Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Un cincinal în paranteză - Vremuri de foarfecă –

Era la scurt timp după 1989, dacă nu mă-nșel în anul următor, sau cel mult în vara anului consecutiv. Ce vreau să spun este că trecuse suficient timp pentru ca unii dintre noi - cei din generația crudă și tânără de pe atunci - să înțeleagă că, pentru a-i ajunge din urmă pe capitaliști, România urma să aibă nevoie de mult mai mult decât de deceniul pronosticat de „pesimistul” sociolog Siviu Brucan.

În mintea noastră, la elanul pe care-l simțeam, trecerea ar fi făcut bine să se instaleze instantaneu!
Astăzi se știe că acele paranteze de apnee din istoria României s-au extins peste mult mai mult decât cei „minimum zece ani”, prevestiți probabil cu generoasă bunăvoință și cu optimism precaut, de mult hulitul Silviu Brucan. Ce nu-nțeleg eu până astăzi este de ce ne doream noi să fim tocmai capitaliști, căci, pe de altă parte, tot noi eram cei care, făcând uz de mințișoarele noastre bine antrenate și de realismul pe care volens nolens ni-l inoculase traiul precar, condamnam pe bună dreptate practicile neomenoase ale bișnițarlor avizi de bani și ale politicienilor corupți, care nu făceau altceva decât să imite ce vedeau prin Occident.

Există însă undeva, adânc îngropată în codul nostru genetic, o credință oarbă în bunăvoința destinului, un fel de filosofie a încrederii, care face atingere cu instinctul de conservare, generând acea nezdruncinată convingere, potrivit căreia „nenorocirile grave nu ni se întâmplă nouă, ci doar celorlalți”.
Așa că ne duceam încrezători spre vest, convinși de faptul că „mai rău decât aici, nu poate fi oricum”. Și n-a fost. Dar nici mai bine. La fel ca racilele capitalismului, nici Covid-19 nu ține seama de granițe și nu se sfiește să ne calce pragul, oriunde am fi.

Dar revin la acea vară, mai precis la una din zilele ei, în care eu, aflându-mă pe trotuarul din fața Gării de Nord bucureștene, așteptam autobuzul care face cursa de Otopeni. Mă duceam să-mi iau rămas bun de la o pereche de prieteni care, asemeni multora dintre noi, se decisese să ia viața de la capăt în Canada.
Nu era prima mea despărțire de acest gen. Tivite cu speranțe și cu iluzii discret înăbușite sub pătura aparentei indiferențe față de debandada supranumintă economie de piață cu iz autohton, acele sobre ultime întâlniri marcau punctual faza trezirii noastre lente la sordida realitate postdecembristă.

Eram în toane bune. Era una din acele zile în care, dis de dimineață, simțind inspirație, întinsesem mâna spre foarfeca aflată mereu la îndemână lângă oglinda din baie și îmi tăiasem singură părul. Rezultatul, o tunsură modernă, scurtă, în stilul unei (ne-)intenționate neglijențe studiate, îmi reușise destul de bine. De fiecare dată când procedam așa, aveam impresia că capul mi se aerisea nu doar pe dinafară, ci și în interior, gândurile rele risipindu-se, iar judecata se limpezea. Nemții folosesc expresia „kühler Kopf”, pe românește „cap răcorit”, pentru a descrie starea de luciditate. Ei bine, eu mă simțeam în stare să gândesc “la rece”.

Reflectam asupra foarfecii mele de croitorie, care-mi servise drept instrument de limpezire și mă-ntrebam dacă prietenii mei, cei din cuplul emigrant, priveau plecarea definitivă tot ca pe un fel de act de tăiere a odgoanelor inutile, care le încurcaseră pașii până atunci.
Reveria mea fu însă întreruptă brusc de comentariul unui necunoscut:
- Nu te supăra, știu că te deranjez. Uite, pe mine mă cheamă Dan. Știu că sună aiurea, dar... îmi dai voie să te tund?
M-am uitat la el, măsurându-l din cap până-n picioare. Nu era genul meu, părea băiat așezat, ba chiar purta și-o verighetă. I-am răspuns răstit, din pușcă:
- Amice, recunosc, textul ăsta de agățat fete nu l-am mai auzit, dar te anunț că nu mă interesează. Dacă vrei să știi, ai nimerit de-a dreptul cu oiștea-n gard, pentru că eu chiar azi de dimineață m-am tuns.
- Știu că te-ai tuns, se vede, mai ai niște fire răzlețe pe gât. Să știi că dacă tu ai făcut asta singură, ți-a reușit destul de bine. Felicitări! Problema e că mai lipsesc doar câteva retușuri, ca să arăți ca o divă super-sofisticată. Și eu nu mă pot abține să nu-ți spun, pentru că e pasiunea mea să tund. De fapt, sunt profesor de matematică, dar cum îmi place mult geometria...
- Hai Domnule, fugi de-aici, termină cu prostiile, l-am întrerupt eu. Oricum nu te cred. Și de-ar fi așa, eu acuma mă grăbesc!
- Dar nu durează mult, îți jur! E doar un chițibuș. Și nu costă nimic, parol!
- N-auzi măi, că nu?! Și-apoi unde vrei să mă tunzi? Aici pe stradă? Sau în vreun ungher dosit, să mă-nghesui în vreo scară de bloc, obscură? Tu crezi că eu sunt una dintr-alea? Pe bune-acum, băiete, vezi-ți de treabă!
- Zău, nu-ți fac nimic. Numai câteva fire vreau să filez și-apoi las un rând de suvițe mai lungi peste ele. Ai să vezi, o să iasă fenomenal. Uite, întrebăm la frizeria din gară dacă ne lasă cinci minute pe scaunul lor. N-ai ce păți, pe cuvântul meu. Eu tund acasă și Doamne din lumea interlopă, pe bani grei, neveste de miniștri. Și-am mai cerut voie pe la frizerii. Nu-i mare lucru, mai toți te lasă. Hai te roooog!...

Se uita la mine cu niște ochi rotunzi și sinceri. Ca dovadă că vorbește serios, scoase din rucsac o trusă cu foarfeci. L-am privit acră, apoi m-am uitat la ceas, apoi iar la el...
Adevărul este că avea dreptate. N-avea ce să mi se-ntâmple. Apoi, trecând peste frustrarea mea legată de critica la adresa prestației de coafeză, curiozitatea de a mă vedea cu un cap frizat în stil futurist, de revistă SF, mă cuprinse. Constatând că mai aveam suficient timp pentru a prinde următorul autobuz, am cedat insistențelor lui și... la scurt timp ieșeam din frizeria Gării de Nord cu un cap rotund și țepos, de periuță, încoronat de de o aură de fire obraznic ciufulite, fixate cu gel. În viața mea nu arătasem așa de provocator! Cred că astăzi, stilul respectiv s-ar defini drept „gothic“.
În fine, cu pași elastici, conștientă de efectul de șoc pe care-l aveam asupra trecătorilor, m-am îndreptat păre autobuz și am ajuns în ultima clipă la aeroport, gâfâind nevoie-mare.

Pe picior de plecare, prietena mea viitoare canadiancă, îmbrăcată contrastant de decent pe lângă mine, ținându-și în brațe scumpetea de bebelușă proaspăt născută, m-a întâmpinat bucuroasă:
- Ia te uită, nu credeam că mai ajungi. Pe unde te-ai împotmolit dragă?!
- Nu ratam eu momentul!, i-am răspuns trăgându-mi sufletul, după atâta alergătură. Închipuiește-ți că m-a racolat unul pe stradă, care-a ținut morțiș să mă tundă, am adăugat, rotindu-mă mândră pe călcâie, prezentând opera de artă de pe creștetul meu.
- Așa se zice mai nou când operează echipajele de poliție?, mi-a răspuns ea, vizibil amuzată.
- Ăia rad, nu tund, ca minerii, s-a auzit un comentariu de la un necunoscut cu părul lung, care stătea și el la coadă, ținând pașaportul în mână.

Așa s-a încheiat episodul acela pentru mine, părul crescându-mi mai apoi și fiind succesiv „corectat” de navetistul profesor de matematică. Între timp devenise buni amici, el fiind avansat la rangul de „stylist” al întregii mele game de prietene.
Ce mi-a rămas ca amintire de la el este obsesia aceea a purtării foarfecilor asupra mea; în cazul lui, foarfeca era la propriu, în al meu mai mult la figurat.

Am nevoie de foarfeci ca să retez la timp o mulțime de iluzii de care mă despart cu greu, dar care mă împiedică să privesc înainte. Nu tai chiar tot, mai las firele acelea care se așează frumos peste calotă, un fel de „sămânță” pentru imaginație, ca să nu pară viața prea văduvită de bucurii, cioplită dintr-un singur bloc colțos.
Aceeași foarfecă mi se arată acum, în vremuri de coronacriză. Pandemia care ne-a propulsat în miezul stării de calamitate amintește de ultima experiență de acest fel, avută acum treizzeci de ani, când s-a declarat starea de asediu, din cauza convulsiilor decembriste. O situație de alarmă generalizată, pe care generația noastră o cunoaște prea bine și n-a uitat-o, în ciuda trecerii altor trei decenii brucaniste.
Atunci ca acum, sunt vremuri de luat foarfeca în mână, alerta ne obligă să ne ajustăm viețile după nevoile primordiale. Chiar dacă nu strică să ne repliem pe lucrurile care contează cu adevărat, aruncând peste bord balastul inutil, operațiunea doare. Măcar de-am fi la fel de fericiți după încheierea ei, cum eram eu când îmi reușea tunsoarea!
Restricțiile actuale se compară nu cu emigrarea peste Ocean, ci cu mutarea pe o nouă planetă, una primenită (sperăm). De parcă mâna Domnului taie cu o foarfecă ascuțită bunurile noastre cele mai dragi: oameni pe care-i iubim, libertatea, banii, munca, pasiunile, plăcerile, ambițiile, capriciile...

O altă foarfecă, desemnând spirala ascendentă a consumului scăpat de sub control, ne era descrisă odinioară de pătimașii politrugi comuniști, care-o puneau la zid, plini de patos: foarfeca discrepanței dintre bogați și săraci. Din păcate și-a extins spectrul peste întreaga planetă, înghițind toate statele, indiferent de sistemul lor politic. Nu mai este un apanaj capitalist și e cert că, după depășirirea „momentului Covid”, săracii vor fi mai săraci iar bogați mai bogați. Soluția introducerii unui venit unic, identic pentru fiecare om, ne sperie mai ales pe noi, cei care știm că „egalizarea socialistă” nu a funcționat.
Cu puțină fantezie, imaginea acelei foarfeci se suprapune perfect peste videoclipul de coșmar al formației Pink Floyd, „The Wall”: interminabile rânduri de soldați, care mărșăluiesc mecanic, „forfecând” pământul, vestind războiul. Aici și acum e improbabil să se ajungă la el. Cu noroc, paranteza Corona va ține poate cel mult un cincinal, zic eu. Sunt pesimistă, sau optimistă? Pe ce mă bazez?

Așa cum iarna lui ´89 s-a înscris în calendar ca un eveniment destul de punctual, chiar dacă întunecat, avem șanse ca și COVID-19 să intre în istorie doar ca o secvență trecătoare, fără urmări conflictuale armate. Dar asta nu depinde de noi, sau nu numai de noi...
Pe Silvu Brucan nu-l mai pot întreba, dar sociologul norvegian care a prezis căderea Cortinei de Fier cu mulți ani înainte ca ea să devină realitate, pe când mai nimeni nu îndrăznea să spere în miracole, trăiește. Nonagenarul Johan Galtung l-a cunoscut chiar și pe Brucan, purtând cu el discuții amicale, uneori în contradictoriu. L-am întrebat ce crede despre viitor și mi-a răspuns:
„De fiecare dată când omenirea s-a aflat la o răspântie, trecând prin grele încercări, au urmat faze de înflorire ieșite din comun. (...) Istoria noastră este o istorie a supraviețuirii, în ciuda tuturor obstacolelor, în pofida lor, oricum, mereu...”
Doamne dă!


...........................................

Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania,






Gabriela Căluțiu Sonnenberg    6/3/2020


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian