Destin involburat - Romanul "Prețul înstrăinării ' de Emil Simion
Am primit recent din Cetatea de Scaun a Sucevei o nouă carte de la fostul meu profesor, Emil Simion, cu un subiect inspirat “dintr-un caz concret, actual”, legat de exodul multor români spre alte zări, cu speranța unor câștiguri mari. Înstrăinându-se treptat, unii dintre ei au pierdut dragostea față de copiii lăsați în grija bunicilor, a unor rude sau, pur și simplu, de izbeliște, tocmai când aveau cea mai mare nevoie de părinți.
S-au tot golit satele de tineri … Pe umerii gârboviți ai bătrânilor, ca un blestem, durerea crește, cântecul doinei e mai amar, iar pământul, pentru care au luptat strămoșii noștri, se tot vinde tacit celor străini de neamul românesc. Mărturisesc că am descoperit în paginile cărții drama unui pui de om cu sufletul împietrit, cu o inteligență sclipitoare, cu o copilărie și adolescență răpite nemilos de cei care i-au dat viață.
Romanul Prețul înstrăinării, apărut la Editura George Tofan, Suceava, 2021, are drept motto o cugetare a lui Rene Descartes: “Sunt mulți cei care se pot coborî la mintea copilului. Puțini sunt însă cei care se pot urca până la înălțimea sufletului lor”, cu o prefață semnată de Val Talpalaru.
Ionuț și Mirela Antoniu, foști elevi ai autorului cărții, au urmat medicina veterinară, hotărâți să înființeze o microfermă de oi în satul natal, dar piedicile puse de primar i-au determinat să ia și ei drumul străinătății. Începuseră să-și construiască o casă și să crească rodul dragostei lor, pe fiica Maria. Autorul surprinde secvențe “de un dramatism sufletesc profund căruia îi pune ca surdină, adaosul de ficțiune”, legate de discuțiile dintre ei și părinți, adesea contradictorii, tinerii medici neluând în seamă sfaturile de a rămâne acasă, cu speranța ivirii altor oportunități. Poate că vorbele mamei, la un moment dat, i-au sensibilizat puțin: “Dragii noștri copii, rosti ea cu privirile ridicate spre cer, abținându-se să nu plângă. Păsările călătoare se întorc grăbite iar aici, la cuiburile lor, iar voi luați zborul străinătății, semănând durere în sufletele noastre. Pe Maria o lăsați ca pe o haină aruncată pe pat, fără a vă mai uita în urmă … Doamne, străinătatea asta, lacrimi amare …”
De aici curg pagini ce prevestesc începutul unui învolburat destin al Mariei, “un boboc de floare ce își deschidea încet petalele”, bunicii Ana și Vlad nevoiți să-și asume o neașteptată responsabilitate. Pe măsura trecerii timpului fetița a început să le uite înfățișarea, glasul, mai ales că bunicii i-au spus că părinții sunt frații ei, la telefon adresându-li-se cu Ionuț și Mirela. Abia când a mai crescut a aflat adevărul. Au fost perioade când a suferit mult, fiind nevoită să suporte și jignirile copiilor care îi spuneau că nu are părinți, că e copil din flori, că tatăl și mama ei sunt la închisoare pe ani grei în Italia, pentru că au intrat într-o bandă de hoți, crescuți în sânul mafiei.
Primul lor drum spre casă a fost abia după șase ani, când fiica trecea în clasa a III-a, o vizită scurtă, “cât pauza mare la școală”, așa cum a spus Maria. Abia când a terminat clasa a VIII-a au chemat-o în Italia. Cu greu a acceptat invitația, nu simțea nimic pentru ei, refuza să mai vorbească la telefon și nu mai voia să primească niciun lucru din partea lor. A fost o lună de chin pentru părinți și nu o mare bucurie, cum se așteptau. Le-a adresat o mie și una de întrebări incomode, nu i-a iertat nici când au încercat să-i explice că pentru ea muncesc atât de mult. Văzând că nu o pot convinge să renunțe la acei ani când nu i-au fost aproape, atunci au vrut să-i cumpere tăcerea. I-au promis o vilă pe malul Mării Adriatice, o croazieră unde va dori, iar la majorat va avea și ea a treia cheie de la cutia lor de valori din bancă. Răspunsul i-a dezarmat pe loc, spunându-le că “sufletul meu nu este o tablă pe care să o ștergi cu buretele, ce este în el nu va dispărea niciodată”. Durerea ei a devenit și mai mare când ei au afirmat hotărât că s-au achitat material față de ea, că nu i-a lipsit nimic. Cu ochii în lacrimi a replicat usturător: “Tocmai acel nimic mi-a lipsit enorm: dragostea voastră, absența nejustificată din viața mea. Mi-ați otrăvit o parte din cei mai frumoși ani. Asta considerați voi un nimic ?”
Pe aeroport, la întoarcere acasă, Maria le-a mai “servit” câteva lucruri ce îi apăsau sufletul, motiv pentru mamă, profund surprinsă, să o întrebe dacă mai are ceva afectiv pentru ei. Răspunsul venit ca un glonte în inimă a lăsat-o aproape fără respirație: “Sentimentele mele față de voi rămân de veritabilă iarnă. Poate vor veni și alte anotimpuri, dar nu cred. Fiecare pe drumul lui, hărăzit de Dumnezeu”.
Ca elevă, Maria a fost mereu premiantă, însă nu s-a putut bucura măcar câteva clipe de prezența părinților, suferind zile întregi după serbările școlare. A urmat în particular lecții de vioară și de pictură, iar la vizita în Italia, șeful fermei, când a văzut-o, i-a întrebat pe părinți unde a crescut această “floare de colț”, pe care ar vrea-o răsădită acolo, să-i fie nepoată alături de Toto, nepotul lui cel mai mare.
“Anii care au urmat, după revenirea din Italia, nu puțini la număr, au tot subțiat firul de speranță de care se mai agățau părinții în a-și recupera fiica. A reușit cu ajutorul bunicilor, pe care îi iubește ca pe o icoană, să realizeze ceea ce și-a propus. A urmat, în paralel, două facultăți, hotărâtă să nu se abată de la drumul pe care a apucat, mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat putere să reziste, să nu facă vreun pas greșit în lumea agitată de astăzi.”
Trecând cu greu peste nesăbuința părinților orbiți de mirajul străinătății “căutând un Eldorado occidental în altă parte decât în sufletele și fericirea proprie”, bunicii au devenit treptat și părinții Mariei: “Vezi, Ană, suntem ca păsările care cresc în cuiburile lor și puii altora. Copila asta ne este dăruită de Dumnezeu. Tot ne-am dorit și o fată, nu ? Viața e plină de neprevăzut. Tot aici o vom mărita, când îi va veni sorocul …”
La ultima lor vizită acasă, chiar de Ziua Sfintei Maria, când fiica împlinea 22 de ani, părinții au aflat cu surprindere că ea își va uni destinul de Alex, “un tânăr cu suflet deschis, frumos și înalt, ambițios, sincer, capabil de alese sentimente, o pereche admirată de toți care o văd. Bunicii l-au “adoptat” repede ca nepot. Absolvent al Academiei Tehnice Militare din București cu media 10, având dreptul să rămână acolo, a ales Iașul, fericit că va fi alături de Maria și vor putea avea grijă de bunici. Viața va continua și fără cei care au părăsit-o, o avalanșă i-a separat definitiv, dar “cu ce preț ?”
Această sumară incursiune în roman îl va atrage pe cititor, care se va lăsa furat de pagini palpitante, cartea este un semnal de alarmă pentru acei părinți care și-ar părăsi copiii în schimbul banilor, o lecție de viață dată de un copil părinților repetenți și apoi exmatriculați din viața lui. Ar fi bine ca această scriere a romancierului Emil Simion să fie citită și de unii dintre diriguitorii treburilor acestei țări în a crea locuri de muncă bine plătite pentru ca și cei plecați departe să revină acasă. Aici unde pâinea și apa au cel mai bun gust, aici unde credința în Dumnezeu să țină unit neamul românesc și să-l apere de ochii lacomi ai celor “fără de Dumnezeu”. Trebuie găsite soluții pentru a salva mulți copii nevinovați, privați de o copilărie normală și de un drum în viață pe care îl merită. Nu se poate ca, citind cartea, să nu ți se umezească privirea și să te întrebi revoltat: Chiar nu se poate stopa acest exod de inteligență și forță de muncă ? Trăim cu speranța în Dumnezeu că va apărea acea clasă politică responsabilă și conștientă că prin deciziile luate influențează destinul românilor.
Cu experiența dobândită și recunoscută, domnul Emil Simion stăpânește meșteșugul scrisului, cu reale calități și abilități, sau cum frumos scoate în evidență Val Talpalaru: “Emil Simion apelează la toate trucurile narative inteligente, convingătoare … de care are nevoie ca argument urmărind, radiografiind parcă … dând farmec lecturii.”
Grigore Rosnițche
|
Grigore Rosnițche 4/23/2021 |
Contact: |
|
|
