Dezghet
Din țurțuri, de sub streșini, șiroi de lacrimi curg,
Căci soarele topește și gheața, spre amurg,
Zăpezile, pe câmpuri, rămân ca niște pete,
Sub care se-nfioară brândușele cochete.
Mai harnici, ghioceii le-o luară înainte,
Grăbiți, sub soare palid, mereu să se alinte.
Omizi, prin crisalide, încep să se trezească,
Își mormăie și urșii cântarea lor popească.
Privesc spre cer; seninul când va să poarte , oare,
Din nou acele stoluri de păsări călătoare ?
Privirea mi-o întorc spre poarta dinspre drum:
Iluziile mele s-or face iarăși scrum ?
Aleea mai păstrează, cam vag, urmele tale,
Dar urmele se șterg. Tu mergi pe a ta cale
Iar eu rămân în umbră, în umbra care doare.
Se-ntoarce iarăși frigul în ziua care moare
Și tu te-ai dus, iubito. Poate că fără mine
Îți va fi calea bună, tot către zări senine.
Încerc, în grea tăcere, măcar să înțeleg
Cum de iubirea nostră de noi nu pot s-o leg.
Ți-aud cum se sting pașii, ca să mai văd apoi
Privirea-ți care zice că vei veni-înapoi.
A.R.,09.02.23.
|
