Miniaturi - Mătănii
Îmi imaginez că fiecare dintre noi are o ”cutie” specială în care pune la păstrat obiecte incatalogabile sau mici amintiri, suveniruri, urme dragi ce înving trecerea timpului și pe care le vrem la îndemână. În cutia mea în formă de floare, ce adăpostise originar niște biscuiți chinezești din sâmburi de migdale absolut delicioși, se află, printre altele, un mic șirag de mătănii din sfoară neagră.
Neașteptat, acum, patina lor deschide o fantă într-un trecut aproape ireal.
Mă văd într-una din nenumăratele mele călătorii cu trenul din anii tinereții, într-un compartiment în mare parte gol, cu un călugăr cunoscut al acelor timpuri. Luându-mi inima în dinți deschid o timidă conversație. Jovial, cald, prietenos, de o cultură și o erudiție excepționale, vecinul meu ocazional de drum face din acea întâmplare un eveniment de neuitat.
Vorbim despre literatură, poezie (Radu Gyr, Zoița Lațcu, Ioan Alexandru, Arghezi, Eminescu, îi știe pe de rost), despre mâncăruri (în timp ce savurăm împreună gustoasele prăjituri ale mamei mele), despre tineri și schimbările vremurilor, despre imperfecțiuni și cum ele ne fac întregi. Nevăzător fiind, vedea și înțelegea cele ale cerurilor, minții, sufletului, chiar ale lumii mai limpede decât cei mai mulți dintre noi. E o încântare de nedescris să îl asculți cum cu o voce ușor hârâită articulează fiecare cuvânt până îl încheie complet și îți dă răgazul de a-l percepe în toată complexitatea lui. Desigur, nevoind să îl obosesc peste măsură, și tăcem împreună.
Aproape de despărțire îmi dăruiește niște mătănii, spunându-mi că sunt făcute de un novice. Fabricarea lor, un bun exercițiu de răbdare, dar și un venit considerabil pentru mănăstire în ultimii ani de când nenumărați rugători trec pe acolo. Desigur, nu mă consideră printre ei și nu îmi spune nici ce, nici cum să mă rog. Îmi spune doar să fiu atentă. Mătăniile în cauză au fost ”refuzate” pentru că aveau un defect, așa că le-a luat el și îi sunt dragi și îi face plăcere să mi le dăruiască măcar din respect pentru prăjiturile fără pereche pe care le-am împărțit cu el.
Nu pot să nu mă întreb din nou și din nou cum de există asemenea oameni? Cum un simplu obiect ce încape cu ușurință într-o palmă și un simplu gest pot să aibă o astfel de putere.
“Un dar care obligă” mă gândesc. După ce mă documentez despre rugăciunea cu mătănii, ba chiar despre universalitatea rugăciunii cu șiraguri de mărgele din toate spiritualitățile, iau stângaci (și la propriu și la figurat), dar cu încredere propriul meu șirag. ”Defectul” lui era un spațiu mai mare între două boabe de sfoară. Am sentimentul că ața s-a lungit și s-a subțiat vulnerabilă până la a se rupe în orice moment. Cum probabil anticipase bătrânul monah, la început e o surpriză senzorială neplăcută când răsucindu-l în mână ajung în acel loc neobișnuit, neașteptat. Trec repede peste el cu teama că nu va rezista. Mă așteptasem la un exercițiu de o rigoare matematică, ritmică și ordonată și iregularitatea aceea e disruptivă. Mă obișnuiesc după o vreme și degetele adastă cu tot mai multă familiaritate în acel hiatus, ca un refugiu în poticneala interioară, ca o slăbiciune care trebuie înțeleasă pentru a merge mai departe.
Nu am devenit o rugătoare pioasă, dar am încercat să dau un rost micului obiect ce intrase neașteptat în viața mea. Nu mică mi-a fost mirarea când în căutarea etimologiei cuvântului ‘metanie’, istoria lui m-a dus la vgr. ‘meta’ (trans) și ‘noéo’ (cuget) care a dat mai departe ngr. ‘nóima’ și rom. ‘noimă’. Rugăciune și obiect purtând poate nu întâmplător același nume ce include în rădăcina lui semantică ideea de gândire și de sens.
Într-adevăr, dacă nu m-au ajutat să învăț sau să stăpânesc o rugăciune ce curge din minte în inimă, mătăniile m-au făcut să îmi cercetez și să îmi înțeleg altfel decât eram obișnuită, măcar din când în când, gândurile. Din păcate, la început pe cele care întretăiau deseori rugăciunea. Celelalte, obișnuite, dezordonate au început după această auto-reflecție să se alinieze măcar într-o nouă formă, închizând-se mulțumite într-o spirală a divagațiilor, a ideilor, a poveștilor, a întrebărilor, a căutării de sine, poate a lui Dumnezeu în ultimă instanță.
Metaforic desigur, acel dar cu ”defectul” lui binevenit mi-a modelat într-un fel nebănuit lumea interioară în căutarea clarității și a armoniei. Chiar de ajung repetat la acel interval, la acel spațiu prelungit (din greșeală), în acel punct fragil în care firul e gata să cedeze, cumva nu îmi mai e teamă că se va rupe atâta vreme cât tot restul e ordonat și bine așezat. Îl pot privi cu sinceritate, cu umilitate ca pe ‘imperfecțiunea’ ce mă ține întreagă.
Le pun acum înapoi în cutie și aparenta finalitate a gestului mă scoate din reveria în care un șir de întâmplări colective, aproximativ împletite au devenit propria-mi amintire.
Lăcrămioara Varga Oprea / Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 4/15/2021 |
Contact: |
|
|
