Prăjitura de sfârșit de an
Sfârșitul lunii decembrie mă reimplantează în grădina brazilor ninși ai copilăriei mele. În bucătăria cu ferestrele mari, deschise spre spațiul feeric al peisajului de iarnă, mă văd încălzindu-mă la flacăra aragazului. Aroma ce se răspândește din cuptor mă învață că așteptarea își are farmecul ei.
O bucurie, un freamăt ușor, cu perspectiva unui deliciu cert
Ce fel de plăcere ar fi, dacă preludiului nu i-ar urma degustarea ? Ce sens ar avea freamătul, fără dezlănțuirea furtunii? Dar să nu divagăm astăzi în descrieri senzuale. Ai putea rămâne fără rețeta pe care ți-ai dorit-o atât de mult.
Mama făcea, la fel ca în fiecare sfârșit de an, Beigli. Prăjitura rămânea proaspătă săptămâni de zile, feliile umplute din belșug cu mac sau nuci păstrându-și timp îndelungat aroma. În Timișoara, ți se putea întâmpla să mergi, spre primăvară, în vizită și să o mai primești lângă cafeluță.
Și ne-au servit din nou cu
Beigli! era o expresie mult iubită de cabaretiști, fiind preluată de toți cei care își doreau, în taină, schimbarea meniului.
Pregătirea ei era un act festiv.
Îmi urmăream mama preparând aluatul. Într-un castron, freca 1/ 2 kg de făină albă, trecută prin sită, cu 250 g de unt. Un ou întreg și două gălbenușuri așteptau pentru a fi folosite. În laptele călduț (100 ml), dilua un pachețel de drojdie uscată și, neașteptand să fermenteze, îl amesteca cu făină, 75 ml de smântână, o lingură de zahăr pudră și cu ouăle pregătite. De pe vârful de cuțit, sarea se răspândea, ningând scurt, sub răsuflarea mea de copil pierdut în uimire. Mâinile ei se mișcau pline de vigoare, lovind aluatul de peretele vasului, până acesta se desprindea ușor, fără să se lipească.
Formând patru sfere de aluat, asemănătoare bulgărilor de zăpadă, le punea deoparte, îndreptându-și toată atenția asupra umpluturii de mac și nucă.
Fierbea un kilogram de mac măcinat, cu atâta lapte, cât necesita metamorfoza într-o pastă cu densitatea ideală, pentru a fi pusă, după răcire, pe foița de aluat întins înainte să dospească. Îl aromatiza cu coajă de lămâie, scorțișoară, vanilie, stafide înmuiate peste noapte în rom, 5 sau 6 linguri de gem de caise și zahăr după gust. Stratul subțire de marmeladă de caise readucea parfumul verii, dăruind, totodată, aluatului impermeabilitatea necesară. Umplutura de nucă trecea prin același procedeu.
Cele patru batoane de aluat, care aveau toată umplutura pusă la mijloc, erau unse cu gălbenuș de ou amestecat cu smântână. După ce erau împunse cu furculița, pentru a nu plesni în cuptorul încălzit în prealabil la 170°C 200°C, începea perioada de punere la încercare a răbdării, marcată de tensiunea în care simțul olfactiv primea funcția de senzor.
După 40 de minute, prăjitura era gata. Culoarea maronie a suprafeței dădea semnalul scoaterii ei rapide din soba încinsă. Doar după răcirea ei completă, puteau fi tăiate primele felii.
Acum, când eu fac această prăjitură, îmi cumpăr kilogramul de mac gata preparat.
Adaug, deseori - la fel astăzi - , amestecului coajă de portocală și lămâie glasată, tăiată mărunt.
Ai observat? Am folosit gem de portocale, în locul marmeladei de caise, pentru a unge foile de aluat.
Aceste variațiuni nu vor schimbă însă tonul de bază. Beigli va rămâne mereu un concert al simțurilor, o prăjitură tradițională a copilăriei mele.
Cum o găsești? Nu-i așa că rotunjește aroma cafeluței?
|
Julia Henriette Kakucs 1/1/2021 |
Contact: |
|
|
