Notițe cu semnul plus
Dimineață visătoare de august. Nu prea cald, nici rece, nu chiar senin, dar nici înnorat, nu zarvă, nici cu totul liniște. ”Nici prea-prea, nici foarte-foarte” [à la Tănase sau Ion Pribeagu]. Calea de mijloc în care contrariile se bat prietenește pe umăr. Până la utopie. Până când fiecare pas lasă exact urma care trebuie, fiecare gest vine la momentul potrivit, fiecare cuvânt e încărcat de justa semnificație, fiecare sentiment are intensitatea adecvată, fiecare gând scoate la lumină doar atât adevăr cât se poate înțelege într-o clipă.
***
De câteva zile grădina mea e plină de fluturi, mici, albi, zburătăcind printre flori. Nu-mi pot lua privirea de la ei și amețesc urmărindu-i, neînțelegând nimic din dansul lor. Un zbor sofisticat și cuceritor. Unii spun că sunt spirite venite în vizită. Aș putea primi o mulțime de musafiri dragi, aș putea așeza la masa rotundă din curte nenumărați călători osteniți de drum, însetați ori flămânzi. Măcar de-ar mai fi poposit o vreme.
***
În mai toate instanțele vieții facem ”nebunii”. La început din inconștiență, apoi din frondă sau din grozăveala de a ne crede imortali și invincibili. Pe la mijlocul vieții pentru că ni se pare că nu mai avem timp, în cele din urmă pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Există însă un moment pentru mulți dintre noi în care suntem pregătiți să ne așezăm în matca cea mai potolită, când în fapt facem ”nebunia” cea mai mare și cea mai frumoasă. Devenim părinți.
***
Mă intrigă când se spune despre cineva că este ‘valoros’, chiar un ‘tezaur’. Înseamnă, nu-i așa, că există o măsură materială pentru oameni. [Un pat ca al lui Procust, un cântar ca în mitologia egipteană, o balanță ca în reprezentările creștine medievale] O fi existând și un preț?
***
N-am fost niciodată prea bună la matematică, deși mi-ar fi (fost) de folos. Risipitoare din fire, împărțirea îmi dă de obicei cu rest, dar imperfecțiunea ei îmi place până la fascinație. Oricât ai diviza, oricât ai da, rămâne destul și pentru tine. Oricâte cuvinte mângâietoare ai spune, compasiunea mai găsește câteva. Oricâți oameni ai iubi, iubirea mai are loc pentru câțiva. Oricâtă înțelepciune ai răspândi, cunoașterea mai descoperă ceva. Oricâte bucurii ai face în jur, rămâne mereu câte o tristețe de alinat.
***
Fac și refac acest test popular de personalitate și îmi iese același rezultat. O fi adevărat atunci, îmi spun resemnată. În ultimă instanță nici un tip de personalitate nu e bun sau rău. E doar o descriere, o grupare, o interpretare a preferințelor, înclinațiilor, predispozițiilor, predominanțelor neurotransmițătorilor. Totuși ce să cred când statistic tipul meu de personalitate e cel mai ”rar”, doar 2%? Recunosc după semnele vieții că ar putea fi așa, că asta ar putea fi o explicație plauzibilă. Mă mângâie până la un punct că marginalitatea-mi poate fi numită eufemistic ”raritate”, dar cu toată bunăvoința, paharul e destul de gol. După o scurtă cercetare îmi dau însă seama că doar în Canada sunt probabil 768.343 ca mine, iar în lume vreo 158 de milioane. Nici între 100 de oameni nu aș fi vreodată singură. Iar dacă în fiecare zi am aduce lumii ce e mai bun în personalitatea noastră proporțional cu procentul pe care îl reprezentăm, și cei 2% ar înfrumuseța lumea considerabil. Nici măcar nu-mi mai amintesc dacă optimismul incurabil face parte din descrierea firii mele ”rare”. Se pare că da.
***
O scot pe Caly la plimbare seară de seară de mulți ani și ea se bucură la fel de fiecare dată. Țopăie fericită și nerăbdătoare ca atunci când era pui sau adolescentă sau în prima maturitate. Timpul ‘real’ e cu totul irelevant pentru ea, tot ce contează e timpul ei ritualic cu mine. În rest e timp profan ce nu se contabilizează. De asta nu își simte vârsta. E tristă de câte ori ies pe ușă lăsând-o în urmă. Crede că bat aleile parcului savurând frumusețea lumii fără ea. O privez, în ultimă instanță, de nenumărați ani de viață.
***
Dacă te trezești odată cu răsăritul vei fi toată ziua în lumina lui, îmi spun. Ce dacă plouă? Ploaia, ca lacrimile, doar spală impuritățile. Și când lacrimile dor? Suferința e numai amintirea trupului vulnerabil și trecător, e teama de întuneric. Cum se ajunge aici? În gând. Mai întâi construiești un acoperiș binevenit, apoi o cetate de apărare și sfârșești prin a face o închisoare. Din fericire se năruie sub o fantă de senin, un poem, o rugăciune, un zâmbet, o speranță, un semn de iubire.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 8/13/2023 |
Contact: |
|
|
