Catedrale
În catedrala sufletului meu mă visez mereu
Plângând sau rugându-mă să nu mă trezesc niciodată singur
Între mine și eternitate este doar un pas
Pe care îl fac îndărăt aproape instinctual
Pentru a-mi depăși condiția de muritor de rând cerșindu-mi locul sub Soare
Iubesc lumina dar ador întunericul asemeni liliecilor treziți la viață pentru a vâna sclipirile albe ale Lunii
Mă refugiez în visul pe care îl aștept cu o curiozitate ce-mi depășește condiția de somnambul
Irepetabil sunt cu tine doar o noapte ce se cască adânc peste durerile fizice ce nu pot fi alinate cu nimic din ce a inventat omenirea
Drogul e prea tare devenind ineficient
Și totuși strâng ochii voit punând lacăt genelor înrourate.
Acum știu că El există doar că noaptea nu se arată sub forma pe care cu siguranță ne-o dorim
Câteodată vine ca o femeie îndrăgostită
Alte-ori ca un porumbel alb călător, sau pur și simplu asemeni unei melodii nescrise încă
Nu ai cum să fugi și nici n-ai vrea să o faci
E doar întuneric cât vezi cu ochii
El este existența de dincolo de viață
Din care nu ai vrea să te m-ai lași trezit niciodată.
Golgota,
Isus mă privea de pe Cruce
Cu ochii în lacrimi îmi număra păcatele.
Obosise deja și la rugămintea mea de a mă ierta,
Mi-a mărturisit că se va întoarce,
În trei zile, nu mai târziu.
Va fi un pic cam ocupat
Până să mai stea de vorbă și cu mine.
Nu e mult, mi-a spus,
Să te mai gândești,
Și să vezi dacă duminică mai ești dispus
Să îmi deschizi ușa.
Stăteam cu toții, păcătoșii de noi, în față celui destinat să moară.
Suferința și durerea se întindeau ca o hartă purpurie peste trupui alb.
Drumul Crucii era un fluviu de sânge iar pe maluri, înșirați ca mărgelele,
Stăteam noi, oameni curioși mai mulți decât adepții Lui.
Chiar și eu am încercat să-mi întorc privirea
Să-mi văd de drumul meu ca mulți alții.
Însă păcatele îmi atârnau ghiulele de metal fumegânde
De picioarele-mi grele ca de plumb.
L-am urmat până pe Golgota, în sunete de trâmbițe și tamburine.
Nici atunci, cum nici acum, nu am înțeles de ce a fost pus la mijloc.
Între noi și el, eram toți cei ce încă nu puteam vedea Lumina!
Și-a pironit privirea asupra mea până și-a dat ultima suflare,
Căzut moale pe lemnul rece, corpui devenise ușor și aburi argintii se ridicau spre Cer.
Am plecat capul și am început să plâng.
Rămăsesem singur în față celui ce promisese că va veni din nou.
Ce mai însemnau trei zile când noi îl așteptăm de o viață să ne mântuiască.
Mulțimea s-a risipit care încotro.
Nu-l mai puteam atinge și cât de mult se rugase să o fac atunci când era încă în viață.
De atunci îl tot caut.
Cele trei zile s-au transformat în ani, în veacuri și chiar în milenii.
El este printre noi, așa spun unii care îl văd.
Orb cum sunt, încă urc Golgota în căutarea lui.
Pașii îmi sunt greoi la fel ca și păcatele acumulate
În anii de când ne-a lăsat singuri pe pământ.
Marius Baciu
Calgary
|
Marius Baciu 7/28/2023 |
Contact: |
|
|
