Observatorul

De vorba cu Bujor Nedelcovici

„Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala şi moartea.”

1. Se ştie că sunt mai multe categorii de exil: interior, exterior, voluntar, involuntar... La vârsta de 16 ani am fost evacuaţi din casa părintească deoarece făceam parte dintr-o clasă socială care trebuia eliminată cu orice preţ. Eram adolescent, dar am simţit (poate fără să înţeleg deplin) o nedreptate şi o tristeţe care m-au marcat pentru toată viaţa. Au urmat şi alte „persecuţii”: tatăl meu a fost arestat politic (delict de opinie), am fost radiat din Baroul de avocaţi din Ploieşti, am muncit timp de 12 ani pe şantierele din ţară (Bicaz, Braşov, Bucureşti) şi, în cele din urmă, am debutat în 1970 cu romanul „Ultimii”. Tot ce v-am spus până acum s-a încadrat în categoria „exilului interior” în dublă accepţie: interior ca suflet şi spirit, interior în cadrul spaţiului şi timpului din România de până în 1990.
Nu m-am simţit niciodată „bine şi acasă”. Eram un tolerat de ceilalţi şi trăiam o nemulţumire şi o revoltă interioară pentru că nu admiteam injustiţia, neadevărul şi nedreptatea. M-am eliberat prin scris şi în imaginar. Am scris şi m-am scris. Fugeam dintr-o realitate ostilă într-o lume de poveste pe care mi-o spuneam mie însumi. În roman găseam liniştea, echilibrul, pacea, evadarea în ficţiune şi eram mereu în căutarea unei seninătăţi dificil de dobândit. În scris mă revoltam, îmi luam revanşa şi aveam impresia că scriitorul are o misiune: „rostitor de adevăr”.
După ce am scris vreo zece romane, în 1982 am încercat să public Al doilea mesager. Două edituri m-au refuzat deoarece nu am acceptat să facă modificările propuse de cenzură. Am trimis romanul pe căi clandestine în Franţa şi, în 1985, a fost publicat la Editura Albin Michel din Paris. Au urmat repercursiunile de rigoare pentru un fapt interzis: nu se putea publica un roman în străinătate decât dacă a apărut în prealabil în România. Am fost dat afară din funcţiile pe care le aveam în cadrul Uniunii Scriitorilor şi am suportat „rigorile” Securităţii: interogat, urmărit, corespondenţa desfăcută, telefonul ascultat... Am făcut o ultimă tentativă şi am propus pentru publicare un volum de nuvele fantastice Oratoriu pentru imprudenţă, dar cred că n-am fost prea inspirat şi nici... prudent. Şi acest volum a fost respins de cenzură şi edituri. A fost ultima picătură care a revărsat apa din paharul răbdării, care începuse să se adune de când eram la vârsta de 16 ani. Şi atunci m-am întrebat: „Un scriitor care nu publică este un scriitor mort. Ce să fac?”.
M-am hotărât să plec din ţară. În 1987 am primit paşaport şi am luat calea surghiunului. Atunci a început... exilul interior.

2. Am reţinut cuvintele izgonit şi excomunicat.
Primul poet izgonit din Roma a fost Ovidius (Publius Ovidius Naso) în anul 8 al erei noastre şi a trăit la Tomis scriind Tristele, Ponticele şi, în special, Metamorfozele. Au fost şi alţi scriitori care şi-au părăsit ţara, dar lista lor este prea lungă şi ne oprim aici.
Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual. Poate fi comparat cu boala şi moartea. Exilul este o asceză, o probă iniţiatică, o moarte şi o înviere. O metanoia sau o metamorfoză – cum spunea Ovidiu – structurală (în substanţa şi esenţa fiinţei umane) ce presupune o mare forţă morală şi spirituală. Dacă nu ai această putere, te sinucizi sau înnebuneşti. Dar dacă ai trecut pragurile şi încercările de fiecare zi – incertitudinea existenţei, acomodarea la o altă viaţă, ritm, limbă, climă şi presiune atmosferică – atunci cunoşti o revelaţie, o iluminare şi capeţi o dimensiune nouă interioară şi exterioară. Dar pentru aceasta trebuie să scapi de sentimentul şi conştiinţa unui... izgonit sau excomunicat – şi să cunoşti adevărata stare de libertate. Pentru această stare merită să încerci... proba exilului.

3. Este nevoie de timp pentru a te integra într-o atmosferă, un stil, un ritual comportamental, altul decât cel în care ai trăit; un fel de a fi în relaţiile cu oamenii – cum vorbeşti şi cum asculţi, în special cum asculţi, să nu-l întrerupi pe interlocutor – şi multe alte amănunte. Este nevoie de voinţă... Când am ajuns la Paris mi-am spus: „Ori rămân scriitor, ori mă întorc acasă!”. Am avut şansa că publicasem anterior romanul Al doilea mesager. Era o bună carte de vizită, deoarece cărţile publicate în ţară nu valorau mare lucru. Dar salvarea principală a fost aceea de a scrie. Începusem în ţară un nou roman, Dimineaţa unui miracol. Obţinusem o cameră la Cite International des Arts. Vedeam pe fereastră catedrala Notre Dame. Acolo am terminat romanul care a fost publicat la Editura Actes Sud. Am avut iarăşi o şansă că am fost acceptat în echipa redacţională a revistei Esprit, revistă de prestigiu la care lucrez şi acum. Încet, încet am trecut de la perioada de „supravieţuire” la perioada de „vieţuire”. Lumea nu mi se mai părea străină şi eu nu mai eram un străin, adică un „meteque”.

4. Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim. Devenirea! Sfinţenia în durere! Suferinţa exilului, dacă nu este transformată la nivel de înţelegere metafizică, îşi pierde orice importanţă. Eu m-am descoperit pe mine altul decât eram până atunci, însă pentru aceasta a trebuit să plătesc înainte. Şi preţul nu a fost prea mic. Cine nu vrea să piardă nimic, atunci nu v-a câştiga nimic. Spune-mi cât risc ţi-ai asumat şi îţi spun cine eşti. Depăşirea dualităţii şi ieşirea din contradicţie. „Grăuntele de grâu, când cade pe pământ, dacă nu va muri, rămâne stingher, dar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, XII).
Nu am prea multe să reproşez exilului. În raporturile cu francezii ştiam că ei nu m-au chemat, ci eu am venit la ei şi, de aceea, nu aşteptam prea mult. Românii din exil... au venit aici purtând toate virtuţile şi viciile pe care le-au avut în ţară. În „primul exil”, adică cei care au venit după ’44, am găsit personalităţi generoase, deschise sufleteşte şi care m-au primit cu multă simpatie. Cei care făceau parte din „al doilea exil” şi care nu reuşiseră să se vindece de toate bolile din ţară, erau stăpâniţi de un complex de inferioritate care se transformase într-un complex de superioritate (megalomanie) şi o dorinţă de afirmare cu orice preţ, poate firească în condiţiile exilului, în care ai pierdut totul... cu excepţia numelui. Dar, dincolo de această limită, erau conduşi de gelozie, de invidie, discordie, de acel sentiment „mai bine să moară şi capra vecinului”... un duh al dihoniei şi al putreziciunii. În exil este destul de greu să rămâi lucid şi să nu pierzi spiritul critic şi, în special, autocritic. Am cunoscut oameni care şi-au păstrat demnitatea, onoarea, perseverenţa, rezistenţa la tentaţii şi care au reprezentat pentru mine exemple morale şi spirituale. După lectura dosarului de securitate (800 de pagini), am constatat că prieteni apropiaţi erau informatori. Dezamăgire şi tristeţe! Amărăciune şi sfâşiere! Am încercat să ies din această „obidă” scriind un eseu, Un tigru de hârtie, prin care am vrut să trăiesc un „catharsis”, o eliberare dintr-un infern... Nu de mult am aflat că un fost disident, pentru care „aş fi băgat mâna în foc”, a devenit consilierul unui fost securist. Puţini sunt cei aleşi cu adevărat...
Evadând din sistemul dictatorial românesc, am învins frica, incertitudinea – în fiecare clipă se putea întâmpla ceva – şi am dobândit normalitatea, împăcarea cu sinele ascuns – copilăria, adolescenţa, maturitatea –, accesul la cărţi şi cultură, deoarece fusesem condamnat să rămân un mediocru sau chiar un ignorant... Într-un cuvânt: libertatea! Dar nu o libertate căznită, râvnită, obţinută cu strădanie, ci o libertate luminoasă şi senină.
Viaţa s-a transformat în destin şi destinul mi-a dezvăluit anumite linii de forţă care se întâlneau în modul în care se ascundea ceea ce a depins de mine dar... şi ce a depins de providenţă.

5. La cele şaisprezece cărţi publicate în România, aş putea adăuga cinci romane publicate în Franţa la Editurile Albin Michel, Actes Sud şi Euro-Culture. Am obţinut câteva premii literare în Franţa şi Statele Unite. Cărţile au fost bine primite de presă şi s-au scris critici favorabile în provincie şi la Paris. După ’90 am publicat în ţară cărţile care au fost interzise. Am scris scenarii de film, eseuri, piese de teatru, articole politice... În tot ce am scris se simte o nemulţumire, o revoltă. Poate eroul de roman este un individ problematic care resimte dureros divorţul dintre aspiraţiile sale şi mediocritatea, persecuţia şi, uneori, vulgaritatea lumii exterioare. Când termin o carte am impresia că va fi ultima, dar, după câteva luni, apare o idee sau personaj care vorbeşte în mine şi sunt obligat să-l ascult şi să aştern pe hârtie cuvintele lui...

6. Libertatea interioară sau exterioară – ca şi democraţia – nu sunt drepturi care sunt obţinute pentru totdeauna. Ele se cuceresc în fiecare zi. Pericolele care pândesc nu numai intelectualul, dar şi fiecare cetăţean, sunt: manipularea, dezinformarea, instrumentalizarea, cercurile de influenţă şi decizie (lobby), mistificarea, demistificarea şi, în special, simulacrul – Diavolul se prezintă ca Dumnezeu şi Răul ia chipul Binelui.
În România, până în ’90, erau mai uşor de detectat aceste forţe, deoarece ele acţionau brutal şi la lumina zilei. După ’90, lucrurile au devenit mai complicate. Prin deschiderea graniţelor, Europa lărgită în Est, televiziunea, informatica... manipularea şi instrumentalizarea se folosesc la nivel european şi mondial. Se vorbeşte de „globalizarea democraţiei” (democraţia impusă cu ajutorul tancurilor, propagată de neoconservatorii din SUA), dar prin această doctrină se ascund strategii şi interese economice şi geopolitice. Adevărul adevărat se poate găsi la nivelul trei sau patru. Care ar fi soluţia? De fiecare dată când citesc un ziar sau ascult ştirile la radio sau le văd la televiziune, o voce strigă în mine: „Nu te lăsa minţit! Nu te lăsa înşelat!”. Trăim într-o lume dislocată, scindată şi alienată. Era absolutei culpabilităţi neasumate de nimeni şi a triumfului egoismului fără limite. Aproape că nu mai există o realitate reală şi adevărată, ci doar caricatura ei. Rezolvarea? Recluziunea în pură interioritate nu mai poate fi o soluţie, deoarece este nevoie să ne asumăm o responsabilitate a culpabilităţii generale. Ar fi necesar să refacem unitatea dintre lumea convenţiei şi aparenţei (materială) şi lumea de idei şi a credinţei (spirituală); lumea imanentului şi a transcendentului; lumea „de aici” şi lumea „de dincolo”, lumea non-sensului şi a sensului...
Este foarte dificil să discerni adevărul de minciună, chiar dacă ştii că minciuna stă la masă cu regele, dar şi la masa celor care nu se văd şi au putere de influenţare şi decizie.

Discobolul

Cornel Nistea 5/27/2023

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian