Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Scurtă trilogie a iubirii părintesti

LENA – PRIMA FATĂ

Se numeau baluri..
Eram la balul de sfârșit de an din clasa a X-a. Aveam 16 ani. O doamne cât de tânăr. Se adunaseră acolo băieți și fete din toate clasele a X-a și a XI-a. Cei dintr-a XI-a se despărțeau de liceu... Era ultimul lor bal. Purtam un costum albastru închis, de scoală, frumos călcat de mama. Cămașa albă cu gulerul răsfrânt peste haină. Teniși negri de sport în picoare. Era pentru prima dată când mergeam la o astfel de petrecere. Mă simțeam bine. Credeam că pot ține pământul pe spatele meu și căutam doar un punct de sprijin. M-am gândit să viu la bal pentru că intrând într-a XI-a trebuia să mă obișnuiesc că peste cu mai puțin de un an mă despart de școală de colegi, de oraș. Asta era mai ușor, dar trebuia să mă despart și de părinți. Gândul ăsta îl amânam mereu.

Un „twist-again” îți spărgea timpanele. Venea de la un patefon adus de profesorul meu preferat. Profesorul de sport. Băieți și fete în sala de sport a liceului. Stăteam lipiți de perete și vorbeam unii cu alții. Toți într-o dispoziție bună. Discuțiile era împarțite între sexe. Vreo doua perechi dansau. Unii stăteau pe niște bănci joase, ce se foloseau la ora de sport. Pe băncile astea așteptam rândul la exerciții. Râsete intermitente și chiote copilărești acoperau muzica din când în când. Toți erau veseli, fără griji... Copii! Cineva a strigat „Tango!”. Bine că a strigat. N-ași fi observat. Eram prins într-o discuție despre profesori. Singurul profesor prezent era cel de sport. Profesorul meu preferat.

Auzind „Tango!”, mi-am spus a venit timpul de atac, deși nu aveam nici o idee ce v-a urma. Fără direcție m-am îndreptat spre locul unde o grupă de fete râdeau. Am zărit-o pe Lena. O zărisem și la intrarea în sala de sport. Fără voia mea ochii o căutau permanent. Ne-am spus: „Bună..”. C-am asta era discuția mea obișnuită cu fetele în afara orelor de școală. Nu prea lungă discuția, și ea îmi răspundea deobicei, tot „Bună”. Câteodată puțină emoție în răspuns, îmi făcea plăcere.

La Lena îmi plăcea să mă uit. Îi bănuiam sânii tari frumoși, ce-i tresăltau sub bluză la fiecare mișcare. Talia subțire. Picoarele robuste dezvelite de un mini maximal. Mai puțin decât doamna profesoară de geografie permitea! Dar probabil că doamna profesoară dormea la ora asta. Era deja 10 seara. Ce îmi plăcea cel mai mult erau ochii Lenei. Lena avea ochi negrii, mari calzi și glumeți. Știau să spună multe, dar să și ascundă multe. O gura mare roșie mă împingea, la nu știu exact ce, dar îmi făcea bine, îmi crea vise...

M-am oprit în fața ei, fără să scot un cuvânt. Eram convins că ea se întâlnește minimum cu toți băieții din școală. Nu mă deranja asta acum. Eram prins în mreaja magnetică a dorinței. Dorința „de ce?” nu eram deloc sigur! Am început să dansăm. O țineam de talie. Mâinile ei se odihneau pe brațele mele. Mă gândeam cum să o apropii de pieptul meu să-i simt sânii. N-a trebuit să-mi fac probleme pentru mult timp cu asta. După doar câteva minute corpurile noastre erau complet unite. Nu mai știu dacă eram încă la același tango, dar continuam ca și cum e cântecul meu preferat și de neîntrerupt. Cântecul meu nesfârșit. Eram foarte emoționat, foarte excitat.

Multe gânduri neclare mă copleșeau... și atingerea Lenei nu mă lăsa să le deslușesc. De fapt emoția le înghițea și le transforma in dorință. Îmi era puțin rușine de cât de aproape ne era partea din jos a corpului și încercam să-mi împing fundul înapoi. Mi-era jenă să nu mă simtă! Mi-era rușine de jena mea!

M-a simțit. Nu n-a fugit îngrozită! Mi-a luat ușor mâna dreaptă de pe talie și mi-a ridicat-o ca să-i ating sânii. O doamne ce senzație. Atunci am observat că DJ – cel ce se ocupa de muzică – profesorul meu preferat, a redus luminile la minimum. Știa el de ce! Pentru mine era foarte bine. Cred că și Lena era roșie ca racul. Mă simțeam ca o păpușă într-un bibelou de cristal, ce se învârte sub fulgii ce cad generos în jur.

Nu, nu fulguia în sala de sport, era in iunie. O căldură neobișnuită mă făcea să o strâng pe Lena mai tare la piept. Am simțit-o cum vrea să se îndepărteze. Mi-am zis ca exagerasem. Să nu o doară sau poate... „Vrei să ieșim puțin la aer?, mi-a șoptit. E îngrozitor de cald...” a continuat și m-a sărutat pe ureche. Wow ce senzație. Eram ca într-un film pe care încă nu-l văzusem, dar voiam să nu se termine.

Fulgi de lumină ne-au urmărit când am ieșit pe ușa din spate a sălii de sport. Era mult mai bine afară intr-adevăr. Era răcoare. Ne țineam de mâna, deși corpurile ni se doreau până la durere. Mie îmi lipsea apropierea de înainte. O căutam cu ardoare, nu știam cum să reiau apropierea, de unde ne oprisem. Eram amândoi parcă legați într-o sfântă mișcare, la unison.

Nici nu știu când am ajuns în spatele sălii de sport, plutind. Lânga gard era un nuc uriaș. Lena s-a oprit. Eram luminați doar de razele albe, gălbui ale lunii ce pătrundeau printre crengile nucului bătrân. Lena mi-a spus: „Aici e mai bine, înăuntru era foarte cald”. M-a apropiat de ea și ne-am sărutat. Era ca un vis, nu tu cuvinte, nu tu jurăminte, doar căldura sărutului, doar umezeala lui. Mâinile ne erau încolăcite în jurul corpului celuilalt. Nu știam unde începe ea și unde mă termin eu. Dorința cărnii era convulsivă. Nu-mi era frică de nimic și de nimeni, doar nerăbdarea mă controla... Ea era ceea ce mă conducea! Nerăbdarea de înca nu știam exact ce, deși doamne cât intuiam asta.

Lena și-a descheiat bluza, și și-a scos sutienul. Avea sânii perfecții, de fapt așa cum mi închipuiam eu. Am simțit că o înghesui în copac. Dar nu mă puteam mișca. Dupa o pauză lungă de sărutat necesară ca să ne regăsim respirația (pauză probabil automat făcută), doar pentru o secundă, gura mi s-a îndreptat spre sânii ei. Ca un om mort de foame spre un sandvici dumnezeiesc. Nu cred că, Columb a simțit ce simțeam eu. Dar mă simțeam că descopăr ceva unic.

Am simțit cum corpul ei mă acceptă și–mi ține capul între mâini, mângâindu-mi părul castaniu, în timp ce picioarele îmi cuprinseseră talia. Probabil că ăsta era al nouălea cer, mi-am spus. Ne-am sărutat din nou, buzele-i puțin sărate nu le puteai lăsa pentru o clipă, te căutau continu. Am simțit parcă cum gura, ochii, mâinile, mi-au devenit independente. Fiecare dupa ritmul ei făcea ce vrea în independența cucerită. Mângâiau Lenei corpul în încercarea de a găsi un miracol ascuns, dar și a pastra la infinit miracolul clipei. Mâna ei stângă m-a depărtat puțin de ea, și-a scos chiloții și i-a pus pe o creangă. Fără puterea de a stăpâni organele mele independente, am lăsat-o pe Lena jos pentru o clipă, mi-am scos pantalonii și chiloții sărind într-un picior, i-am agățat de copac pe aceași creangă, peste ai ei.

Mă simțeam în afara spațiului, în afara timpului, într-un loc de nimic și de nimeni controlabil. Pluteam pe un covor fermecat. Lena zâmbea. Un zâmbet fericit îi lumina fața. Un zâmbet ce nu-l poți uita vreodată. Eram fericit că Lena e fericită! M-am băgat între picioarele ei. Mușchii încordați ai picoarelor înmpingeau continuu. Lena mi-a schimbat direcția cu mâna ei caldă și mică, eram pe drumul cel bun. Am simțit că nu pot înainta. Sprijinit pe degetele de la picore și trăgând de o ramură a nucului am reușit să o pătrund. A țipat, un țipăt scurt. N-am știut dacă e de durere, de plăcere sau de amândouă...

Dar nu mă gândeam la nimic eram pierdut in căldura umedă a Lenei, și îi căutam gura, simțind că tot ce vreau în clipa asta e să o fac fericită. Am stat așa doua corpuri cuprinse unul in altul în mișcări neordonate, stranii fericite, mult timp. Cât ține oare o veșnicie?

Când ne-am oprit, nu-mi venea nici un cuvânt inteligent, nimic să-i spun Lenei. Ne-am așezat sub copac, pe jumătate goi, Lena ținându-și capul pe umărul meu și eu făcând efort să-i fie cel mai comod posibil. După o clipă (a ținut prea puțin), mi-a spus: „Sunt c-am murdară!”. Astea erau cuvinte pamântești. Coborâsem oare din ceruri. I-am dat batista mea. I-ași fi dat și cămașa, dar batista a fost de ajuns. Mi-a multumit. Mi-am pus chiloții și pantalonii. Eram obosit? Nu deloc! Eram fericit! Descoperisem o parte necunoscută a fericirii. Iar am văzut lumina lunii, mă întorsesem în spațiu vital.

Lena se îmbrăcase și ea. Ne țineam de mâna unul pe celălalt, unul în celălalt. Ea locuia nu departe de școală. Muzica din sala de sport se oprise de mult. La poarta ei ne-am oprit, am vrut să o sărut. S-a uitat spre casă, m-a îndepărtat de ea și mi-a spus: „Pa!”.

M-am întors acasă. Era două noaptea. Speram să nu mă audă nimeni când intru. Casă „vagon”, nu știu dacă știți cei aia. Treci dintr-o cameră în alta. Cu norocul meu, camera mea era după cea a părinților. Am trecut mergând pe vârfuri. Am reușit mi-am spus. Mă dezbrăcam și voiam să mă spăl. Deodata mama apare cu-n pahar de lapte. Mamei n-a trebuit să-i spun nimic. Citea in mine ca într-o carte deschisă. O carte care-i plăcea, o carte pe care o iubea... Cartea ei! N-am să uit niciodată privirea ei. Privirea ei îmi spunea parcă: „Ingeola (băiete) ai facut bine ce-ai făcut, că prea ești fericit acum. Spală-te și la culcare!”. M-a sărutat pe frunte!

***
FIICA MEA

Sunt deja de câtiva ani în țara sfântă. Am venit cu părinții. Ei stau la Haifa. Noi in Bat-Yam, un oraș mai mic pe malul mării. Avem două fete una de 16 ani și alta de 10 ani. Cea mare îmi seamănă. Cea mică e copia nevestei. În situația asta le iubești la fel pe amândoua. Găsești în ele totdeauna ceva ce iubești.

Lucram la "ROADmoto" o mare societate americană. Nesătul să învăț, să câștig, să fiu apreciat, lucram ore nesfârșite la birou. Într-o seară, pe la ora 20:30 mă întorc acasă. Mort de oboseală. Deobicei mâncam la serviciu. Venind acasă, mă spălasem repede și am ieșit la o plimbare pe malul mării. Trebuia să mă întorc la simțuri... Marea e marea bogăție a Israelului! Marea e pentru mine fața ascunsă a pământului. Ea ține Pământul într-o îmbrățișare fatală, nesfârșită, unduioasa. Orice fâșie de pământ se termină undeva în apă, orice sfârșit de apă descoperă un nou pământ. Prima dată am văzut marea în Romania la 19 ani. Marea de aici e ca o prelungire a țării. Ceea ce cu adevărat o face mistica, unică, deosebită. Îl înteleg și pe Cristos de ce a vrut să meargă pe apă!

Deobicei cum intram în casă, fetele îmi săreau în brațe să mă pupe. În trei minute mă simțeam acasă și uitam complet de ziua de lucru, de probleme, de faptul că mâine dimineață începe altă zi la fel ca aceasta.

Mi-am facut dușul și ne pregăteam de ieșire. Din camera fetelor nu se auzeau chicote. Nu era ceva obișnuit. Le-am spus fetelor „Pa!” și ne pregăteam să ieșim. Fiica mea cea mare iese repede din cameră. „Tata, zice ea, Ran vrea sa vorbească cu tine”. Fiind matematician, cam toți colegii copiilor mei au vrut să vorbească cu mine, mai devreme sau mai târziu. Minimum o dată in timpul școlii despre probleme de matematică.

Ran era prietenul lui fiică-mea cea mare. Nu-mi prea plăcea copilul! Nevasta mea spunea că sunt puțin gelos. Cred că avea dreptate, deși nu puteam să recunosc asta în fața mea. Eu gelos... ce prostie!? Și încă pe fiica mea!

„Ok, îi spun lui fiicei mele, spune-i lui Ran să fie mâine la 5 și jumătate, aici la noi. Aaa... nu... Mâine mă întorc tot pe la 20:30. Spune-i să vină mâine, mai târziu pe la 22:00”. „Tată, imi zice fiică mea, Ran e aici și vrea să vorbească acum cu tine”. De orice aveam chef., numai de ceva probleme de matematică acum după 20:30 nu aveam chef. Puteam sta o ora să vorbesc cu fetele și cu soția. Puteam să joc volley în sala de sport a liceului, sau ping-pong la vecini, dar nu aveam puterea să vorbesc cu Ran, acum... Asta-i prea mult! M-am uitat în ochii fiicei mele și am văzut decepția... Asta nu puteam vedea. Nu la fiică mea! „Ok, cheamă-l” zic eu cu vizibilă părere de rău.

Din camera fetelor a ieșit Ran. Era mai mic de statură decât fiica mea. Nu puteam să o înțeleg. Ce o fi găsit ea la el. Nevastă mea avea dreptate nu-i treaba mea. Ran roșu la față ca un rac, foarte intimidat incepe: „Vrem să plecăm Ierusalim la hotelul Ramada! îmi spune el transpirat tot și roșu la fată uitându-se într-o parte. Eu și fiica dumneavoastră ne-am decis și am luat un sfârșit de săptămâna la Ierusalim.” Din camera fetelor fiica mea cea mică își scoate capul fericită să mă vadă încurcat... În sfârșit cineva l-a încurcat pe tata! „Am luat 2 nopți la hotel, continuă Ran, și mergem și la un spectacol de jazz”. Știa cred eu de la fiică-mea că mie îmi place jazzul.

Nevastă-mea era pregătită să o apere pe fiica mea de o ieșire neproporțională a mea. Pe de altă parte îmi făcea semne cu mâna să nu accept propunerea lui Ran sub nici o formă. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg momentul, să diger momentul. Mi-am adus aminte de mine la 16 ani, de Lena, de mama, de siguranța de care ai nevoie ca să fii fericit în anumite momente în viață. Momente ce nu știi dacă se vor mai întoarce vreodată... Ierusalim e mai bine decât plaja din Bat Yam, sau o mașină a părinților m-am gândit eu.

Fiică mea dispăruse încurcată de discuția care înca nu ajunsese la punctul decisiv.
- Fiica mea vrea să plece îl întreb pe Ran?
- Sigur mi-a raspuns el. Am decis împreună.
Și eu eram sigur că vrea.
- Atunci de ce nu-i și ea aici? am continuat eu.

Ran s-a dus in camera fiicei mele și au venit amândoi de mână în salon. Fiica mea era tare îmbujorată. O doamne, ce frumoasă e când e fericită, mi-am zis. E tare frumoasa când e roșie la fața. Și când nu e, tot frumoasă e!
- Ran mi-a spus de Ierusalim, de ce nu m-ai întrebat tu? M-am adresat fiicei mele, deja pe un ton conciliant. Nici un răspuns. Tu vrei să mergi?
- Da! Mi-a spus fiică mea într-o suflare.
- Ok aveți grijă. Ierusalimul e puțin cam periculos. Să faceți chef! am încheiat eu discuția, și să vă distrați la spectacolul de jazz...

Credeam că nevastă-mea v-a fi supărată mult timp cu mine. Dar nu, ea era cu lacrimi în ochi de fericire pentru răspunsul dat. Eram sigur ca ea știe exact cât o să ne coste distracția asta. Și nu ma gândeam la bani. Deși și banii la un nou venit... Dar banii nu aduc întotdeauna fericirea.

Liceul din Falticeni, sala de sport, Lena, Mama. Cred că cineva mi-a dat puterea să mă port așa cum trebuie. Bravo, mi-am șoptit atunci in barbă... Părinții pot ajuta fericirea copiilor!

***

DUPA 30 DE ANI

După niște ani, am fost la Fălticeni, orașul meu natal. La întâlnirea de 30 ani de la terminarea liceului. 30 ani e un timp bun de întâlnit prietenii. Încă îți mai recunoști aproape toți colegii. Îi recunoști și pe cei ce au rămas din profesori. Rămași în viață. E trist dar asta e viața.

La 40 de ani mulți dintre colegi îți aduc aminte de profesori sau de părinții lor așa cum i-ai cunoscut tu. Timpul începe să-ți joace feste. Fiecare a povestit ce face el în viață. Mie mi s-a părut un déjà vu. Când venisem în Israel ca nou venit, puteam să povestesc la servici, noilor mei prieteni, totul despre mine, despre Fălticeni despre România. Nu mă credeau. Nu exista google. Nu puteau știi ce e adevărat și ce nu din poveștile mele. Pe mine totdeauna m-a lovit neîncrederea. Acum mi-am zis... poți spune tot adevărul și așa nu te crede nimeni. Mi-am zis, le spun pe scurt: am plecat din Fălti, am învățat la Iași, am lucrat la București și am plecat în Israel... Mai scurt nu se putea.

Discursul meu a ținut puțin. Mi s-a părut o veșnicie. Eram mai emoționat decât la întâlnirile de afaceri din Israel. Era totuși un fel de plăcere ce doar copilăria, amintirea casei părintești ți-o pot reda. Nostalgia pentru acel timp, acea parte din tine care a trăit acel timp... Pentru nevasta mea era plicticos. O înţeleg. Și pentru mine a fost plicticos la 20 ani de la terminarea liceului ei.

Cu câțiva prieteni din copilărie corespondez. Ei știu totul despre mine. Așa cred eu, totul! Tot ce poate fi crezut. Lena a vorbit și ea. Are un băiat student la medicină la București. Ea e doctoriță. N-am vorbit cu ea din seara aceea de iunie de acum mulți mulți ani. După masa de la un restaurant a urmat muzica. Lena s-a apropiat de mine și mi-a dat un pachețel mic. Era o scrisoare. Câteva rânduri: „Tu ai fost primul meu iubit, scria ea, și pentru mulți ani singurul meu iubit...”. Bănuiam asta! Mi-au dat lacrimile.
- De ce nu mi-ai spus? O întreb.
- Nu știu de ce, mi-a răspuns ea, cu ochii umezi. Păi părinții... Nu puteam să mă lupt cu ei! Am plâns săptămâni de-a rândul, că nu mă lăsau să ies din casă, a continuat Lena.

Am simțit încă ceva în pachețel. Am tras ușor afară. Era o batistă. Era batista mea. Rușinat mă uit la P... bărbatul Lenei. Un tip bine. Dau să pun batista înapoi puțin rușinat.
- Nu-s probleme, îmi spune Lena, el știe totul!

Am tras batista afară din pachețel. Pe ea scria cu roșu „L&R” și era desenată o inimă. Încurcat, ezitând o clipă am dus batista la nas. Nu-mi aminteam exact mirosul Lenei, de atunci.
- Sper că e spălată am întrebat încercând să glumesc?
P... a râs.
- Nu te-ai schimbat de loc, mi-a spus Lena și m-a sărutat pe față.
Oh, viața! După 30 de ani...

La hotel, n-am dormit toată noaptea. Are ceva orăşelul ăsta. Știe să păstreze amintirile. Or poate e nostalgia... Ceva vrăjit te atrage spre el. Știu eu, poate, de data asta nu e orăşelul... Poate e copilăria mea, fără griji, încălzit și apărat de privirile părinților, de dragostea lor absolută fără margini fără condiții. Părinții... Primii pași în viață.

-------------------
Raul ANCHEL
Bat-Yam, Israel
1 Martie 2020





Raul Anghel    3/3/2020


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian