DINCOLO
CEILALTI
Intrebările sunau straniu sub bolțile peșterii. Bătrânul mergea înainte cu
lampa ridicată. Zborul liliecilor a fost tulburat de săgeți de lumină. Pereții se ridicau tot mai sus, arătând privirilor noi forme și umbre. Sub pași puzderie de cioburi de sticlă.
- La Banska Bistricka erau la fel dar mai mari. Lacrimi de sticlă de la
explozia atomică.
- Nu a fost nici o explozie atomică la Banska Bistricka!
- Tu nu ai de unde să știi mormăi batrânul mișcând mereu capul de
sus în jos. Cu amărăciune. Lacrimi batavice
Nu aveam voie să ne uităm înapoi.
- Hai mai bine să căutăm florile de cuarț. In această noapte sunt Floriile
și trebuie să rasăra. Unde apar ele, în râu este o groapă fără fund. Poți trece dincolo
Dar nimeni nu cred că a trecut.
- Unde
dincolo?
Dar bătrânul nu mai răspunse. Pipăia pereții cu mâna, ridicând sau
coborând lampa, pentru a nu scăpa nici un ungher. Apa, nu mai adâncă de două palme, era rece și părea a curge undeva. Piatra pereților era tăioasă și-mi rănea mâinile. I-am spus ca nu mai caut, că mă ustură degetele și, părerea mea, este că umblăm după năluci. Astea sunt basme, cu gropile fără fund si florile de cuarț. Se întoarse spunând încet și obosit:
- Nu e nici un basm, caută, acoperă cu palma fiecare centimetru de
perete și nu se poate să nu o simți. Sânt mai calde decât piatra.
Am negat, privindu-l cu neîncredere. A oftat, s-a sprijinit cu fruntea de peretele umed, după care s-a întors țipând; sala cu plafon de întuneric a reverberat ca o piață pustie și undele râului au purtat disperarea vorbelor:
- Vrei să ajungi la castel sau nu?
Am tresărit. Probabil va începe să plângă mi-am spus și am ascultat o
clipă șuieratul apei, sau al curentului. Pipăiam pereții cu amândouă mâinile, de la prundișul de sticlă, prin apa, pâna deasupra capului, cât ajungeam. Inaintam mai repede decât el, care avea și felinarul și cerceta peretele doar cu o singură mână, groasă, înegrită și fără două degete, ceea ce până acum nu am observat.
- Aici e! Pune mâna, e cald? E cald, așa e că e cald?
Inviorat lovi cu o piatră excrescență minerală. In găoacea spartă se găsea
o floare caldă și minusculă de cuarț. Parcă ar fi fost vie.
- Dezbracă-te și intră mai încolo! Pe aici pe undeva este groapa fără
fund. Trebuie să te scufunzi. Nu mai pierde nici o clipă. Gropile apar sporadic ca și florile și prezența lor este foarte scurtă.
Mi-era frig și teamă. Apa îmi tăia picioarele de rece ce era. Cu floarea în mână am pășit cu tălpile goale în prundișul râului. Bătrânul era lângă mine cu felinarul. Pantalonii îi erau uzi până la genunchi și surtucul până la coate. Mi-a arătat în față pâlnia tăcută și întunecată a apei care curgea în adâncuri.
- Acum nu mai ai nevoie de lumină șopti, făcând lampa mică. Adu-ți
aminte ce scrie pe templul lui Appollo. Du-te! Du-te!
Un pas, doi, apoi răceala și liniștea m-au cuprins, oferindu-mi
imponderabilitatea ca într-un somn cu vise. Si ridicând ultima dată ochii mi s-a părut că peștera nici nu avea plafon pentru că se vedeau stelele. Si deodată am realizat că asta era trecerea dincolo.
- Ce faci aici? Hei! Am deschis ochii.
Gardianul mai repetă de câteva ori întrebarea, trăgîndu-mă ușor de umăr.
Bastonul îi atârna amenințător la încheietura pumnului.
- Nu știu, am ațipit. Am venit adineauri.
- Se vede. Pe cine cauți?
- Pe Ianus. Nici nu știu cum am ațipit, am spus ridicându-mă de lângă
zid.
- Surdomutul?
- Nu știam
că e
surdomut. De fapt nu-l cunosc. Cineva mi-a spus
să-l caut pe Ianus.
Intreaga înfățișare a gardianului manifesta neîncredere în spusele mele. Zidul, înalt de vreo trei metri, era alcătuit din cărămizi galbene, iar din loc în loc lipsea câte o cărămidă. Am plecat grăbit frecându-mi ochii care mă înțepau îngrozitor. Nisipul, probabil. După câțiva pași am fost strigat de către gardian.
- Nu încolo. In partea cealaltă. Am luat-o în sens invers. Indepărtându-
mă l-am auzit bombănind:
- Auzi, pe Ianus, hm
Zidul părea interminabil. După vreo două ore eram epuizat, cu gura uscată
și o sete mare îmi dădea târcoale. Probabil mă pregăteam pentru un coșmar care compensa prin uscăciune pe cel trăit, ani de-a rândul, printre sticlele goale ale bătrânului. Intr-o zi am urcat scara ce ducea în pod. Am îndrăznit, timid, să încerc a împinge ușa care nu se deschidea. M-am opintit și când am crăpat-o de-
o palmă un șuvoi de sticle s-a rostogolit spărgându-se printre sacii din cămară. Podul era arhiplin. Un coșmar al sticlei. Iar acum această uscăciune a nisipului cald și sclipitor. De trei ori am încercat să urc pe zid. Am căzut mereu și ultima dată mi-am amintit acel semn, dintr-o scriere foarte veche, care spunea că materia învinge întotdeauna. Acum l-am înțeles foarte bine. Ce era zidul acesta decât Materia, cu M mare? Si nu puteam ști ce este dincolo de el. Puteam să-mi închipui iar dacă aș fi continuat meditațiile poate că aș fi intuit ușor realitatea. De data aceasta, ca de multe altele, eu am fost cauza pentru care spiritul a fost învins de materie.
După un colț am zărit muzeul. Prin muzeu probabil că se trecea dincolo de zid. Douăzeci și una de trepte de marmură roșie urcă până la ușa masivă din lemn și fier forjat, cu două capete de leu având în gură câte un inel pentru bătut sau sunat, ca la vechile castele. Am împins ușa grea și am intrat în holul cu coloane și scară. In stânga, la o masă un ghid, cu cămașă albă și cravată, mi-a strigat iritat:
- Ouăle, domnule, de ce sunt puse acolo? Ce naiba la toți trebuie să vă
atrag atenția? Du-te înapoi și uită-te altădată pe unde calci! Am ieșit împins de individ. Lângă poartă, pe ultima treaptă erau ouăle. Toate trei erau transparente ca de cristal. Ce să fac cu ele? Mi-am zis. Nu mi-a spus nimeni nimic niciodată despre aceste ouă. De ce am nevoie întotdeauna de cineva care să-mi spună ce mă așteaptă? Niciodată nu am avut tăria să mă iau de piept cu propriul destin. Chiar și prezența mea în preajma acestui muzeu o datorez bătrânului. Am senzația că sunt un mesager al sătenilor și nu pur și simplu eu pe drumul propriului destin. Ouăle. Si acum ia să vedem. Primul era fierbinte, mai fierbinte decât nisipul, al doilea rece și foarte greu, iar ultimul pulsa, modificându-și mereu forma de la ou la sfera și invers, alungindu-se și rotunjindu-se la loc.
- Respiră! Am tresărit. Mai încolo apăruse celălalt individ. Coincidența
nu m-a frapat. Apariția ouălor transparente era legată de a lui. Când am intrat, sunt convins că nu erau nici ouăle și nici individul, acolo.
- Sunt ale tale?
- Nici gând. Le-a găsit un arheolog lângă ruinele de la Dalayr. Erau
așezate în formă de triunghi echilateral și ăștia s-au minunat tare când le-au găsit. Dar băștinașii au sute de astfel de ouă. Si calde și grele și de-alea care respiră și cresc. De! Dacă vrei să le vorbești îți și răspund, dar îți trebuie tot setul. Așezat echilateral. Eu pasc oile pe-aici. Mâine îmi vine din nou rândul. Intotdeauna merg la pășunile băștinașilor și adevărul e că-mi place grozav. Pe mine mă îngăduie. Pe Ianus l-au alungat de cum l-au văzut.
Oamenii cu două fețe nu au ce căuta acolo.
- Haide să mănânci ceva și să bei un pahar de lapte, ca ți-o fi sete!
Printr-o fereastră am coborât în pivnița muzeului. Celălalt mergea repede, fără a se iuta înapoi. Pe-aici găsesc numai anormali. Parcă sunt teleghidați. Ia te uita și la ăsta!. O clipă mi se strânse inima: Dacă o fi un robot?!. Se opri în fața unei uși grele de metal. Mă așteptă, apoi deschise ușa. Un tunel drept și lung se așternu în fața noastră, iar la capătul lui se vedea o lumină puternică.
- Drumul spre catacombe e deschis. Vom coborî urcând ha, ha!
Băurăm o cană cu lapte, în timp ce prepara un ceai care se dovedi oribil
cu gust de cocleală. N-am rezistat și am deșertat jumătate de ceașcă. Mă privi râzând:
- Faci libații? Un obicei roman care nu s-a degradat. Ironia m-a iritat.
Stinse lampa care fumega, apoi se așeză pe scaunul celălalt și-și aprinse o țigară.
- Ti se va părea interesant, dar știu cine ești, unde te duci și pe cine
cauți. Imi aruncă o privire voalată. Chiar dacă te ferești și nu vrei să dai nimic publicității. Si eu am căutat. M-am oprit aici pentru că traiul acesta îmi ajunge.Am vrut și eu să bat la porțile castelului. Poate
am și bătut!
Se ridică și se întoarse cu un caiet. Dintre filele lui scoase o fotografie îngălbenită.
- Am fost sculptor înainte de a pleca. Asta eu am făcut-o; timp de patru
ani nu m-am mișcat din poiană. Am găsit un loc arid, lut gol pe care nu creștea nici pălămida. Am tras o vatră clasa una și am cărat piatră de mi-au sărit ochii din cap și m-am apucat. Patru ani am numărat eu, dar pădurea nu a îngălbenit niciodată. A rămas mereu verde. Ințelegi? Timpul meu a alergat mult mai repede față de al altora. Lucram în serii de patruzeci de zile, după care urma o pauză de trei zile. Tot ce am știut și ce am putut am pus acolo. Si am reușit. In jurul ei au crescut iarbă, flori, o vegetație ce nu s-a mai văzut până atunci pe acolo. Când am terminat era seară și statuia lumina toată. Era magnifică. Imensă și magnifică! Conștient mi-am abandonat identitatea și personalitatea. Total. Eu am murit dar ea s-a născut. Ea, care este veșnică, în schimbul meu care sunt atât de trecător.
Stinse țigara, își mai turnă o cană din ceaiul acela oribil și continuă
schimbând tonul. Renunțase la pronunția gâtuită și afectată. Oricum nu-l puteam crede.
- Ce circ a fost cu băștinașii! Veneau cu caii plini de marfă dinspre sat,
ducându-și plocoanele la castel. Când au dat cu ochii de statuia fosforescentă, care schimba luminile de parcă era vie, au picat pe jos apoi au întins-o înapoi lăsând totul baltă. Le sfârâiau călcâiele. De atunci nu mai calcă nici unul pe acolo. Iți dai seama ce putere are? La o singură privire! Piatra dezvoltă un câmp
biologic foarte puternic datorită formei și structurii. Un fel de rezonanță care exacerbează energia biologică.
Eram uimit. Asta ori a visat, ori a creat ceva într-adevăr ieșit din comun.
- Si acum unde este? zic.
- In poiană, la locul ei zice.
- Hai acolo. Vreau să văd cu ochii mei. Face și asta parte din drum.
Poate chiar asta caut și nu acel vechi castel.
- Te duci singur mâine. Eu nu mai am dreptul. Ne-am disociat. Nu mai pot
pune mâna pe daltă și de aceea pasc oile băștinașilor. Nu mai pot nici să o privesc. E ca și cum m-aș întâlni cu mine însumi, și asta nu este posibil. Du-te singur și
ai să o recunoști cu siguranță.
Soarele nu era încă la orizont când m-am trezit și am îmbrăcat hainele
jilave. Ce o fi cu umiditatea asta?. Drumul e din ce în ce mai greu. Sub frunze se simt o mulțime de pietre mărunte ca o invazie subterană de mărgele. Un fir cald de transpirație se prelinge pe tâmplă. Cât de chinuitoare poate fi ziua recuperării. Si cât de ușor se poate nărui totul. Din ce în ce mai multă lumină, căci arborii se răresc. Frunzele lobate sunt mari, din ce în ce mai mari, mai suculente, ca o exacerbare vegetală. Nu îi mai plac extremele. Mărimea trunchiurilor nu poate să-l mai impresioneze sau poate a devenit imun la curiozitățile de orice natură. Iși zgârie gâtul trecând de niște arbuști și răsuflarea i se opri pur și simplu
Cu o aură verzuie și puternică, de parcă ar fi incandescentă, un incandescent de smarald, statuia stătea liniștită și imensă pe postamentul din mijlocul pădurii. O privea cu ochii muritorului, cu ochii privilegiatului care a privit piramidele și șfinxul, templul de la Stonehenge și desenele de la Nazca. Strivit de imagine, avu pentru o clipă copleșitoarea senzație a absolutului.
Era într-adevăr extraordinară. Armonia formelor dovedea cunoașterea și
utilizarea cu măiestrie a proporțiilor Numărului de Aur. Liniile urmau ecuații bine stabilite. De sub postament răsăreau două firicele de apă. Două izvoare: unul cu apă caldă și unul cu apă rece. Ca-n Atlantida își spuse cu admirație.
Toată oboseala a dispărut ca prin farmec. Undele Alpha gândi. Iși aducea cu greu aminte, de demult, într-o copilărie îndepărtată care parcă nu era a lui, de omul acela cu ochelari la care îl lăsau părinții atunci când plecau cu mașina plină de marfă pe la târguri, câte săptămână sau două. Omul acela stătea pe o bancă de lemn ziua întreagă, cu capul în mâini astfel încât nu i se vedeau ochii și fruntea. Era blând și răspundea întotdeauna cu voce înceată. Vorbea puțin dar ferm și atingea esențialul. Il obliga să se trezească la răsăritul soarelui și să se culce puțin după asfințit. In ambele momente îndeplineau parcă un ritual împreună. Atunci a auzit prima dată de purificarea corpului și de undele Alpha, care aduc omului deplina relaxare. Omul cu ochelari le detecta liber. Ii spunea:Relaxează-te! Gândul e numai energie fără nici o imagine; ești tu! iar el încerca să nu se gândească la nimic, să fie greu și să se relaxeze. Incet, încet propriul creier începea să emită undele astea Alpha, care indicau odihna nervoasă. Il auzea ca prin vis: Asta e! Rămâi așa și adormi!. Adormea și întotdeauna somnul era foarte odihnitor dar scurt. Niciodată cât a stat la omul cu ochelari nu a visat nimic urât, dimpotrivă lumea visului era mirifică și misterioasă. Visa că era atât de ușor încât plutea, că putea mișca obiectele privindu-le, că trecea prin ziduri etc.
- Iți aduci aminte de copilăria ta îi spunea omul cu ochelari poți acum să emiți volitiv unde Alpha.
Mai târziu, când obosea săpând la gropi în cimitir, alături de Bătrân, ca zilieri, se întindea pe iarbă și se relaxa așa câteva minute care îl refăceau complet.
Ei bine, statuia emitea unde Alpha. Iși dădea perfect seama de aceasta. In jurul ei vegetația era exacerbată și climatul odihnitor.
- Voi rămâne aici pentru un timp își spuse.
Seara s-a lăsat mută peste lumina verzuie a statuii immense, iar
Întunericul a fost de grabă învins de ea.
Relația dintre trecut și viitor a fost întotdeauna o răsfrângere radicală și bruscă. Nu mi-am împăcat trecutul și nu am reușit să-mi realizez viitorul. O înșiruire de clepsidre în urmă și una în față. Cele din urmă nu au toate nisipul scurs, în funcție de cum am trăit fiecare clipă a vieții. In față a avut loc o dispersie de idealuri până la un raport în care au devenit minore. Toate acțiunile au părut a avea un scop în sine și atât. De exemplu școala
Ce rost avea? La colegiu am început studiul acelei limbi foarte vechi, pe care nu o mai vorbea nimeni. Nici o lucrare scrisă în această limbă nu a rămas, decât niște anoste documente comerciale. După cinci ani de bibliotecă, câte douăsprezece ore pe zi, am descoperit mai importantă decât toate medicina. Au urmat trei ani de uitare și pentru a evita un sentiment de inutilitate trei ani de studiu acerb al medicinei. In condițiile unui regim dictatorial călătoriile erau interzise. Sutele de profesori audiați au rămas înregistrați în opt lăzi de caiete și atât. Doar în caiete, nu în minte și mai ales nu în suflet.
- In primul an m-am obișnuit, în al doilea am acumulat cât în cinci și în al
treilea m-am scârbit îi spunea lui Havillard, prietenul său negru și analfabet, care se minuna la auzul unui număr atât de mare de ani de școală.
Limba aceea veche, medicina, apoi facultatea de inginerie au fost
temeliile întrebărilor care au urmat. Descoperirea Numărului de Aur în momentul saturației studiului (de două veri întregi) al matematicilor speciale. Suprafața lui Riemman mi-a prilejuit certitudinea universurilor paralele. Dincolo. Era o idee atât de tentantă. Dincolo. Mi-am completat sute de fișe cu ceea ce spuneau miturile, fizica, matematica, ozenologia, astronomia despre celelalte lumi.
Imi simt sufletul și rațiunea din ce în ce mai liniștite. Lângă satul Bătrânului era alt sat cu o biserică mică, acoperită cu șindrilă și o turlă atât de ascuțită, încât mă întrebam cum încăpea acolo clopotul care îl auzeam mereu. Ei, când intram înăuntru, mă încăpea o pace adâncă care mi-aducea o înseninare morala. Era ca un antidot al muncii de gropar. Bătrânului îi plăcea să numească activitatea lui printr-un fel de metaforă: Noi redăm pământului materia care s-o răzvrătit și temporar s-o rupt de el. Nu i-am spus niciodată, dar părerea mea era că toate acele trupuri erau alcătuite dintr-o materie superioară care nu aparținea pământului. Ci poate focului, sau apei.
Echipa de medici sosită la fața locului studie cu amănunțime cadavrul
descoperit în poiana din pădure. S-au prelevat probe de laborator, s-au luat amprente de pe trunchiurile arborilor, s-au căutat urme în stratul gros de frunze veștede și pe jumătate putrezite.
Medicul șef tuși de câteva ori, vizibil jenat de ceața deasă și irespirabilă care acoperea, de obicei, această pădure asasină. Apoi semnă raportul, își puse mănușile și-l privi lung pe comisar:
-
Același fenomen straniu care s-a mai întâmplat aici: moartea a survenit brusc, fără o cauză vizibila anume. Iar
pe retină a rămas întipărita ultima imagine privită de cetățean: aceea a unui castel, care nu știu unde se află și care poate a existat doar în istoriile noastre.
|
Mircea Olariu - Windsor - Canada 11/30/2002 |
Contact: |
|
|
