O apă și un Pământ
Se spune că Schopenhauer ar fi exclamat cândva, exasperat: „pe măsură ce ajung să cunosc mai bine oamenii, admir din ce în ce mai mult animalele!”
Ceva asemănător mi se întâmplă și mie, dar într-un plan mai abstract: pe măsură ce observ rateurile sistematice ale Omenirii, zvârcolindu-se sub presiunea iminentei deșirări globale, mă minunez din ce în ce mai tare de înțelepciunea cu care natura își vede consecvent de treabă.
N-am fost mereu la fel de receptivă la ciclicitatea fenomenelor de deasupra capetelor noastre, dar timpul și distanțele m-au îndemnat cu blândețe să mă încred în adevărurile verificate de-a lungul secolelor, respectiv să privesc cu scepticism experimentele hazardate, năzărite oamenilor în goana lor oarbă după pripășire.
Ceva din mine refuză să creadă că soluțiile pentru ceva complicat pot fi simple. Chiar dacă, uneori, chiar așa stau lucrurile, cum prea bine ne învață tot natura. De pildă în cazul anotimpurilor (știu, sună a truism...).
În primii ani de viață priveam anotimpurile ca pe ceva de la sine înțeles. Nimic deosebit, ba chiar enervantă era pe alocuri renașterea și ofilirea ei repetată... „Banalități”, gândeam în sinea mea.
Abia acum, privind de la distanță - spațială și temporală - peisajele acumulate și suprapuse în amintiri încep să prindă contur, insuflându-mi încredere. Pentru că mă fac să văd că unele lucruri nu se schimbă. Pe ele ne putem baza, oriunde ne-am afla.
Realizez abia acum semnificația și alternanța activităților tipice fiecărei perioade din an, legătura lor cu mine, ca pion integrat și acceptat în caleidoscopul cosmic, atât de benefic, de primitor și de generos. Nimic nu egalează bucuria anticipării Mărțișorului, Paștilor, recoltelor, primului fulg de nea, Crăciunului sau Anului Nou.
Sunt multe exemplele la îndemână, pornind de la simplele detalii senzoriale, ba chiar gastronomice (recent am adunat într-o drumeție măceșe și am făcut pasta pe care o știam din copilărie; la fel am făcut și cu gutuile, pe care le-am cumpărat spontan la un țăran). Apoi vine dorința de a semăna ceva în grădină și de a cultiva flori, legume, fructe (am cumpărat semințe de mac, ca să-mi amintesc de grădina casei părintești, când vor înflori). Nu în ultimul rând, m-am apucat de tricotat, o activitate pe care am desconsiderat-o decenii de-a rândul, crezând că ține de secolul trecut, fiind apanajul generațiilor cu socotelile „încheiate” (bunica, mama etc.). Toate aceste activități îmi dau satisfacții mărunte, dar mai puternice decât hobbyurile moderne sofisticate.
Cel mai tare mă bucur când văd reacția celor din jur, oameni proveniți din alte culturi, care rămân mirați și încântați de micile mele distracții, considerându-le veritabile apucături excentrice (unii nu au văzut ouă încondeiate niciodată, le știu doar din ciocolată; alții nu au mâncat nicicând cornulețe de vanilie de Crăciun șamdp.). Pe scurt, prin perpetuarea acestor îndeletniciri aproape uitate, mă simt mai aproape de familie, de strămoși, de patrie. Mi se pare că fac un serviciu involuntar, salvându-le de la uitare. Văd în ele un act de recalibrare a forțelor nevăzute din natură, de echilibrare și punere la loc. Dând Cezarului ce este al Cezarului fac un fel de mică dreptate.
Legat de primii ani din viață, avem câteva trăsături care se repetă în multe părți ale lumii. La fel ca în cazul succesiunii anotimpurilor, aspectul curgător ne unește. Mai precis, firul unei ape. Toate localitățile Pământului sunt pe malul unei ape! Ei bine, de râul acela ni se leagă copilăria. Întrebați și alți oameni și veți fi surprinși cât de mulți vă vor da dreptate. Suntem cu toții ...o apă și un Pământ!
Ce metaforă supremă: sursa vieții, originea, începutul și propriul nostru start, vin strânse în acest mănunchi lichid, în mișcarea cu adevărat unificatoare! Lecțiile învățate în apropierea unui râu ne marchează și ne „cresc”. În cazul meu, Cibinul era cel la care mergeam la pescuit, vara. Pe malul lui construiam colibe de crengi și frunze, ne ascundeam sau ne „vânam” unii pe alții. Îl traversam ținându-ne de frânghiile zdrențuite ale unei punți „țuțuite”. Uneori nimeream din greșeală cu piciorul în apa rece și în mâlul negru-vâscos. Mai ales iarna învățam să-l respectăm, atunci când i se spărgea gheața sub patinele noastre legate cu sfoară.
Toate informațiile astea despre râuri, anotimpuri, viață și natură au fost puse la păstrare în amintiri și abia acum se rotunjesc, conferind sens cotidianului, servind unei continuități care parcă stă suspendată deasupra noastră. Cu drag observ cum, grație „compartimentării” sezoniere, mi se se furișează în viață obiceiuri și ritualuri care îmi dau stabilitate, punctându-mi trecerea prin Univers, structurându-mi porția de nemurire. Acolo, undeva deasupra noastră, avem alocat un punct pe plafon. Firul nevăzut ne dă voie să ne legănăm și să ne luăm avânt, dar ne și ține legați de centrul fix, de locul în care încep toate, cel care nu ne lasă să ne prăvălim în neant.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania,
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 4/1/2021 |
Contact: |
|
|
