În zbor peste America
Fel de fel de mărfuri se exhibau în splendoarea lor expansivă (adică scumpă, pe englezește!): bijuterii rafinate ca-n 1001 de nopți, figurine miniaturale din cristale scânteietoare, porțelanuri pictate mărunt dar cu măiestrie de miniaturist, cupe de argint sculptate, veșminte în stil folcloric alemand, cărți supercolorate, cutii cu bomboane de forme amuțitor de ingenioase, menite a stârni irepresibil pofta gurmandă, sticle cu băuturi de mare clasă, văzute de noi doar în filme, toate de neatins pentru noi, cei din jumătatea second hand a Europei. O simplă vedere cu orașul Frankfurt costă 5 mărci, celelalte întrecând suta de mărci, ceea ce făcea ca tot acest lanț comercial exhibat în aeroport să fie pentru noi doar un prim și spectaculos muzeu pe care l-am vizitat însă gratis, spre deosebire de celelalte de mai târziu care puteau fi accesibile doar contra unor sume semnificative pentru noi, românii. Așa am vizitat, ca să omorâm cele câteva ore ale așteptării pe aeroport, cel dintâi muzeu al consumismului occidental ce ne-a năucit cu oferta și ispitele sale, dar ne-a și oferit primul semnal a ceea ce avea să se dovedească a fi incontestabil, marca de căpetenie a acelei lumi: invazia ofertei comerciale, tenace, suav-agresivă, irepresibilă, continuă, încât pare că vânzarea a ceva, orice, constituie preocuparea de căpetenie a tuturor contra tuturor, prin orice mijloace, prin magazine, prin poștă, prin telefon, prin curieri ce sună la ușă și-ți oferă ceva de vândut cu o calmă disperare; așa încât îți vine să crezi că s-ar putea face moarte de om doar ca să se vândă ceva și că există o cantitate mult mai mare de produse de vânzare decât consumatori, iar Măria Sa Marfa seamănă cu o maree ce se insinuează mereu prin toate interstițiile vieții occidentale.
*
De la Frankfurt ne-am reluat zborul într-un avion și mai mare, după ce crezusem că cel de până atunci era cel mai mare posibil. Am pătruns în interiorul său, nu urcând pe scări ca la aeroportul din București, ci printr-un fel de tunel pe care cărucioarele noastre cu bagajele de mână puteau rula liniștite până în aeronavă.
Apoi ne-am înălțat din nou în văzduh regăsind soarele pentru multe ore, după ce îl pierdusem printre norii burzuluiți, în orele de așteptare la sol. Ca și cum am fi stat pe loc și noi și soarele, iar pământul s-ar fi rotit înapoi acolo jos, sub pătura de nori. Asta pentru că zburam mereu spre apus urmărind soarele și nelăsându-l să apună, smulgând pentru noi o stranie zi fără noapte. Din când în când pătura de nori se spărgea și puteam vedea întinderea Oceanului Atlantic peste care zburam de multe ore, doar noi între apă și cer, în obiectul acela de metal argintiu zburător, inventat de mintea omului spre a-și depăși limitele. Oare câte ore și zile vor fi parcurs odinioară temerarii călători cu vapoarele ce se îndreptau spre limanul Lumii Noi lăsându-și viețile în urmă, ca să apuce un petec de pământ și o soartă mai bună decât se arătase până atunci? Aveam să aflu mai apoi direct de la un astfel de călător, pe care l-am întâlnit în America, faptul că acea călătorie nu mai durează azi două-trei săptămâni, ca odinioară, dar tot ține cinci zile în care nu se vede decât apa și cerul.
Acum, cu avionul, drumul e mult mai scurt ca odinioară, și mai ales, mai apetisant, dacă e să luăm în seamă doar faptul că pe tot parcursul său stewardesele, foarte eficiente și stilate, (una ciocolație ne-a cucerit pur și simplu pe toți!), se ocupau fără încetare de călători, nelăsându-ne să ne plictisim de loc. Mai întâi ne-au instruit, ajutate de marile ecrane TV., asupra dotării avionului și asupra comportării dezirabile, atât pentru normalul călătoriei, cât și pentru vreo nedorită eventualitate de urgență. Am aflat astfel că aveam la îndemâna noastră masca de oxigen, pernă de plutire, precum și vesta de salvare cu beculeț semnalizator pentru vreo forțată plonjare în ocean ce trebuia să se facă pe una din ieșirile de urgență ale avionului.
Scuturându-ne oripilați de spaima unei atari imagini în care, doamne ferește, chiar nu știu ce ne-ar fi ajutat pernele și vestele, am fost îmblânziți de lucruri mai dulci și confortabile, de amăgit spaima surdă ce ne stătea ascunsă în piept, gata să urce în gît spre sufocare. Ne-au fost înfățișate, cu gesturi de Șeherezadă îmbietoare, căștile pentru ascultarea muzicii, la alegere pe vreo 10 canale, filme de haz și acțiune, prosoape calde ce ni se serveau din timp în timp să ne reconfortăm cu ele obrazul crispat, pernuțe și păturele atrăgătoare pentru orele de odihnă și, mai ales, gustările ce se succedau cam din oră în oră, ambalate etanș și artistic în staniol sau folie transparentă, calde cele gustoase în acest fel, brumate cele destinate a fi consumate reci. Începând cu micul dejun servit în cochete casolete albe de plastic, cuprinzând diferite plăcințele, brânzeturi fine, pachețele mici de unt, șuncă etc. și, obligatoriu, sucul de portocale nelipsit din hrana americanilor, se continua cu fel de fel de gustări, băuturi răcoritoare la alegere și pe săturate, ceai, cafea, masa de prânz cu două variante pentru vegetarieni și gurmanzi, bere, vin, coniac, lichioruri ș.a., încât, de fapt, se pare că ăsta era un mod de-a ne face să uităm de spaima singurătății între apă și cer, preocupați de savurarea răsfățului de care nu aveam parte altundeva și de alegerea bunătăților celor mai potrivite a căror limită nu se afla decât în propria noastră capacitate de îngurgitare.
Pe marile ecrane ale avionului s-a putut vedea cum desenul mișcător al aeronavei a atins țărmul Americii, fapt anunțat și prin sistemul radio. Dar stratul de nori ne-a domolit entuziasmul cu care ne-am repezit cu toții la ferestre să vedem continentul făgăduinței. Abia mai târziu, după multe ore de zbor, norii s-au spart și am văzut de sus imaginea acestui continent: nesfârșite lacuri înnodate unele de altele, creste lungi de munți înzăpeziți, aglomerări urbane ale căror dimensiuni impresionau chiar și de la atâtea mii de metri înălțime, lungile râuri albastre șosele vizibile în lărgimea lor, întinse teritorii de pustietate, sau de pădure, dar, mai ales, așezările omenești obișnuite, a căror linearitate concentrică era foarte evidentă privită de sus. Ceea ce ne intriga era componența acestor așezări în care se înșiruiau mici pete întunecate. Dispuse una lângă alta ca mărgele pe ață, avându-și fiecare alături câte o gămălie sclipitor-albastră, despre care degeaba ne-am dat cu părerea ce-ar putea fi, căci abia când ne-am apropiat pentru aterizare pe aeroportul din Dallas am înțeles ce simplă explicație aveau: erau străzile cu casele tipic americane (asupra cărora voi reveni privindu-le de jos!) iar gămăliile albastre arginii nu erau altceva decât piscinele aflate în spatele fiecăreia dintre case. Mai mari sau mai mici, lineare sau în forme mai fanteziste, aveam să aflăm foarte curând că în America piscina nu mai are rang de obiect de lux ci e un accesoriu obișnuit precum e aragazul la noi.
Deocamdată, apropiindu-ne de Dallasul atât de cunoscut nouă din serialul TV, căutam cu îndârjire să recunoaștem ceva prin hubloul avionului ca să putem face un racord între imaginea preexistentă în memoria noastră de telespectatori devotați mitului ce ni s-a servit atâtea săptămâni la rând. Și într-adevăr, înainte de aterizarea avionului, în survolarea orașului, am recunoscut marile artere întretăiate și încrengătura străzilor suprapuse, buildingurile din imaginea de început a filmului cunoscut. Apoi coborârea în aeroport, tot prin tunel, turul arterelor interioare, numerotate până la multe zeci, ce indicau porțile de ieșire către liniile de decolare, magazine, turnante uriașe pentru bagaje, și, ca element particularizator, din când în când, câte o pălărie de cow-boy din cele purtate de cunoscuții membrii ai familiei Ewing.
A urmat apoi un alt avion, alte ore lungi de zbor cu picioarele deja umflate ca niște pâini făcute cu exces de drojdie, până când ne-am apropiat de San Francisco pe care, privindu-l de sus, la căderea serii, în sfârșit, seara! - l-am perceput ca pe un miracol inimaginabil. O imensă bijuterie cu pietre strălucitoare în miile de culori ale becurilor aprinse deja, în forme dantelate cum nici un joc de caleidoscop nu poate combina. Apoi, când avionul se rotea razant, pregătindu-se de aterizare, toata zarea terestră s-a ridicat deodată în sus, vertical, ca o farfurie așezată în raft și pentru o clipă am trăit spaima că toate acele splendori aflate pe tăblia ei se vor vărsa în ocean! Reașezându-se cuminte pe cele patru broaște țestoase pe care stă desigur, pământul, cum știau magii alchimiei de odinioară, am savurat în continuare contururile de albastru întunecat ale apelor încă vizibile, arcadele de poduri decupate ca din staniol și aruncate peste ape, o feerie greu de descris ce ne-a adus automat în minte melodia cântecului San Francisco Night!
Într-adevăr, noaptea acestui oraș, chiar privită de sus, sau tocmai așa, este un miracol pe care merită să-l vezi, fie și cu prețul a zeci de ore de călătorie.
|
Lucai Olaru Nenati 7/17/2005 |
Contact: |
|
|
