Fragment din romanul ÎN CAPTIVITATE
1
Robert coborâse pentru cumpărături si, în ciuda ploii, care nu încetase de mai bine de o săptămână, întârzia mai mult ca de obicei. Desi apa îi ajunsese până la piele si tremura de frig, nu se hotăra să se întoarcă acasă. Mersul prin ploaie îl făcea să uite pentru câteva clipe cât de mult se complicase totul, viata lui, relatia cu Isabelle, lumea însăsi...
Gândul că Isabelle, pe care o lăsase în baie, avea nevoie de el îl convinse să se întoarcă. Intră, puse pachetele pe masă si se îndreptă spre telefon, pe care îl auzise încă de pe holul de dincolo de usă, dar acesta încetă să mai sune. Ridică din umeri si privi în jur. Peste tot se aflau, aruncate la întâmplare, lucruri apartinând Isabellei, pantofi, cizme, haine, toate rupte, sfâsiate.
– O, Doamne! spuse, gândindu-se că avea de lucru cu mult mai mult decât în alte zile. Culese de pe jos o cizmă fără toc, o privi îndelung, căută apoi si găsi tocul, pe care îl aruncă în interiorul cizmei.
– Isabelle!
Găsi si cizma pereche, cu tocul aproape desprins.
– Exagerezi, Isabelle ! Nu-ti face bine să stai atât de mult în baie.
Puse cizmele una într-alta si le aruncă lângă un scaun scund.
– Isabelle! spuse, nelinistit brusc, si se îndreptă spre baie.
Isabelle zăcea, inconstientă, în cadă. Robert o ridică, înconjurându-i trupul cu bratele, si o aduse în camera de zi. O lăsă jos si începu să-i facă masaj cardiac si respiratie artificială.
– Trezeste-te, Isabelle! Haide, haide! Să nu mori, auzi, să nu-ti dea prin minte să mori!
Isabelle avu un spasm, începu să miste capul, deschise gura, tusi si-l împroscă pe Robert cu apă.
– Putin a lipsit să mori, inconstiento. Până la urmă, tot ai să mori. Eu nu te pot apăra la nesfârsit. Nu te pot apăra la nesfârsit de tine însăti.
Printre accese de tuse si încercând să zâmbească, Isabelle spuse:
– Cum să mor, nemernicule? Tocmai acum când nu mai există niciun motiv? Când nu-mi mai este frică de tine?
Robert aduse din baie căruciorul cu rotile, în care o aseză pe Isabelle. Aduse si un prosop, pe care i-l întinse.
Îi aruncă si o bluză culeasă de pe jos.
– Multumesc, Robert. Te-ai speriat, nu-i asa? A început să-ti fie frică de mine. S-au inversat rolurile. Era atât de bine!... Pluteam, pluteam si în jurul meu erau mii de pesti care... ce crezi că făceau? Cântau. Da, cântau. Nu trebuia să mă scoti din apă. Vino încoace!
Robert se apropie docil. Stia ce urmează. Începea blestematul ritual de dimineată, pe care Isabelle i-l impusese de câteva luni. Nu protestase niciodată. Suporta totul cu stoicism, în speranta că-i făcea ei bine. N-o mai credea, totusi nu punea punct scenariului aceluia absurd. Dar nici nu se mai implica emotional. Făcea mecanic tot ce i se cerea.
Isabelle începu să-l miroase.
– Ai fumat! Doamne, nu-mi vine să cred. Robert, cum ai putut să faci una ca asta? Te-am implorat să nu mai fumezi. Iar tu mi-ai promis. Vino mai aproape si suflă. Dumnezeule, ai si băut! N-am să te mai trimit după cumpărături. Deloc nu pot avea încredere în tine. Du-te la baie si vomită, dă băutura afară, cât n-a intrat încă în sânge. Du-te, Robert!
Robert iesi, fredonând o melodie si schitând, în ritmul ei, câtiva pasi de dans. În clipa următoare se auzi un avion.
Isabelle, cu ochii strălucind, spuse:
– Se va prăbusi si ăsta. Sapte note ai ratat, continuă ea pe un ton aspru, adresându-se unei violoniste imaginare. Ce cânti tu acolo e orice, numai Paganini nu. Vioara trebuie să fie foc aprins. Cine s-o aprindă? Nu stii. Sufletul, draga mea, el trebuie să aprindă vioara.
Robert reveni, stergându-si gura cu o batistă. Isabelle îl măsură din cap până în picioare, apoi, făcând ochii mici, îl întrebă:
– Robert, dacă o companie aviatică ar decide ca fiecare avion al ei să se prăbusească la primul zbor, crezi că ar avea clienti?
Robert răspunse, cu voce egală:
– Nu, pentru că biletul ar fi prea scump. Căci trebuie recuperat costul avionului.
– Ce mai contează cât costă ultima călătorie. Ar avea clienti. Si ar fi cea mai profitabilă afacere. Pe deasupra, industria aviatică s-ar dezvolta fără precedent. La fel scolile de piloti.
După un moment prelung de reflectie, Robert spuse, cu aerul că va pune punct discutiei:
– Cine s-ar urca într-un astfel de avion?
– Oricine. Pentru că oricine are un moment în viată care l-ar face să-si dorească acea călătorie. Dar în mod sigur bolnavii incurabil, urâtii, femeile care îmbătrânesc, curiosii si artistii.
– Artistii de ce?
– Fiindcă sunt inutili. Arta a murit de mult si ar fi un mare paradox ca ei să n-o urmeze. Sinuciderea este forma de eroism a lumii moderne. Robert, eroule... Ha, ha, ha! Acum deschide fereastra si respiră adânc. Oxigenează-ti plămânii si creierul, Robert !
Robert chiar simti că are nevoie de aer si deschise fereastra.
– Vai, dar tu esti ud din cap până în picioare! Ai stat în ploaie, ca să bei si să fumezi, nefericitule. Schimbă hainele, hai, hai, schimbă-le, până nu faci pneumonie.
Ca un robot, Robert se îndepărtă de fereastră si iesi. În acel moment, de undeva, de deasupra, se auziră primele acorduri ale melodiei „Les feuilles mortes”, cântată de Edith Piaf. Isabelle tresări, apoi, furioasă, spuse:
– Nu mai topăi asa, draga mea. E caraghios. Un balet pe muzica lui Paganini se desfăsoară înlăuntrul trupului. Să desprinzi dansul de dansator, cum spunea Degas, iată scopul. Si aceasta se obtine dând foc trupului. Dă-ti foc!
Se adresa, desigur, unei balerine imaginare. Robert, care revenise, după ce-si schimbase hainele, îsi spuse, fără să-l intrige în vreun fel, că Isabelle începea să populeze spatiul. Lucru care nu se mai întâmplase până atunci.
– Ia să vedem ce-a cumpărat băietelul, spuse Isabelle si se apropie de masă si începu să desfacă pachetele aduse de Robert.
Acesta se apropie si el de masă, dar Isabelle, ridicând bratele, ca si când ar fi vrut să-l împingă, spuse, cu o voce tremurătoare:
–Nu, nu mănânci. Acum îti faci exercitiile fizice de dimineată. Zece flotări, zece genuflexiuni, zece ridicări de trunchi si zece, de picioare. Haide, Robert!
Robert, ca si când ar fi uitat că urma acel moment, aprobă grăbit, dând din cap, si începu exercitiile cerute.
– Fructe de mare pentru mine. Mmm! Lăptic si piure de morcovi pentru băietel. Ce mai face madame Sorel?
– Nu stiu ce mai face madame Sorel.
– Dar de unde ai cumpărat alimentele?
– De la buticul de pe colt.
– O, nu! De câte ori ti-am spus să nu mai traversezi strada? Robert, să nu mai traversezi niciodată strada! Oricând te poate strivi o masină. N-am să te mai las să faci cumpărături. Pe deasupra, acolo miroase a mort.
– De ce să miroase a mort?
– Din cauza cimitirului de alături. Si noi mirosim a mort. Mai ales eu. De pe vremea când am fost pictor de morti. Ti-am spus că înainte de a te cunoaste am pictat morti?
– Nu-mi amintesc.
– Ultimul tablou sau primul tablou în moarte! Acesta era sloganul meu. Toti voiau. Adică familiile, nu mortii. Ajunsesem să miros atât de mult a mort, încât nu mă mai suportam. Nu mai puteam mânca si vomam tot timpul. Îmi pierdeam usor răbdarea, nu mă mai concentram, oricând se putea produce un dezastru. Si el s-a produs. La ultimul meu tablou, la dracu’, la ultimul tablou făcut unui mort s-a creat o situatie foarte neplăcută. Mortul era o femeie tânără. Mortul sau moarta? Ce mai contează. Iar eu, fără să-mi dau seama, am pictat un bărbat din imediata apropiere a catafalcului. Era cam de vârsta ta. A trebuit să dispar urgent de acolo. Mai târziu am aflat că bărbatul era sotul moartei. Moartei sau mortului? Si că la scurt timp după ea a murit si el. Unii au spus că tabloul făcut de mine a fost premonitoriu. Gata, Robert! Ridică-te, mergi să te speli pe mâini, pune-ti baveta si la masă!
Robert iesi, împleticindu-se.
– Să stii că am tabloul acela si acum, strigă Isabelle pe urmele lui. E undeva în debaraua de lângă baie. Robert, când te întorci, adu si tabloul. Să ne uităm la el în timp ce luăm micul dejun. Robert, nu trebuia să traversezi strada. Îti amintesti ce înspăimântată am fost când era să fii strivit de o masină în fata spitalului Salpêtrière? În acea clipă nevroza a revenit, si cu o intensitate mai mare decât înainte de a fi internată.
– Isabelle, nu găsesc portretul, ultimul tău portret, spuse Robert, de pe hol.
– Trebuie să fie în spatele lui monsieur Albert. Situatia mea era mai groaznică decât a sărmanei Blanche Wittman.
– Nu era în spatele, ci chiar deasupra capului lui monsieur Albert, râse Robert, intrând cu tabloul în brate.
– Dă-mi-l. Au trecut trei ani de când l-am pictat, dar parcă l-as fi făcut ieri. Dar ce descoperim noi aici? Robert, asază-te lângă tablou. Privi pe rând si din ce în ce mai uluită când tabloul, când chipul lui Robert si decretă: Extraordinar! Robert, în tablou esti tu!
– Isabelle! se supără Robert.
– Nu e o glumă. Ar fi o glumă sinistră. Priveste si tu. Si pe atunci nu te cunosteam, ca cineva să poată pretinde că, inconstient, am dat celui pictat expresiile chipului tău.
Robert clătină din cap, nemultumit:
– Le dai acum. Între mine si acel bărbat nu e nicio asemănare.
– Te înseli.
Îl privi cu coada ochiului, ridicând o sprânceană, si păru să renunte:
– Dar desigur că nu are nicio importantă. Hai să mâncăm.
|
Caliopia Tocală 7/27/2023 |
Contact: |
|
|
