Întoarcerea acasă
Sufletul meu se frământă în pâine
Cu îngeri la taifas clipe mângâi
Acasă mă întorc în suflet
Când grâul răsărea în glie
Și crudul verde ne dăruia zburdalnicie
Copilăria mea reînvie
Trăiesc clipa ploii, a secerii și a bucuriei
Moștenita trudă a sfințirii de pâine
Mirosul coacerii mă îmbie
Nălucile fericirii-s pitite
În colțurile frânte ale pâinii
Poznași ne jucam de-a v-ați ascunselea
Inima era cucerită de joc,
Felia de pâine tiptil furată din casă
Alergam în neștire
Neștiind că însămânțam fericire
Mereu grâul măcinat mi-amintește
De-a duminicilor liturghie
Cum mama frământa aluatul
Și-n casă era veselie
Acum plânsul din mine e duioșie
Copila pierdută odată pe ulița morii
Trăiește departe în lume
Spunând povestea grâului și-a făinii
A mâinilor ce încă frământă,
A gustului pâiini străbune.
Părinții mei
Cioburi de amintiri
Sfaturi, pilde şi povețe
Ce tata le dăruia pătruns
Neostoit în viață, lumina veghea
Trăiam adevăruri ce nu se sting
Rămân în noi de dat mai departe
Tăinuite în seiful inimii
Le port precum aripi de uliu
Ce-și urcă zborul în înălțimi de neatins
De unde-a văzut şi dureroasa cădere
Tata crescuse trei copii
Îngenuncheat, cu mâinile crăpate
Cu credința udată cu lacrimi sărate
Ne-a lăsat în grijă ogorul mănos
Unde fluturi mişcându-şi aripile
Pulbere de aur presară.
Ca un talisman ancestral
Sufletul meu își poarta părinții
Priviți în ochii mei limpezi
Îndrăzniți căci flăcările ce ard
Sunt din focul ingrijit
De mama și de tata.
În versul poeziei
În versul poeziei mele
Reînviu metafore trăite
Simt sarea din durere
Sfințirea lacrimilor mele
În versul poeziei mele
Aștern aducerile aminte,
Acum călugărite
Cuvintele înroșite-n foc,
Bătute-n nicovală
Fapte înaripate înfloresc
Petală cu petală
În versul poeziei mele
Privesc această viață
Ce curge ca un râu de stele
Și plânge ca o piatră nemișcată
În versul poeziei mele
Mâna o-ntind spre struguri tamâiosi.
De timpul vreau să-ntorc pe dos
Mama și tata de dincolo-mi fac semne
În versul poeziei mele
Întind aripile pasării din vis
S-ajung la cer să-i caut
Când pe pământ metaforă-i desagă grea de dus
În versul poeziei mele
În fiecare zi aleg să ard
Pe eșafodul cuvintelor jar
Mă caut, și mă regăsesc iar...
Pe-trecere
Lama firezului pătrunde lacom în trunchiul copacului
Tăcerea durerii în așchii lăcrimează
Ce nu se mai pot întregi vreodată
Dispersată în cântul dintâi al vieții
Ce-și ținea copacul falnic
Copacul zăcea curmat, despărțit de rădăcinile îndoliate
Cuibul și-l adăpostea credincios
Înfrunzit cântându-și ultima doină
Acum câteva clipe aparținea pădurii
Îmbiind pribeagul la taifas
Acum zace doborât, arvunit altei meniri
Fără adio, fără cortegiu
Plâns doar de pasărea prădată de cuibul ei
Ne despărțim lăsând în urmă promisiuni
Ne vom revedea
La sărbătoarea copacului jertfit
Devenit masa îmbelşugatelor ospețe
Mângâiați de vântul ce-i șoptea copacului visele muritorilor
Tânjind tihnita umbră
Deslușind plânsul sfâșietor al păsării vitregite.
Firimiturile vieții
Cuprinși de brațele cerului
Grabiți alergăm în viață
Prin soarele dăruit
Ce vrajă risipim orbiți
Cârpind clipe din zâmbete
Triste, amare, fericite
Oglinda sufletului câteodată,
O carte de citit, voluptos
Alteori pe ascuns, o privim
Între coperțile nopții înstelate
Trăim şi ne hrănim din vise
Din clipe învăluite în mister
Din firimituri ascunse sub pleoape
Dăruite numai lui Dumnezeu
Să oblojească ce noi nu putem vindeca
Cufundați într-o adâncire ce ustură
Cu tăgăduință ne împingem
Să devenim mai înțelepți, mai buni
Din arderea focului neîncetat
Sosi-va clipa să ne dăm sentința
Singuri peste ani, privind în urmă
Rolurile ce le-am jucat, actori în viață
Vom găsi firimiturile trăite cu adevărat…
Carmen Oltean, Toronto, octombrie, 2022
|
Carmen Oltean 10/22/2022 |
Contact: |
|
|
