In dialog cu preotul Mihalache Tudorică
Ion Jianu: Părinte-scriitor Mihalache Tudorică, sunteți în ajunul intrării în clubul septuagenarilor (interlocutorul nostru este născut pe data de 1 iunie 1950), motiv/subiect pentru această conversație.
Vă adresez o întrebare, care de obicei se formulează la finalul unui interviu: ce carte aveți, dacă aveți în lucru? Una de evocări memorialistice? Ați avut privilegiul unor întâlniri providențiale, printre care și cu marele duhovnic părintele Galeriu.
Mihalache Tudorică: Vă mulțumesc, în primul rând, că ați bătut la ușa vârstei mele, când mă pregătesc să ajung la capătul anilor pe care Dumnezeu i-a dat omului. Și de aceea, de aci încolo, de va mai fi, va fi din mila Lui.
Însă, chiar dacă întrebarea dumneavoastră este una de final, de multe ori, sfârșitul poate fi un nou început.
Din experiența mea, dar și a altora, totdeauna rămâne o carte nescrisă. De aproape doi ani, încerc să termin o carte de poeme cusute pe la margini cu brâie de lumine, gen Cântarea Cântărilor și în fagurii cărora să torn iubirea unui om sacerdot, care nu a reușit să-L iubească pe Dumnezeu, mai mult decât l-a iubit Dumnezeu pe el.
Tot cu această ocazie, mărturisesc că nu mi-am propus niciodată să-mi scriu memoriile, socotind că multe din amintirile mele poartă o încărcătură atât de intimă, încât și-ar fi pierdut tainicul și frumusețea, precum o fotografie scoasă din ramă, în cazul de față din rama sufletului.
Dincolo de aparențe, cred că mie la naștere, cele trei mi-au dat tristețea și lacrima ochiului. De aceea, nu am crezut niciodată, ba chiar m-au speriat de moarte, ochii care nu au plâns niciodată.
Îmi aduc aminte de părintele meu duhovnic, Profesorul Galeriu, care, atunci când mă spovedea și când îmi vorbea despre cele sfinte, îi plângeau ochii, darul inimii sale.
Douăzeci de ani m-am lăsat construit și modelat de această extraordinară personalitate a Bisericii și gândului românesc.
Când îmi vorbea, pur și simplu îi ardeau cuvintele în gură și gândeam că s-a coborât din Cer numai pentru mine.
Greu încercat de avatarurile relelor vremii ateiste a plătit teribil dreptul de a crede, de a se ruga și de a mărturisi adevărul.
Când m-am preoțit eu, când am primit Sfânta Taină a hirotoniei, a venit special de la București, pe o iarnă cu zăpadă multă, să vadă cum îmi șade cu epitrahilul pe piept.
Seara, când a ajuns la Craiova, a luat autobuzul spre Ișalnița și de acolo a venit pe jos la Mihăița cale de patru kilometri (Mihăița este satul din Dolj unde părintele Mihalache Tudorică a fost preot în anii *70, n.a.).
În jurul orei 20.00 am auzit strigând la poartă: frate Mihalache, frate Mihalache! Era părintele Galeriu, acoperit de un strat gros de zăpadă. Și cum casa parohială era ocupată abuziv de dispensarul medical, eu nu aveam decât o cămăruță de șase metri pătrați. A trebuit să mă duc la niște vecini să-i încălzesc o camera pentru dormit. Abia l-am convins, pentru că sfinția sa zicea că poate foarte bine să doarmă și pe jos.
De fapt, prietene Ion Jianu, amintirile omului sunt tot așa de lungi ca și viața sa.
Dintr-o întâmplare fericită l-am cunoscut, cu un an înainte de a muri, și pe Tudor Arghezi, la Mărțișor, unde preot era părintele meu, profesor la Seminar, Ion Ionescu.
M-am bucurat de prietenia extraordinară a unor personalități, ca mitropoliții Nestor Vornicescu și Bartolomeu Anania, cea a lui Aurel- Dragoș Munteanu și Adrian Cioroianu, Marin Sorescu și Ovidiu Ghidirmic, marele teolog Dumitru Stăniloae, preot profesor Mircea Chialda.
Ion Jianu: Eseist, preot remarcabil de inspirație religioasă, prozator cu un limbaj din alte vremuri ( Creangă al Olteniei, cum vă percepe Moldova)
Referindu-se la un poem de-al dumneavoastră, renumitul critic literar Ovidiu Ghidirmic v-a perceput "arghezian" și a afirmat că de la Tudor Arghezi nu a mai citit o asemenea poezie. Prin ce v-ați singularizat în limba română?
Mihalache Tudorică: O anume afinitate culturală a existat; Arghezi a fost călugăr în tinerețea lui. Nu se despărțea niciodată de Biblie, iar când era obosit, noaptea, începea să citească psalmii biblici.
Din acest punct de vedere, pot spune că, într -un anume fel, avem experiențe comune. Într -un anume fel, eu am căutat să dau o altă notă psalmilor mei.
Aș compara opera mea poetică, dramatismul acesteia, cu un țipăt al omului și preotului din mine față de desacralizarea lumii de astăzi, care s-a întors cu spatele către Dumnezeu și cerul Lui făcând din piaștri și altfel de bani, noi dumnezei ai acesteia. M-a frapat frumusețea omului lui Dumnezeu de ieri și sluțirea celui de astăzi. Pierderea identității creștine de astăzi este mai gravă chiar decât moartea, deoarece deșertul lăuntric din omul de astăzi l-a desfigurat și pe dinafară.
Sunt pur și simplu descumpănit, turma și-a alungat păstorii și rătăcește pe o câmpie stearpă și, pierzându-și așa punctele cardinale, nu vrea să mai știe nici când răsare soarele și nici când apune. Nici Luna nu mai răsare pentru nimeni.
Icoanele plâng pe pereți, iar crucile dau și ele să cadă peste mormintele uitate.
Atâtea bălării au crescut peste părinții din cimitire încât dacă ai trece noaptea pe acolo i-ai auzi plângând prin adâncuri.
Creștinismul a fost al patrulea picior al mesei civilizației europene, nefiind pomenit vreodată în Constituția Europei Unite. Occidentul, îmi spunea un părinte bătrân și cuminte, care a conferențiat de multe ori pe acolo, ar trebui reîncreștinat.
De aici dramatismul poeziei mele.
Nici pomeni nu li se mai fac. Mi-i închipui ieșind din gropi și intrând în sate cu străchinile goale: Sunteți acasă? Sunteți acasă? Dați-ne mâncare, dați-ne mâncare!
Nu mai este nimeni acasă... Unde sunteți, unde sunteți?. Și se întorc înapoi cu străchinile goale
.
Când scriu aici aceste gânduri, un plâns nesfârșit mi se așterne pe gură.
Ion Jianu: Ultima cartea publicată în 2018, "SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS, este un volum greu - și la propriu și la figurat - și cu o dedicație specială: "Soției și coroanei mele regale, preoteasa Elisabeta".
Ce ar trebui să știe cititorul despre chinul, ca să spun așa, al acestei cărți fundamentale?
Mihalache Tudorică: Într-adevăr, este ultima mea carte apărută și asta din două motive bine întemeiate.
Primul, să-l dedic preotesei mele la umbra căreia s-a scris toată opera mea. A fost ultimul dar închinat mamei copiilor mei, cu bucuria de a fi avut-o alături toată viața, pentru că ea m-a făcut foarte bogat cu ea însăși și, în același timp, cea mai frumoasă poveste a vieții mele.
Să știe ea că, după ce nu a mai fost, i-am pus chipul între icoane, ca s-o văd mereu și eu și copiii mei să ne rugăm și ei.
În al doilea rând, din dragostea față de cititorii mei, le datoram această carte, adunând la un loc cuvintele așternute de mâna și de inima mea. Este o carte greu de citit și creează coșmaruri. Este un dialog dramatic al omului cu omul, dar mai ales al omului cu Dumnezeu din Cerul de sus, prima noastră acasă.
Este, de fapt, o antologie poetică. Mi-a fost atât de greu când am scris poezia, de parcă o scriam pe mine cu cuiul.
Poezia mea este poate și o rană, care nu se va vindeca niciodată. Va rămâne mereu sângerândă și vie. Durerea este viața ei și singurătatea celui care a scris-o se adaugă cu asupra-măsură.
Cartea asta nu are nume, ci numai întreabă, dar poate că nici eu nu am nume, numai Dumnezeu le va lega pe toate sau le va dezlega pe toate. El le alege și tot El le hotărăște pe toate.
Ion Jianu: Sunteți de o vreme încoace un om retras, aveți suficiente motive de supărare
"Ai căzut, ridică-te, plângi, șterge-ți lacrimile și mergi mai departe", cam așa vă spunea părintele Galeriu la despărțire
Mihalache Tudorică: Prietene, bătrânețea nu vine niciodată singură, le adună pe toate din viață și ți le pune grămadă pe umeri. Toate grijile, muncile, căderile pe gânduri, greutățile, le adună într-o bocea și ți le pune în față să le porți și nu să le numeri, nici să le întrebi cum le cheamă. Toate așa de-a valma.
Nici nu m-am retras din lume, nici n-am fugit de ea, ci numai așa, m-am dat puțin la o parte, mai pe la margini. Un fel de "călugărire" în rugăciune în viață și în spirit. Numai eu și gândul, numai eu cu trecutul, numai eu cu mine. De aceea, la bătrânețe aproape că nu mai știi ce să faci cu tine, dar și nici ce să te mai faci cu tine însuți.
Mergi mai departe, dar cât și încotro?
La un moment dat, trebuie să începi să cobori scările. Eu am început să cobor scările și fiecare treaptă în urma mea se prăbușește, ca să nu mai pot urca înapoi niciodată.
Am văzut brazii uscându-se, iar primăvara am văzut cireșii înflorind.
Când începi să mori, te întorci din ce în ce mai mult în copilărie. Mângâi amintirea mamei și a tatălui, a tuturor celor care mi-au fost aproape.
Chiar dacă mă va uita lumea, ochii din icoanele la care m-am rugat nu mă vor uita niciodată.
Și nici ochii preotesei mele nu-i va șterge nimeni din ochii mei.
|
Ion Jianu 5/29/2020 |
Contact: |
|
|
