Vă place Brassens? ( fragment din cartea Idiomela Nababului )
Afară fulguia și chiciura ce se așternuse pe copacii din
fața casei dădea o atmosferă de basm împrejurimilor.
Trei pini stăteau străjeri fideli potecii șerpuinde care se pierdea
pe drumul ce ducea înspre Tilbury. Doi dintre arbori aveau
coroanele ca brazii din pâlcul aflat în spatele locuinței, erau
înalți și semeți, dar cel ce se afla în imediata apropiere a cărăruii
era mai scund, avea o formă misterioasă ca a pinilor văzuți prin
crângurile din Japonia și de acela îi plăcea cel mai mult. Trecuseră
zeci de ani de când bărbatul aflat între două vârste pendula între
două continente, între două familii, între două iubiri. Gândea
că dragostea experimentală este o parte a iubirii care își propune
refacerea pe de-a-ntregul a insului ce se privea în oglindă și
vedea pe trupul său urme de roadere a timpului precum semnele
încrustate pe coarnele de căprior. Wietenberg e un mister.
Iubirile sale: o mărgea, o mărgea și încă o mărgea, toate adunate
în inima sa ca un pandantiv sau o cetățuie verzuie. Își făcu o
cafea cu lapte, neîndulcită. O puse într-o cană din lut smălțuit,
ce avea forma unei femei coapte, vas cu gura largă, rotundă, cu
două nuanțe de brun. Puse ceașca pe masă, lângă șervețelul de
pânză, format din patru bucăți mici de pânză brodată, fiecare
dintr-o altă culoare. Luă apoi o tigaie antiaderentă și-o puse pe
plita cuptorului electric. Scoase din frigider un borcănel în care
avea untură de rață. Luă o lingură de untură și-o puse în cratiță,
lăsă untura să se topească, să devină fluidă, apoi presără câteva
bucăți de cârnăciori picanți, cumpărați de la Market Square, din
Windsor, de pe Ottawa Street E. Pe vânzătoarea de-acolo o știa
de mai bine de cinsprezece ani. Era o frumoasă româncă ce avea
pe rafturile standului cu produse europene foarte multe alimente
și băuturi aduse din inima Ardealului. Adăugă câteva bucățele
de ardei gras, roșu și portocaliu. Le-a dinstuit. Când a considerat
că sunt destul de moi a adăugat patru ouă bătute cu puțin lapte
și brânză rasă. Dacă ar fi fost în România ar fi făcut o mâncare
din ouă de prepeliță, dar așa, în Nord‑America se mulțumea și
cu ouăle de găină cumpărate de la Manuel, vecinul său. A făcut
o omletă din care puteai să tot mănânci, pe care a pus-o într-o
farfurie albă, ce avea forma unui poligon regulat convex. A
scos o furculiță și-un cuțit din sertarul aflat în partea dreaptă a
cuptorului. S-a așezat la masa rotundă, lăcuită, cu trei picioare
care aveau forma unor cochilii de melc și-a început să mănânce.
A savurat cafeaua, apoi s-a ridicat de la masă și-a luat o capsulă
cu ulei de somon. A deschis încetuț cele două rânduri de uși, de
la terasă, de parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva. Și-a
aprins o țigară, marca Sobranie, cea mai bună marcă de țigări,
după părerea sa. A tras de câteva ori din țigară și-a lăsat sulul mic,
făcut dintr-o hârtie foarte fină, aprins, pe mânerul ușii dinspre
cameră fiindcă printre cei trei pini apăruseră patru veverițe
jucăușe, cu blana neagră-neagră, strălucitoare ca și când s-ar fi
dat cu ulei de argan, de parcă s-ar fi primenit cu noaptea în cap
la frizeria portoricanei, la care mergea și el, iar el, Gregory, le
cumpărase o pungă mare cu un amestec de tot felul de alune și
nuci crude, pungă de pânză ce avea vreo două kilograme și pe
care o luase de la un magazin special în care erau fel de fel de
făinuri și semințe ce-i aminteau de alimentara Chivuței, la care
mergea să-și cumpere marmeladă de prune, la vrac sau borcane
cu măsline umplute cu gogoșari. Tot ceea ce vedea acolo, în
Canada, în magazinul de semințe, bomboane fondante, ceaiuri,
siropuri și alte băuturi făcute din legume și fructe îi amintea de
alimentara de la colțul casei bunicilor în care tronau borcane
umplute până la refuz cu rahat colorat în galben, roz și verde,
cu bomboane mentolate și drajeuri din arahide îmbrăcate în
ciocolată. Pe rafturile din lemn, vopsite an de an cu vopsea albă,
de lac, făcută la Azur, se găseau întotdeauna borcane cu șerbet
din coji de lămâi, din petale de trandafir, din zmeură, dulceață
de fructe, compoturi, murături, sticle de trei sferturi cu sirop
de mure, fragi și mentă. Lângă rafturi se odihneau de cele mai
multe ori zeci de saci de cânepă, puși unii peste alții, umpluți cu
făină de grâu, făină de mălai, griș...
Bărbatul vroia să pună fructele uscate pe tăblița roșie, de
lemn, aflată în fața ușii. Îndreptându-se spre tăbliță și revărsând
tot conținutul pungii își aminti de versurile unei poezii recitate
deunăzi de Victoria, nepoțica ce mergea la grădiniță, în grupa
mijlocie: Vrei alune? Nu sunt bune. Vrei halva? Asta da!... Privi
cu bucurie veverițele. Una dintre ele alerga prin zăpada ce se
așternuse ca un covor moale și lăsa urme mici de lăbuțe în puful
zăpezii. Celelalte trei se jucau De-a baba oarba, sărind de pe-un
trunchi de pin pe zăpadă, apoi pe un alt trunchi de pin, cățărându-se
iute ca fulgerul pe trunchiul copacului și tot așa. Mereu își
unduiau codițele stufoase, atât de bogate de parcă ar fi fost
bărbi presărate de‑ale lui Moș Crăciun. Uneori bărbatul credea
că micuțele vietăți sunt săgeți țâșnite din arc, alteori gândea că
sunt zaruri aruncate pe tabla zaharisită a timpului inefabil ori
perle negre ce tresar printre muguri de zăpadă, așa cum tresar
ghioceii când îndrăznesc să înfrunte gerul iernii și să vestească
primăvara. Fuma. Știa că veverițele vor veni mai târziu să-și
ia tainul. Trase adânc în piept din țigară. Fumatul îl ajuta să se
gândească la niște probleme nerezolvate și să încerce să le dea
cumva de capăt. S-a învățat să tragă pe furiș din bucățele de
tulei pe la vârsta de treisprezece ani. Se ascundea prin porumbi.
Apoi s-a familiarizat cu țigări Mărășești, care costau un leu și
nouăzeci de bani, Carpați, fără filtru, pe care le cumpăra cu
doi lei și douăzeci și cinci de bani ori Naționale sau Aroma, cu
filtru. Naționalele erau cele mai ieftine, un leu și cinsprezece
bani, celelalte erau ceva mai scumpe. N-avea preferință pentru
vreo marcă de țigări sau alta, fuma de toate, pe ascuns, doar mai
târziu s-a simțit în stare să-și dea în vileag meteahna și mult,
mult mai târziu a ajuns să prefere țigările Sobranie fiindcă aveau
tutunul bine mărunțit și uscat. A fost inițiat într-ale fumatului ca
la carte de unul dintre frații purității, prieten ce locuia ca și el
în Prințul Turcesc. Cât a locuit în cartierul acela a învățat și
Lecția micului comandor, altfel rămânea un tolomac. Deși nu
a făcut niciodată parte din gașca cartierului era mândru ori de
câte ori erau lupte între ceilalți șmecheri din oraș și cei care
aveau gravată pe mâna dreaptă, între police și indice, o coroană
și-aceia reușeau să-i învingă pe cei din Elisabetin. Peste ani,
însemnul prinților s-a simplificat, au renunțat la coroană și cei
din zona Prințului Turcesc își tatuau doar trei puncte, tot pe
mâna dreaptă.
Ascultând cântecul Starry, Starry Night129 cu o seară înainte,
pe bărbatul adus puțin de spate l-a cuprins un val de tristețe.
Pe la trei noaptea l-a trezit vântul. A fost o furtună de zăpadă
și dimineața era totul înghețat bocnă. Și-a pus iarăși cântecul
lui Don McLean. Melodia tristă a auzit-o pentru prima oară
având-o alături pe Ilioara, fetița vecinilor, fetica cu ochi albăstrui
ca ai lui, cu părul lung, ondulat, negru ca al veverițelor ce-i
deveniseră prietene, păr lăsat mereu despletit, fetică care-i era
izvor de lumină și umbră, apă și foc, alături de care a urmărit
cu entuziasm filmele: Cireșarii, Pistruiatul, Toate pânzele sus.
Mergea la ea să vadă filmele deoarece părinții ei aveau ceva
relații și reușiseră să cumpere un televizor color, iar el nu avea
acasă decât un aparat ce transmitea alb-negru. O iubire-frescă,
de care Gregory își amintea ori de câte ori se pregătea să revină
în țara în care se născuse. De câte ori în anii din urmă cuvântul
Ilioara nu-i venea spontan pe buze bărbatului ce se privea în
oglindă cu un zâmbet înghețat, care ajunse să își spună în gând:
Eu sunt bătrân, oglinzile-s severe
Demența are locuri să cobori
Mult mai adânci decât la revedere...
După patru căsnicii ratate era tot mai mult bântuit de amintiri
legate de prietena din copilărie și de o anumită excursie făcută
într-o vară. Îi revenea în minte cum se trezeau dimineața și
mergeau desculți pe frunze de rouă, în timp ce soarele îi mângâia
cu Bună dimineața!, cum au zărit prin pădurea de foioase
aflată la marginea satului, unde locuiau bunicii amândurora,
gușteri și șopârle mici, de culoare maronie, ce se strecurau ca
prâsnelul printre ierburi, ferindu‑se de privirile iscoditoare ale
nebunaticilor. Apoi stânca golașă și ascuțită ce le-a apărut în
fața ochilor din mijlocul căreia cădea în chip miraculos peste
pădure un izvor de apă limpede ca seninul și rece ca gheața.
Apa cădea cu o viteză extraordinară și lovită de pietrele tari
de pe albia râului crea mici vârtejuri, care se desprindeau de
lichidul incolor, lopătau prin aer câțiva metri și-apoi se înecau
în râu, scoțând murmure disperate de ajutor, într-o ultimă
sforțare. Undeva, departe, se profilau doar umbre nedeslușite
ale vulturilor ce fluturau pe cer, în timp ce croncăniturile acelora
se auzeau înfundat. Pământul se zbătea sub forța unui vârtej
de libelule, de fluturi. Totul părea o lume ruptă dintr-un vis
mângâietor, dintr-o dorință care picta frumuseți neasemuite. Ar
fi vrut ca Ilioara să păstreze în minte frumoasele priveliști și
să-și amintească de el așa cum a fost atunci, când el era inocent
și ea, o sfrijită ce se ținea după el și-l alinta cu apelativul
Leonard Cohen, Dement să te iubesc
Grig. Ilioara!
Gregory voia s-o întâlnească. Intenționa să-i
mulțumească că l-a stimulat cu săruturile de copilă nebunatică,
să-i ceară iertare că a făcut-o să-l aștepte mult prea mult, să-i
spună că a încercat să o contacteze telefonic după fiecare beție,
după fiecare beznă, după fiecare avalanșă, dar nu a găsit-o și
spera din tot sufletul ca ea să-l ierte. Avea multe să-i spună, dar
mai conta?... Nu credea că îl mai interesa ceva în afară de faptul
că ar fi dorit să o revadă el, Gregory, cel care toată viața nu
și-a văzut decât de muncă. Aprinse, nestinse erau privirile sale,
mută, tăcută mai era iarna-n vitralii. Ta-ra-ta, ta-ra-ta, ta-ra-ta,
ta-ra-ta
, sunetul mobilului îi dădu de veste că a primit un
mesaj. Luă mobilul în palma stângă și dădu plictisit cu degetul
arătător al mâinii drepte peste ecranul mobilului, să citească
mesajul. Făcu o grimasă. Asistentul care preda cinema îi dădea
de veste că i-a murit partenerul și nu mai putea veni câteva zile
la cursuri. Nu știa că asistentul său avea un prieten. De felul lui
era un taciturn. Totuși își aduse aminte că la ultima întâlnire
colegială, asistentul său purta o cămașă albă, cu mânecă scurtă,
pantaloni albi, de bumbac, părul tuns scurt îi era vopsit în
castaniu, iar barba și mustața erau proaspăt îngrijite. Era frumos
bronzat. Tocmai revenise din concediu, din Cuba, iar amicul
ce-l însoțea avea o bluză ușoară, de mătase, de culoare turcoaz,
cu tot felul de imprimeuri cu frunze, cu ochelari mari, de soare,
cu părul lung, prins într-o coadă de cal, cu un lănțișor de aur la
gât, cu un pandnativ mare, cu multe brățări pe mâna dreaptă.
Lui Gregory îi părea rău că nu a putut să își ascundă emoția
stând la masă cu ei. El era îmbrăcat într-o cămașă de-un albastru
închis, tot cu mânecă scurtă. Avea un pix alb în buzunarul de
sus al cămășii și blugi de culoare închisă. Pe mâna stângă purta
un ceas cu două cadrane Roots, cu o curea neagră. Lângă el
stătea Gertrude, o fostă colegă, pensionară. Aceea se gătise de
gândeai că-i mireasă. Avea părul alb ca neaua făcut permanent,
purta o rochie albă-albă, iar la gât avea un batic cu modele în
zigzag și linii curbe, de-un albastru deschis și albastru închis.
În piept avea o broșă de argint, cu marcasite, sub forma unei
broaște țestoase, iar poșeta din piele, bătea în verde ca și
sandalele împletite ce le avea în picioarele micuțe ca de gheișă.
Înșirate pe masa acoperită cu o față de masă din pânză apretată,
ce avea pătrățele mărunte ca cerneala și albe erau platouri cu
pește prăjit, pâine prăjită cu unt și mujdei, lămâi feliate, boluri
cu ciorbă, pahare cu apă, pahare cu vin. Pe peretele din spatele
mesei la care stăteau era un banner pe care scria: Fish Seller in
Prima consoartă a lui Gregory a fost din Québec. Lucra la
o bancă. Era contabilă sau așa ceva. Gregory n-a știut defel ce
lucra aceea, n-aveau nici un fel de potriviri, dar s-a căsătorit
cu ea fiindcă era tare frumoasă, atât de frumoasă că din orice
unghi ai fi privit-o i-ai fi descoperit nurii. Apoi mama copiilor...,
o româncă stabilită la Paris, cu afinități ca și el pentru limbile
afro-asiatice. Cea de-a treia soție, colegă de facultate, o grecoaică
ceva mai împlinită, geloasă foc pentru că, de, era mai tânăr
și iubăreț. Aceea i-a făcut o scenă îngrozitoare când se aflau
într-o excursie și el se apucase să-i facă masaj ghidei pe spate.
De cea de-a treia soție a divorțat cu mare daravelă. A revenit la
mama băieților, apoi a urmat și cea de-a patra căsnicie... Singur,
înconjurat de umbre și simboluri ale trecutului, bărbatul îmbrăcat
cu o cămașă de culoarea romaniței, cu o scurtă îmblănită, de
culoarea vișinei putrede, din catifea reiată dungi, cu pantaloni
de catifea neagră, reiată uni, cu o căciulă căzăcească, din blană
naturală, cu mănuși de piele neagră și încălțat cu ghete de piele,
îmblănite, de culoare vișinie, s-a îndreptat spre garaj, a apăsat pe
bumburușul legăturii cheilor și-a deschis ușa din față, din partea
stângă și s-a pus pe scaunul șoferului în mașina pe care o păstra
131 (Eng.) Vindem pește la prețul cel mai bun
ca pe-un trofeu. A pornit motorul. Cum aproape că a plonjat în
scaunul rece, a dat drumul la căldură, apoi și-a prins centura și
a învârtit volanul. A luat-o înspre Windsor ca un nomad ce era.
A trecut de parcela în care vecinul său avusese semănată soia,
de Școala Catolică Sfânta Ursula. Elevii erau în curtea școlii, se
jucau, erau în recreație. În fața școlii era arborat steagul național,
alb și roșu, cu frunza de arțar în mijloc. Tot cartierul era împânzit
de tomberoane albastre. Doar la o singură casă, recipientul
montat pe o osie cu două roți era de culoare neagră. În ziua aceea
urma să se ridice gunoaiele. A trecut și pe lângă magazinele de
reprezentanță ale companiilor Chevrolet și Ford. Sute de mașini
erau expuse spre vânzare și niciun cumpărător. Ăsta e un semn al
crizei, gândi el, faptul că se produce mai mult decât se consumă,
că nu se vând mașinile fabricate. De la cele două furnale înalte
și zvelte ale fabricii de alcool ieșea un fum alb, înecăcios dacă
ai fi stat prin apropiere. De-a lungul șoselei, pe partea dreaptă,
vizavi de fabrică, erau sere de sticlă, ce se întindeau pe zeci
de hectare, sere și câteva cârduri de gâște sălbatice. Gâștele ce
aveau penajul în mare parte de culoare cenușiu-maronie, doar
pe pântece și-n câteva locuri la cap aveau pene albe, iar restul
gâtului și capul erau acoperite cu pene de culoare neagră, cu
ciocul negru ca al cărbunilor stinși, sporovăiau de-ți luau auzul,
apoi se înălțau în văzduh și zburau înspre Tamisa. Ceva mai
departe, un tocător de știuleți de porumb își făcea nestingherit
treaba. Lăsă în urmă Templul Masonic, de pe Baldoon Street,
clădire albă, imensă, ce se asemăna atât de bine cu Centrul
Elenic din Windsor, de lângă uzina de asamblare a automobilelor
produse de compania americană Chrysler, uzină care avea în jur
de cinci mii de angajați. Și-a urmat drumul pe lângă o pădurice
de pini și alta de brazi, pădurici care erau garduri vii, protectoare
pentru casele din apropierea Chathamului pe timpul furtunilor
de zăpadă. Pe marginea șoselei cu două benzi erau indicatoare cu
limite de viteză, de treizeci, patruzeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci
și nouăzeci de kilometri pe oră. Fiind cumpătat, a preferat să nu
o ia pe autostrada cu patru benzi deoarece pe șosea era trafic mai
puțin, putea să vadă mai multe, dar avea emoții ori de câte ori
trecea pe lângă el vreun tir de șapte, doisprezece, paisprezece sau
douăzeci și cinci de tone. Atunci nu se simțea deloc confortabil
fiindcă mereu avea senzația că mamuții aceia s-ar putea răsturna
peste buburuza lui. În goana mașinii trecu și pe lângă un cimitir
de mașini. Acolo mergea să-și ia câte ceva până n-avusese
posibilitatea să-și cumpere o mașină nouă. Tot în viteză zări și
fabrica de făcut mese de biliard, câțiva stâlpi de telefonie, relee
aranjate ca pionii pe tabla de șah, un șoim fără o țintă precisă și
ciori, ciori, ciori care umpleau văzduhul și câmpul de pe care
tocmai se recoltase porumbul. Prin locurile acelea se obișnuia
ca porumbul să fie lăsat pe câmp până dădea înghețul, astfel
boabele aveau mai puțină umiditate și cucuruzul era mai bine
vândut de fermierii care aveau peste 500 de acri132 de pământ.
Din loc în loc erau cuiburi de veverițe, ce-aveau formă ovală și
erau căptușite până la refuz cu frunze uscate, frunze ce fluturau
în vânt și-i aduceau aminte de cojoacele împestrițate ale flăcăilor
satului care se mascau în chip de capră și umblau din casă în
casă, înainte de Anul Nou. Apoi un spațiu îngrădit cu gard de
sârmă, de culoare verde, unde se tocau butuci și lemne putrede,
mai ales lemn de cedru pentru grădini. În apropierea localității
Saint Joachim era o imensă instalație de încălzire solară, o
sondă rătăcită, cu foraj mecanic, lucra în tihnă ca sondele de
petrol din Dobrogea, în timp ce eoliene, multe turbine eoliene,
aranjate pe șapte rânduri se învârteau așa cum se învârt și morile
făcute de copiii din ciclul primar la orele de lucru manual, din
hârtie glasată, mori albe, prinse de câte-un bețișor sau creion, cu
câte-un ac cu bold
Zăpadă, zăpadă, zăpadă, pădurile pârjolite aveau nuanțe
de-un verde-pământiu. Copacii cenușii erau ca scheletele
umane, casele arcuite, curbate, întortocheate, înghesuite unele
în altele ca într-un joc de puzzle, înghesuite ca și păsările din
familia corvidelor de pe crengile copacilor, iarna, să-și țină
de cald, locuințe ca fagurii de miere, sub formă de alveole,
mașinile-furnici, machete, stâlpii de înaltă tensiune, hale imense,
tiruri Tripar și cerul alb, albastru, roz, violaceu. Vopseaua verde
de pe aripile avionului se prelinse ca niște zoaie, apoi căpătă forme
tot mai mari și mai mari și în final s-a predat înghețului, luând
forma unui șal aruncat pe aripile fluturașului. Răbdare, răbdare,
gândi Gregory, obosit de lungile ore de zbor, amintindu-și
de sunna pomenită de Fred, vecinul ce-i spusese într-o discuție
amicală despre cei cinci stâlpi ai islamului: mărturia de credință,
pelerinajul, postul de Ramadan, dania și rugăciunile zilnice
Era singur la fundație și bine instalat. Clădirea, un mic palat
unde puteau să se cazeze profesori sau conferențiari din toată
lumea atunci când promovau, susțineau și dezvoltau programe
care să sprijine dinamizarea raporturilor bilaterale române...
Avea internet, i se dăduse parolă, putea să trimită mesaje.
Totuși, nu dormise prea bine, erau probleme de decalaj. La
ora 17:00 a mers la Muzeul Național de Artă. Era o expoziție
despre Brâncoveanu, apoi s-a dus la Librăria Humanitas. Acolo
s-a întâlnit cu un fost profesor de limba ebraică, pe care îl știa
de peste cinzeci și cinci de ani, care a ieșit la pensie în urmă cu
destui ani. A regretat decizia lui. L-a întâlnit ca să ajute un preot
român ce pregătea o teză de doctorat la facultatea de teologie din
Pisa. În ziua următoare a avut parte de peripeții pe care începuse
să le dea uitării fiindcă s-a refugiat la Biblioteca Națională citind
din colecția Hurmuzachi. Voia să găsească exemple de omilii în
limba greacă. Fiindcă a vrut să le arate fiilor că noblesse oblige
deoarece în ziua aceea era ziua lui și niciunul nu i-a telefonat,
le-a trimis un scurt mesaj amândurora și-a primit răspuns doar
de la cel mic, care și-a cerut scuze că a uitat deoarece era în
delegație la Tel Aviv, dar una dintre surori, Francisca, l-a sunat
de dimineață pe mobil ca să-i ureze o sărbătoare minunată.
Indispoziția i-a trecut întâlnindu-se cu Marițescu, traducătorul
său. Cu acela a vorbit despre niște autori care au publicat
cărți interesante despre arta traducerii, gen Valéry Larbaud,
Paul-Louis Courier și Brasillach. Se simțea bine, cu toate că nu
se obișnuise sută la sută cu stimulatorul cardiac. Avea o inimă
sensibilă, cu un mic motor, dar înainte de-a se angaja la un drum
atât de lung, a fost la institutul de cardiologie pentru controlul
stimulatorului cardiac, apoi a avut o întâlnire cu o dieteticiana,
la ora 13:30. Dieteticiana l-a reținut în jur de două ore. A ieșit
de-acolo pe la ora trei și jumătate și-a luat un taxi. Îi era foame.
A aflat ceva important. Dieteticiana i-a spus că nu mănâncă
feculente. N-a procedat bine că a eliminat pâinea, cartofii etc.
Începuse să plouă și vremea era mai rece. Brațul pe unde-i
puseseră stimulatorul cardiac îl durea. Și lucra prea mult, nu
dormea destul. Intenționa să se ducă la sărbătoarea ce se ținea
în centrul orașului, la ora 16:30, dar n-a reușit. Ar fi vrut să
se vadă scăpat de toate problemele ce-l țineau în chingi, dorea
să se vadă în brațele femeii iubite, făcând dragoste, dormind
la pieptul ei, trezindu-se sub privirea-i blândă și zâmbetu-i de
copil. Visa să o vadă lângă el, doar așa s-ar fi liniștit.
În parcul din fața fundației, cântăreți ambulanți se întreceau
cu muzici surogate. Gregory Drappier ieșea din când în când
pe balcon să admire garoafele roz, roșii, vișinii, să le miroase,
să tragă o privire roată-roată asemeni vulturului din înălțimi,
apoi se întorcea la muncă. Deși ninsese și aici, iar acum ploua,
vremea era mult mai blândă decât pe celălalt continent din
moment ce florile nu se fleșcăiseră. În ziua următoare, la ora
11:30 urma să se prezinte la tribunal și era sigur că se va termina
circul cu divorțul. Tot a doua zi urma să se revadă cu una dintre
soții, la un restaurant. Dorea s-o întrebe despre starea sănătății
fiului cel mare, care se operase de tiroidă, iar cicatricea aceluia
nu era deloc frumoasă. Mama băieților, bănuia Gregory că ar fi
vrut să afle de la el despre divorțul celui mic căci papa cunoștea
mai bine cazul, dar Gregory nu avea să-i spună nimic deoarece
mezinul îl rugase să fie rezervat cu maică-sa.
Nomen est omen133. Gregory, bărbatul ce era bun la suflet
ca pâinea caldă avea sentimentul că-i cunoaște pe cei care îi
erau prieteni, cei care îl căutau și îl adulau, dar a ajuns să-i dea
crezare doamnei sale care-i spunea că acei oameni au nevoie
doar de numele lui pentru ogoirea propriilor orgolii și-i amintea
de schimbarea hainelor micului cerșetor Tom Canty cu cele ale
prințului Eduard Tudor din romanul lui Mark Twain. Istoria
este o necesitate pentru a învedera adevărul. El îi cunoștea pe
aceia dintr-un anumit aspect, buna prietenă îi cunoștea sub alte
aspecte și cufundându-se în lectura multor lucrări a constatat
că aceia care au avut demnitate și simțul datoriei au rămas cu
memoriile mustind de viață, simpli cercetători, în timp ce alții
le-au compilat fără nerușinare lucrările și au avansat în funcții
înalte. Femeia iubită îi mai spunea uneori că nu se declara a fi o
exegetă a acelora și nici nu intenționa să-i zguduie bunele păreri
ce le avea despre prietenii lui din țara ei, căci ar fi fost redundant,
spunea doar să o considere o femeie atipică, al cărei paradox
era acela de a se fi îndrăgostit de el numai din mesaje și care
îi răspundea la telefon sau îl suna numai atunci când nu avea
prin preajmă cerberi, o strategie pentru a-și apăra intimitatea și
prietenia legată cu el.
Citise niște poeme de-ale Annei de Noailles. O limbă
limpidă, poetică și se gândea la Ilioara, prietena pe care a
revăzut-o în 1970, la Sibiu. L-a invitat acasă la ea după 1989.
Avea un dor nebun după aceea Ilioară, fetișcană cu care se juca
pe râpa din spatele casei bunicii lui, căruia îi dăruise într‑o
toamnă un inel făcut dintr-un fir de pelin, inel cu bobiță căci
avea o floricică ce dădea să înflorească, inel de logodnă, așa
cum văzuse că primise Coralia, una dintre verișoarele lui.
Ilioara nu mai era acea slăbănoagă care se temea să se dea pe
gheață, dar era fascinată de promoroaca ce se forma pe arbori și
pe case, și care nu s-a dat în lături să se țină cu degetele mâinii
drepte de nas ca să privească odată la oxiurii ce se zvârcoleau ca
cetățenii turmentați aruncați în haos, în excrementele de culoare
albăstrui-violacee ale verișorului Vergică, căruia îi dăduse
maică-sa sirop de Vermigal și, venindu-i să se ușureze, în timp
ce se jucau prin pârâiașul din spatele grădinii lui Mitulacu, n-a
mai apucat să fugă până la privată134. Și-a dat jos gacii135 fără
niciun fel de rușine, s-a pus pe vine și s-a ușurat lângă gardul
de uluci, apoi s-a șters cu o frunză mare de brusture. Nu știa
de ce acea imagine veni să-i bulverseze gândurile croite să i-o
aducă în prim-plan doar pe cea care devenise o femeie rafinată,
cultivată, fermecătoare și o cercetătoare importantă în domeniul
relațiilor culturale dintre România și Olanda.
După acea vacanță, ai lui au plecat din țară, iar el a uitat-o
pe Ilioara, însă acum doar pe ea o avea în fața ochilor, doar
la ea visa, la ea și la cel ce fusese odată. Își imagina cum ar
fi s-o aibă în fața ochilor și să-i spună: Ți-am spus că o să mă
întorc!!! Și parcă o vedea, dar totul nu era decât o himeră. S-au
mai revăzut o dată, în împrejurări lipsite de redundanță. O parte
din cercetările lui se datorau sprijinului și sfaturilor oferite de
prietena ce i-a rămas în gând de-a lungul anilor, știa el care era,
dar cum la final ca și la început e familia cea care dictează, nici
de data aceea nu a avut curajul unei odisee asumate.
Era o zi frumoasă ca de primăvară. Prima fiică a anului
avea o trăire aparte în sufletul său. Venise pe lume într-o
zi de primăvară, când luncile se deșteptaseră, când florile
s-au întrecut pe ele însele mai abitir decât în alți ani pentru
frumusețea momentului. Când s-a născut el, de bucurie,
mamaie a împodobit toate geamurile casei cu bujori roșii, și
albi, și roz. Ei, dar atunci datorită celestului soare ai fi gândit
că-i primăvară, dacă nu ar fi bătut un vânticel rece, care îți tăia
răsuflarea, care îți pătrundea pe sub haine și-aveai impresia că
o mână de gheață își perindă degetele pe spatele tău, iar fiorul
acela te ajungea până în măduva oaselor, amintindu-ți astfel că
iarna nu s-a predat. Dacă nu ar fi fost mișelul vânt, ce șuiera
șerpește, ar fi zis că se prevestește apariția gingașilor clopoței.
Gregory tocmai își luase bunda unchiului, apoi își îndesă
căciula de astrahan, Karakul sur argintiu, tot de la unchiu-său
luată cu împrumut și se pregătea să iasă din casă, să meargă
să-și viziteze dadele, verișoare de-ale mamei, pe dada Marieta
și Floarea. Marietei îi plecase de puțin timp soțul la mânăstire,
voia să se călugărească. Nu cunoștea motivul real pentru care
soțul Marietei ar fi ales viața de pustnic. Nu știa ce i-a lipsit,
fiindcă Marieta și omul său au dus-o întotdeauna bine. În urmă
cu mulți ani au fost și-au lucrat în Libia, amândoi erau ingineri,
iar când s-au întors în țară și-au cumpărat o casă imensă, cu
două etaje. Marieta a fost numită directoarea unui liceu din oraș
și directoare a ieșit la pensie, iar bărbatu-său a intrat în politică,
astfel a ajuns să fie directorul ocolului silvic. Aveau împreună
două fete, ambele realizate, una medic stomatolog, stabilită
de câțiva ani în Belgia, cealaltă, doctor inginer la un centru de
cercetare din Craiova și un băiat înfiat, tot inginer, stabilit într-o
țară nordică. Fratele cel mic al mamei lui Gregory o căina pe
Marieta, Laurențiu, verișorul său, o critica, Gregory se amuza
căci atât văru-său, cât și unchiu-său erau hâtrii, iar el și-a propus
să își viziteze mătușile ca să afle adevărul, dar ce adevăr?!
Rătăcind printre hârțoagele puse în cuferele din podul casei, a
găsit alături de tăblița pe care obișnuiau să-și lase mesaje toți ai
casei și poezia Ora de dictare a lui Jacques Prévert. Și-a amintit
că fratele Ilioarei a fost călcat de tramvai pe vremea când era
student la politehnică, în anul al doilea, iar ea a avut o depresie
și vorbind despre prieteni și prietenii ea i-ar fi spus:
- Tu ai impresia că dacă te-au primit în casa lor la un pahar
de vin, ți-au pus și sufletul pe tavă?... Au râs de suferința ta,
mascându-și propriile suferințe căci unul dintre ei s-a căsătorit
cu o femeie lăsată gravidă de altul, iar celălalt a întreținut
relații sexuale cu două surori. Nu judec și nu condamn pe
nimeni, fiecare știe ce are în bucătăria lui, dar cred că e timpul
să alegi între mine și ei!
Ca un inconștient a nesocotit vorbele ei. Avea remușcări, dar
ce putea să facă? Era prea târziu pentru păreri de rău și regretele
tardive nu-și au rostul. În anul acela fusese mare zaveră și în
țară, iar el ca un zevzec n-a luat în seamă durerile Ilioarei și a
cotit-o povestind despre altceva, ce nu avea nicio legătură cu
durerea ei...
- Când voiam să-mi necăjesc frații le spuneam mai în glumă,
mai în serios: Eu sunt copilul dragostei, voi, ba! Căci, da, eu
fusesem fructul dintâi al dragostei părinților noștri.
Copăcel fiind, Oma Margareta avea să-mi povestească cum
Anne-Marie și Lucian s-au căsătorit fortuit, spre necazul ei și al
bunelului căci erau oameni cu stare și aveau alte așteptări de la
Anne, numai că eu eram cocuță în pântecele mamei și hotărâsem
să nu mă mai joc De-a mijoarca, astfel că taciturnul Siegfried nu
avu încotro și trebui să-și dea, cu chiu, cu vai consimțământul,
să se facă nunta.
Fratele mamei nu l-a acceptat niciodată pe tata. El era un
mare artist, un pictor renumit și n-a fost deloc entuziasmat că
a ales un pârlit ce n-avea decât un pol în buzunar, la
nuntă.
Tata provenea dintr-o familie numeroasă, avea zece frați,
plecase în lume să își facă un rost și-o întâlni pe mama în tabăra
de la Poneasca. El era profesor de sport și făcea gimnastica de
înviorare, în fiecare dimineață, cu elevii. Ea era profesoară de
geografie și asista zilnic la gimnastica de înviorare, căci era
comandant-instructor la detașamentul clasei a șasea și spunea
că elevii echipei ei sunt prea mici pentru a-i lăsa neînsoțiți și
nesupravegheați chiar și la gimnastica de înviorare. Cert e că
a fost dragoste la prima vedere și după câteva zile, mergând să
viziteze împrejurimile, tata s-a oferit să-i fie ghid mamei. Cunoștea
locurile, știa deznădejdea celor ce veneau să se interneze la spitalul
din Marila. Mulți dintre bolnavi ajungeau acolo când erau în fază
terminală, când apucau să-și verse plămânii. Unii dintre ei erau
aduși la spital și uitați. Familiile nu mai vroiau să-i ia acasă. Asta
da, problemă! Cu ce a impresionat-o Lucian pe Anne-Marie? Cu
povești triste despre bolnavii de tuberculoză sau fiindcă i-a spus o
grămadă de lucruri despre Valea Almăjului, Cheile Nerei, Munții
Banatului? Nici una, nici alta! A dat-o gata când i-a cântat la chitară
un cântec de-al lui Brassens, Jai rendez-vous avec vous137 și mama,
care se afla lângă pârâul Poneasca și-și împletise ca și copilele
o coroană din margarete de câmp, și-a pus coroana pe cap ca o
naiadă, și râzând, în bătaia soarelui, se uită țintă la tata și-l întrebă:
Doar atât? Apoi, tot râzând, a adăugat: Nu sunt o zână efemeră,
voi fi de-a pururi zâna ta, chiar dacă tu mă vei iubi pentru o clipă,
chiar dacă mă vei părăsi, chiar dacă tu mă vei uita!...
Tabăra de la Poneasca ne aduce pionieri
Pionieri din toată țara, soli ai mândrei primăveri...
În tabăra de la Poneasca m-au zămislit ei pe mine. Tata o
iubea prea mult pe mama ca s-o părăsească în situația în care se
afla. Timpul și faptele au dovedit marea dragoste a tatălui meu
pentru Anne-Marie.
- Câți copii au posibilitatea să participe la nunta părinților?
Puțini. Vă spun eu, dar eu mă număr printre puținii aceia și pot
să vă zic că m-am zbenguit trei zile și trei nopți în palatul de vis
al mamei, fericit de fericirea lor.
Cu toate că mai târziu au venit să încununeze iubirea ce
sălășluia între Lucian și Anne-Marie, sora mea, Nicole, fratele
meu, Andrei și mult mai târziu Francisca, eu am fost și-am
rămas preferatul mamei. Între mine și ea era o legătură specială
căci eram rodul dintâi al iubirii.
- Câte drăcovenii nu făceam când eram mic? Îmi amintesc
că-mi plăcea să desfac borcanele de compot, să le beau siropul
și-apoi le puneam la loc, liniștit. Câte borcane de compot au
prins mucegai din cauza asta, vă închipuiți, dar mama nu se
necăjea și nu mă certa niciodată, din contră, ca să se liniștească
pentru isprava făcută, începea să fredoneze Jai rendez-vous
avec vous, zâmbea și-mi spunea:
- Iar ai dat iama prin cămară?
Eu tăceam chitic și, prins cu musca pe căciulă, în ziua aceea
eram cel mai cuminte, repetam la flaut, săream să-i schimb
scutecele Franciscăi și câte nu făceam, fără să mi se mai
spună, numai să-mi spăl păcatele în fața mamei, care nu mă
pedepsea decât cu privirea. Ochii ei adânci și negri mă țintuiau.
O surprindeam de multe ori cum mustăcea, iar privirea ei
parcă-mi spunea:
- Știu, ai s-o mai faci și altă dată! Și-o mai făceam...
Un eveniment tragic avea să spulbere bucuria căminului
nostru de cleștar. Bunicul, tatăl mamei, s-a îmbolnăvit și ea, ca
orice fată vrednică, a stat la căpătâiul lui, zile în șir. Tata încerca
să se descurce cum putea. Avea pe capul său patru puradei care-l
luau de odihnit și el sărmanul ca să nu o supere pe mama, nu
îndrăznea să-i spună să se mai ostoiască cu plimbările pe la cel
spital. După un veac de așteptări și chin, mama a ajuns singură
la concluzia că trebuie să trăiască pentru noi, că oricât de mult
l-ar fi iubit pe tataie, el avea o vârstă, iar noi, puii ei, tânjeam
după ea. O singură noapte a lipsit de la căpătâiul bunicului, dar
în noaptea aceea a fost o vijelie de nedescris. Cerul era brăzdat
de fulgere și tunete, ba se lumina ca de ziuă, ba se lăsa o beznă
groasă, ba era roșu ca focul, ba alb ca spuma mării, ba negru ca
tăciunele, niciodată albastru. Copacii au fost smulși din pământ,
sârme de telegraf flendurau prin văzduh ca niște harpii și ploaia
s-a dezlănțuit c-un muget puternic de parcă cerul și pământul
ar fi încheiat pact ca apa ploii să spele toate păcatele fetelor
rătăcite.
- Așa se întâmplă în fiecare an, a spus Oma, de Sfântul Ilie!
A doua zi, când a ajuns la spital, mama avea să-l găsească
pe tataie dus în lumea celor care nu cuvântă și pentru că ea a
fost cea care l-a găsit stană de piatră, cu unghiile ca la moroi și
de-un albastru-verzui, a avut un șoc. Îngerul a strigat ca în Chi
Mai a lui Morricone și mama, frumosul stânjenel al tatălui meu,
a început să se ofilească...
Într-o dimineață m-am trezit la ora 04:44 și m-am sculat din
pat pentru că nu mai puteam dormi. Cu mine se întâmpla ceva
ciudat. Lângă patul meu aveam un deșteptător numeric, adică
fără cadran, doar cifre. Foarte des mă uitam la ceas și atunci era
ora 10:10, 11:11, 03:33... și în dimineața aceea limbile ceasului
arătau ora 04:44. L-am întrebat pe prietenul meu, Camille, care
este matematician, cum de se întâmplă asta, dar n-a știu să-mi
dea un răspuns, habar n-avea. Nici eu nu știam cum și când se
întâmplă, de obicei o dată pe săptămână, râdeam în sinea mea
că nu-mi pot explica ce înseamnă asta, doar constatam că e așa.
Cu o zi înainte mâncasem la restaurant tzatziki138 și n-am putut
să dorm prea bine. Am coborât să iau micul dejun. Mama era
cu foarfeca în mână și râdea demențial în fața oglinzii. Stătuse
trează toată noaptea și ciumpăvise hainele tuturor, doar ale mele
au rămas neatinse. Îmi amintesc și-acum cum plângea Nicole,
era domnișoară, vroia să iasă la o seară dansantă și nu mai avea
nici măcar o treanță ca să arunce pe dânsa. Doar atunci tata a
înțeles că Anne trebuie internată.
De câte ori o apucau crizele, eu eram cel care avea darul
să-i tempereze ieșirile. Mă apropiam tiptil, o luam în brațe, îi
vorbeam și stăteam așa înlănțuiți până venea salvarea. Când și
când îi cântam cântecul lui Brassens care reproducea un poem
de-al lui Corneille, Stances à Marquise:
Marchiză, iată, mi-e fața
Puțin zbârcită,
Amintiți-vă că la vârsta mea
Nu veți valora mai mult.
Timpului îi place să aducă un afront
Celor mai frumoase lucruri:
Va ști să vă veștejească trandafirii
Precum mi-a zbârcit și mie fruntea...
Nu știu de ce cântecul acela o liniștea, dar știu că Brassens
adăuga și gluma lui Tristan Bernard:
Poate că voi fi bătrână odată
Totuși am 26 de ani, bătrâne Corneille
Și-ți fac în ciudă între timp.
Asta mă face să-l regândesc pe Georges Brassens...
Un aperitiv grecesc care este utilizat și ca sos pentru mai multe tipuri de mâncăruri
- Vă dați seama cum am crescut noi, cei patru copii, într-o
casă în care nu aveam voie să ținem cuțite, foarfeci, furculițe,
într-o casă în care în orice moment se putea întâmpla ca mama,
zeița noastră să fie pusă de îngerii negri în cămașa de forță? Noi,
frații, am fost foarte uniți, de multe ori ne înțelegeam din priviri,
dar numai eu aveam o legătură specială cu mama, căci numai
mie îmi plăcea Brassens. Și‑acum, ajuns la anii senectuții, sunt
de acord cu Brassens care a scris credo-ul său într-un cântec ce
reprezintă aproape și credo-ul meu, Necredinciosul.
|
Dorina Măgărin 11/2/2020 |
Contact: |
|
|
