Nopțile lui Macedonski
Omagiu unui Mare Poet readus în atenția publicului de cea de aV-ea ediție a Festivalului Alexandru Macedonski la Craiova.
“Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat,”...
Epitaf poetic – și nu nuai - această “Noapte(a) de martie”, semn al unui destin configurat haotic, dar deloc nesigur...ni-l aduce pe Macedonski aproape, ni-l traduce chiar și ne permite acea comunicare necenzurată de nesiguranța neînțelegerii
Născut în București la 14 martie 1854 într-o familie cu oarecare descendență nobiliară, Alexandru Macedonski trăiește o copilărie care lasă urmele unor bucurii rare; Craiova școlarizării și apele limpezi ale Amaradiei îi vor readuce din când în când “poftă de viață”, ba chiar seninătatea calmului aproape inexistent pentru el.
Contemporan cu Eminescu – pe care îl întâlnește pentru prima dată la Viena și în umbră căruia rămâne indiferent cât s-a străduit (bine sau rău) să iasă în afară ei, Macedonski, este, în măsură în care poate fi posibil, un moment cultural al epocii (a două parte a sec. al XiX-lea și începutul celui de al XX-lea) epocă la care ne putem uită uimiți de complexitatea și mai ales dificultatea așezării ei în matcă normalitățîi.
Răscolită istoric: Unirea Principtelor, România, Regalitatea, Independența de sub dominația Otomană și “bătăliile” politice generate inevitabi, Primul Război Mondial și interferență rusească, lumea sfârșitului de secol transfigurează cultural în egală măsură: ecouri târzii ale culturii european reverberează în încercări uneori facile alteori memorabile, dar întotdeaua mănate parcă de chemarea lui Eliade Rădulescu:”Scrieți, băieți, numai scrieți” intervin într-o frământare fără precedent pentru noi, clatină și echilibrează în egală măsură strădania afirmării autentice...
În literatură, mai ales, mișcarea romantică rarefiată, dar încă atrăgătoare, poate chiar necesară în partea estică a Europei va controla pentru un timp emoțiile inerente ale unei structiri nevrotice ca cea a lui Macedonski așa încât “La nuit de...” ale lui Musset îi vor domină obsesiile nocturne și seria Nopților (ale fiecărei luni din an) vor deveni stanța macedonskiană.
“Pustie și albă e camera moartă
Și focul sub vatră se stinge scrumit...-
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i e mare e-aproape un mit
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.” ...
Astfel, “Noaptea de decembrie” înscrie talentul macedonsckian în sfera “Glossei”, acea tatonare de excepție a genialitățîi lui Emineacu...
Dar romantic, parnasian, simbolist, afurisit epigramist, veninos, dușmănos, sensibil, delicat, urcă și coboară treptele creației atingând când sublimul când abjectia consumându-se fără putință de scăpare pe altarul Poeziei, Macedonski se plimbă în pagină poetică fără barieră căutărilor facile...
“Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?”...(Noaptea de mai)
Un obsedat al nopțîi - așa dar - Macedonski, își propune un itinerar a cărui simplitate – lunile anului și nopțile lor – îi permite confruntarea cu timpul; alunecos și nesigur, mereu prea scurt, greșit acceptat și rar înțeles:
Noaptile lui pierd parcă marca timpului, compus cu răbdarea și calmul unei așteptări firești în Noaptea de mai se dezlănțuie obsesiv în Noaptea de Martie, devine o profundă analitică rememorare a sensurilor existențiale în Noaprea de decembrie și timpul așa cum îl știm se retrage într-o viziune complex-umană, fabulos și limitat în egală măsură.
Și amintindu-mi ce zice Eugen O’Neill undeva: “I want to howl: Imagination, Beauty, Daring, or bust” aș vrea ca ceea ce a scris Macedonski să devină un strigăt(howl) din care să desprindem – dincolo de limitele înțelegerii, bogăția imaginativă (imagination) a versului... “Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, / Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge? / Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis...” – eleganta frumusețe (beauty) a cuvântului“...”Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,/ Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţîi pace, / Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;...” Curajul (daring) confruntării unui destin ambigu... “Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,/ Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,/ Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis...” și mai ales Euforia (burst), explozivă a trăirii, cea care ni-l impune pe poetul Nopților și nu ne permite să-l uităm...
“Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.”(Noaprea de decembrie}
Fără să știe sau mai corect, fără să vrea să știe, Macedonski întră pe domeniul interzis al magiei eminesciene, ecouri romantice străbat până la el chiar dacă bătând la poartă Parnasului întoarce spatele voalând emoția chemărilor eterne, recurge simbolic la observațiile subtile ale metaforei moderne, se dezlănțuie în mărturii lumești, politice chiar; poetul din el domină simplitatea pornirilor așa ca într-un dns în care plăcerea și durerea, renunțarea mai mereu se dezvalue:
“Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lînă,
De dorul lui le spuse-apoi
Și suspină cum se suspină”....
Și nu-i o “Noapte...”, e “Valțul Rozelor” și ele învăluie, cu sau fără Tudor Gheorghe.
Maria Cecilia Nicu, Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 7/7/2023 |
Contact: |
|
|
