O cină in oglinda timpului
Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia așteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ți fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună și, în timp ce spuma albă se lipește de buzele noastre, am să-ți destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, știu
Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumusețea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezește la viață... Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele
Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obișnuită. Mașina se strecura printre livezile ce începeau să-și întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiți de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-și arate frumusețea
Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseța cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri prețioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, și mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobișnuită ce mă aștepta. Cele 13°C, vântul și ploaia nu promiteau nimic bun. Și totuși
Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceața timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timișoara, la prietena mea, acum intenționam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz
în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.
Aș dori să trăiești cu mine aceste momente. Urmează-mă
Încearcă să rămâi lângă mine
Mă apropii cu toate simțurile treze de o poartă grea, făcută din lemn și fier forjat. Știu, simt că în această seară mă va așteapta ceva unic. Observ, cu o ușoară mirare, cum ușa se deschide fără zgomot, mișcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare și plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia și dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conștient că m-am scufundat, împreună cu însoțitorii mei, în istoria unei femei ieșite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitații contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.
Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respirației, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colț. Mă bucură prezența lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face față înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Știu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica
Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-și evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihnește scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Știu că această femeie fermecătoare și inteligentă este o maestră a flirtului. Își folosește cu iscusință evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până și aluniță lipită de pieptul, ce se ridică și coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină - pe noi, oaspeți ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce și-a găsit, în sfârșit, drumul spre ținuturile străbătute de râul Neckar - deja la intrare.
Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg - renovate și lărgite, la dorința amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Și în această seară sunt 30 de invitați. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un așa-numit dineu de formă, la care doar 12 dintre noi se vor putea așeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toții. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ține în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc își are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aș dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt șoptite și doar ochii urmăresc mișcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceașcă de porțelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului și nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porțelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte și amestecate cu frișcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorțișoarei învăluie și crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuși, de la acea exclamație a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: Ce ridicule baroque!
Și totuși, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoționalitate (con affecto)
Muzica lui Händel, Vivaldi și, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucerește prin noile reguli ale compoziției. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârșitul perioadei muzicii baroce, dar bunătățile înșirate în fața mea îmi redau buna dispoziție.
Priveliștea pateului de vânat, lângă care o linguriță de marmeladă din fructe de pădure rotunjește armonia, dezmiardă papilele mele gustative și mă determină să mă scufund într-o bucurie culinară de neuitat. Feliile de pâine proaspătă, făcută din alac și unse cu untură de porc, sunt un preludiu reușit al fripturii de clapon umplut cu o felie de sfeclă roșie învelită în slănină. Lângă friptură ni se servesc inele fierte de praz, alături de cuburi prăjite de păstârnac.
Cu 277 de ani mai târziu ar fi inimaginabilă o garnitură fără cartofi și roșii, dar, în acest an, 1736, aceste legume nu se mănâncă încă la Ludwigsburg.
Vinurile bune ale regiunii ne dezleagă limbile. Până și contesa Wilhelmine von Grävenitz începe să ne povestească despre marea dragoste născută între ea și ducele Eberhard Ludwig. Nereușind să divorțeze, ducele se leagă printr-o căsătorie morganatică cu Wilhelmine în anul 1707. Mariajele morganatice se încheiau între parteneri inegali în ceea ce privește rangul social. Deși ducele îi acordase titlul unei contese, dăruindu-i moșii întinse, palate și o sumă mare de bani, totuși Wilhelmine nu are poziția necesara unei cununii normale. Într-o mezalianță, partenerul aflat pe o treapta sociala inferioara și copiii rezultați din această legătură nu aveau drept de moștenire. Aceste legături mai purtau numele de căsătorii pe partea stângă (Ehe zur linken). Probabil că de atunci protocolul scris sau nescris al societății, prevedea ca soția să stea la dreapta soțului, iar cea recunoscută doar printr-o unire morganatică, la stânga lui. Ducesa își acuzase însă cu succes soțul de bigamie, împăratul alungând-o pe Wilhelmine în anul 1707 de la curte. Plin de iubire, Eberhard Ludwig o urmează în același an la Zürich, readucând-o în suita lui, după ce o căsătorește cu un conte sărăcit din Boemia, care avea atât cinci nume onomastice, cât și 70 de ani. Ce vârstă matusalemică pentru acel timp!
Te întrebi acum și tu cum s-a simțit această femeie inteligentă și atractivă în această relație, care i-a dăruit o mare dragoste, multă influență politică, bogăție, dar și multă suferință?
Wilhelmine von Grävenitz ne descrie, în timp ce lingurițele noastre se afundă în desertul alcătuit din griș cu lapte și gem de prune, dramatica cotitura, de data aceasta ireversibilă, a cursului vieții ei. Moartea singurului urmaș al ducelui, în anul 1731, îl determină pe acesta să se reîmpace cu soția să. Trebuia să-și facă datoria de a asigura ducatului un urmaș legal.
Evantaiul acoperă scurt timp obrazul contesei. O aud povestind, cu o voce scăzută, tristă: Ascultând sfaturile celor din jurul său, m-a alungat, mi-a luat domeniile și m-a încarcerat timp de un an. Poate că în adâncul sufletului mai ținea puțin la mine, căci, după un an, mi-a redat libertatea și m-a despăgubit pentru proprietățile pierdute, dându-mi 150.000 de guldeni. În anul 1732, m-am refugiat la Berlin
Revin însă uneori, poate nici eu nu știu de ce, tocmai în acest an 1736, an în care fericirea mea s-a stins
an în care iubirea mea a devenit doar o iluzie
Uneori cred, însă, că, alături de voi - cei care ați stat la masa mea, care mi-ați degustat vinurile și v-ați ospătat din bunătățile curții Württemberg - îmi voi regăsi puterea spirituală.
Mă ridic, luându-mi rămas bun. Mă conduce câțiva pași spre ușă
În timp ce vântul se ascunde în încrețiturile paltonului încă deschis, o aud șoptind: Da, uneori sper că cei ce-mi ascultă cuvintele mă pot iubi
căci, spune-mi și tu: Ce reprezintă o metresă chiar renumită dacă a pierdut dragostea?
-------------------
Julia KAKUCS
Frankfurt, Germania
18 iunie 2020
|
Julia Kakucs 6/22/2020 |
Contact: |
|
|
