Dialoguri oarecare - Vară (22)
- Vara este anotimpul evadărilor...
- Că altfel am mai crede că stăm sechestraţi, „arestați” parcă de covid, vrei să zici...
- Impeuprejurări...
- Ei, sigur împrejurări, îmi place alegerea, sună ca o încercuire și atunci intenția evadării are justificare, căutam momentul când ne găsim în acel stadiu unic, ideal chiar (şi de aia utopic bine-nţeles) când tot şi toate devin acceptabile, nu mai punem întrebări inutile, ba chiar credem că suntem „bine merci!”și, cum zici tu, evadăm
- Păi, nu?
- Păi nu! Mai întâi; nu e vara încă, suntem în iunie, Father’s Day e săptămâna viitoare, abia a trecut Jubileul, așteptăm solstițiul și dacă putem ieși din casă fără umbrelă (uneori) și fară parka nu înseamnă vară că bate încă un vânticel cu miros de gheață.
- Anticipez, vezi bine, e un fel euforic ce zic – cam așa cum e și cu vânticelul ăla al tău care doboară ditamai copacii, ia acoperișuri și amplifică stările alea pe care le-am tot experimentat în ultimii doi ani, dacă nu te superi - dar numai pentru că - gata - se poate pleca otiunde, cu sau fără mască, deci se poate pleca, insulele sunt aproape, Florida e la „doi pași”...
- Și dacă te și lași în voia memoriei îți închipui cum era când te urcai în mășînă și plecai, nu contează unde numai să poți vedea de aproape câte ceva din deschiderea asta imensă care se cheamă Canada, nu?
- Sigur, de la Toronto la Banff a durat șase (6) zile...
- Și dacă mă chunui uneori (sic!) să-mi aducaminte numele unui actor pe care l-am iubit grozav înre-un rol sau altul văd că n-am nicio problemă să recapitulez toate cele șase zile și ce s-a mai întâmplat după aia; e o lume aglomerată memoric din care redescopar de fiecare dată ceva nou, o imagine ale cărei detalii n-am vrut să le pierd, cred, ca apusul parcă fără sfârșit de pe Lacul Superior și senzația aia unică a incremenirii în timp pe care numai apa o poate transmite, căderea lînă, împrăștiată parcă de capriciul pietrelor de la Kakabeka Falls - de lângă Thunder Bay - ori mai ales (șansă, nu glumă) splendoarea Aurorei Boreale care ne-a însoțit între Winnipg și Regina..Pe urmă Banff și Rockies unde nu poți decât să te oprești, să privești și dacă ai forță să încerci includerea pentru că nicăiei nu mi s-a părut mai armonioasă conecția dintre om și ceea ce îl înconjoară.
Vorba Poetului:
„Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Stele-n ceruri, stele-n valuri
Arătând privirii noastre”...și ce dacă e Eminescu ori poate tocmai de aceea!
-Nu-i așa? Nu e „Sara pe deal” dar „Înălţimile albastre”ar putea suplini nota aceea intimă a comunicării indiferent de semeția stâncilo ori unduirea poienelor cu turme și flori albaste.
-Știi cume, când intervine Eminescu lumea aşa cum o ştim se deşiră ca un pulover a cărui dimensiune a fost greşită, împletitura e numai o naivă interpretare a intenţiei, iar necesarul un simplu refugiu intuitiv...altfel o trimitere în sfera aia tangibilă doar prin cuvântul eminescian.
-Cum ai zis, e iunie și un drum către El e firesc, necesar de fapt, 15 iunie (1989) când Eminescu a plecat să „moară puțîn” are semnificația întreruperii unui destin în a cărui semnificație nu o descifrăm decât citindu-l.
“Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Temomeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu bagă nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te chiamă”
Pe urmă vara s-ar putea să vină, evadâriule s-ar putea să se întâmple...
Nb.Versurile: Lasa-ti luma ta uitata / Glossa
Maria Cecilia Nicu
Toronto Iunie 2022
|
Maria Cecilia Nicu 6/20/2022 |
Contact: |
|
|
