie sticla. Îi spuneau între ei ‘Văduva Neagră’, da’ unu a fost mai tranșant. I-a zis ‘Madame Bisturiu,” și așa a rămas. Adică mai încolo au renunțat și la ‘Madame’. Așa că ajunsese doar ‘Bisturiu’. Nimic altceva.
Ar fi vrut să scape de făbricuțe, dar nu le voia nimeni. Fără conexiunile în industrie, cine s-ar fi încumetat? Costuri mari și profit puțin, asta erau. Mai mult decât scotea din ele, nu se putea. Dar compania de software avea potențial. Diversifica servicii pe mai multe platforme pentru clienți subțiri. Era înregistrată tot sub numele lui Mark & Ella Co. dar era o entitate complet separată. Și a așteptat de acolo să se întâmple. Când cifra de afaceri a săltat la cincizeci de milioane, a știut că era pe drumul cel bun. Marja profitului marginal era dublă față de ce aduceau făbricuțele. Își explica acum de ce industria auto pe ansamblu își pierduse din lustru. D-aia Thyssen-Krupp preferase să facă submarine și nu tablă de caroserie. Dar n-avea ce face. Nu putea scăpa de ele, și basta. Doar să le închidă. Dar încă nu venise timpul. Încă îi aduceau bani.
Anne la zece ani era o fetiță prea deșteaptă pentru vârsta ei. O încuia pe bunică-sa cu tot felul de întrebări. Asta i-a luat un Alexa. S-a degrevat de multe. Nepoată-sa devenise o enciclopedie. Au început cu activitățile extrașcolare și Ellei îi amintea de coctail-urile avute cu Alice pe terase în timpul cât așteptau să se termine. Mai erau și alte bunici. Aveau ce sporovăi între ele. Așa a aflat că Gisellei îi spuneau ‘Bisturiu’. Unele aveau băieți rămași văduvi cu copil de crescut, și-i băteau apropouri. Ce ar fi ca cei doi să se întâlnească? Îi pasa Gisellei informația, dar aia trata cu flit orice încercare de apropiere. Era neconsolată. Muncea de dimineață până noaptea ca o disperată. Și devenise ahtiată după bani. Reducea totul la cât îi creștea contul la bancă. Pe hârtie valora peste optzeci de milioane. Nu-i era suficient. Când Ella a întrebat-o care-i era limita, s-a uitat la ea cu milă. N-avea. Ceva însă îi transmisese Annei. Aia respingea orice băiat. N-avea decât tovarășe de joacă și două prietene. Când una din ele s-a împrietenit cu unul, i-a făcut vânt. Ella nu înțelegea ce demoni intraseră în ea. Într-un rar moment de intimitate i-a ridicat problema Gisellei. Aia a dat din umeri. Când o fi să fie, o să vină. Și cu asta a pus capac.
Ella făcuse șaptezeci și cinci de ani. Anne i-a organizat o petrecere care a fost pomenită în ziarele locale. Dar asta era tristă. Ce mai avea de așteptat de la viață? Să moară? Și-a refăcut testamentul. Lăsa totul Annei. Care Anne, la șaisprezece ani, primise un Ford Explorer ediție specială. Nu se arătase teribil de entuziasmată. N-o interesau mașinile. Dar un băiat se interesa de ea. Era blond, bine construit, și pentru vârsta lui, erudit. Avea o oarecare gingășie feminină care pe Anne o atrăgea. L-a lăsat să-i conducă mașina. Nici ăluia nu-i păsa cine știe ce de mașini. Dădea atenție computerelor, dar mai degrabă, cărților. Pentru un tip atletic, alegerea era mai degrabă peculiară. Dar Anne îl plăcea. Ca o confidență, i-a spus bunicii că-l lăsase s-o pupe.
”Și? Ți-a plăcut? A fost bine?”
”Eh.”
Ella i-a spus Gisellei. N-a dat importanță. Nu era vorba de bani.
Da’ ăia s-au sudat. Sub ochii Ellei, cei doi au devenit un cuplu. Și venise vremea să opteze pentru universitate. Giselle o voia pe Anne la Princeton ori Harvard. Pregătise deja juma de milion pentru donație, dar o aștepta pe Anne să se decidă ca să știe către care să o facă. Și Anne s-a hotărât pentru University of Toronto. Iuri acolo voia, și bani de Harvard n-avea. Maică-sa a fost dezamăgită, dar n-avea cum se opune, și cei doi au fost admiși, ea la Economie, și el la Literatură. Căruța n-a ținut mult. Iuri era prea moale pentru ea. Dar un doctorand care le făcea seminarele i-a câștigat inima. Și s-a dus cu ăla.
Giselle l-a plăcut. Vorbeau aceeași limbă, aia economică. A început prin a se chipurile consulta cu el pentru afaceri. Ăla trăgea spre învățământ. Da’ Giselle i-a schimbat macazul. L-a deraiat spre afacerile ei. Din punctul de vedere al Gisellei, Adam era alesul. Așa că l-a cooptat când ăla își completase programul doctoral.
La nouăzeci de ani, Ella avea mintea clară și trupul firav. I-a spus Annei că i-ar plăcea să-și vadă strănepotul. Aia a scuturat vehement din cap a negație.
”Îmi pare rău, Ella, dar nu-i în plan.”
”Da’ cu Adam ce ai de gând?”
”Când o să mă ceară, o să-ți spun.”
N-a mai apucat să afle. S-a stins ca și Marcu, în tihna somnului, în patul ei.
Anne a plâns-o cum se plânge după cineva drag. Aveau acum patru morminte. Le puneau câte o floare duminică de duminică pentru aducere aminte.
Giselle începuse să-i paseze din probleme lui Adam. Îl introducea partenerilor de afaceri. I-a spus ce-i spusese Marcu lui Alan:
”Doar reține-le numele. Restul vine.”
După toate funcțiile de optimizare, Adam a venit cu epocala descoperire:
”Făbricuțele trebuie lichidate.”
”Da? Și cum s-o fac? Cine le cumpără?”
”Închide-le, defrișează, și vinde terenul pentru construcții.”
Giselle se codea. Încă aduceau profit, ce-i drept, mic. Da’ cu capitalul eliberat putea extinde compania de software prin a o incorpora pe a doua, cu platformă diferită servind altă bază de clienți. Se putea diversifica, și asta-i ce Adam îi spunea.
A vândut presele la preț de fier vechi, a dărâmat halele și a vândut terenul de sub ele. Și Adam a cerut mâna Annei.
”Te însori cu mine, sau cu mama?” l-a întrebat.
I-a pus inelul pe deget și a pupat-o.
”Cu tine.”
După asimilarea noii firme, Giselle cu Adam au vrut să schimbe numele companiei în Dynamics Enterprise. Anne s-a opus categoric. Numele bunicilor, deși n-avea nicio legătură de sânge cu ei, trebuia să rămână. Au rebotezat-o Mark & Ella Enterprise Co. Cu trei economiști la cârmă, nu putea fi altfel decât un succes. A pus câte o floare la fiecare piatră:
”Vă mulțumesc,” le-a spus.
Așa o învățase să facă Ella.


Michael V. Magharian
Toronto






Michael V. Magharian     8/24/2023


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian