Închinare la Luceafăr
Astru luminos, măsură şi însemn statorniciei,
Al credinţei de mai bine-n viitorul României,
Veghetor la vatra sacră unde rumeneşte slova
Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,
Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolţi,
Lasă-ţi raza să vegheze în a nopţii noastre nopţi,
Pune gândului lumină şi credinţei noastre vrere
Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!
Lui Eminescu
Îţi mulţumesc, mărite domn,
Pentru răcoarea serii
Înmiresmată de salcâm în floare,
Pentru bucium
Şi corn sunând din timpi apuşi
De glorii şi răstrişte, duşi
Cu noi ‘napoi spre Mircea, la Rovine,
Pentru Scrisoarea gândită pentru mine
Şi pentru codrul ce fără ploi sau vânt
Se leagănă întruna
Când în tărie luna
Varsă spre noi nelinişte şi somn...
Îţi mulţumesc, prealuminate domn
Al graiului român din care cresc
Şi dor, şi plâns, şi cântec omenesc,
Spre-a dăinui în noi cât va dura
Sub cerul lumilor ecou de stea.
Unor defăimători mărunţi
Ne-a fost şi regat ţara, cândva-ntr-un zece mai.
Dar rege peste slova zidită-n dacic grai
Rămâi doar tu, poete-luceafăr, care treci
Tot ne-nţeles şi singur parcă din veci de veci,
Să duci prin timpul orb solie-n zare
Cât soarele apune şi răsare,
Că, între regii - robi ai armoniei
Tu eşti chiar împăratul poeziei,
Lumină-n Verbul ce ne-a fost lăsat
De Unicul Luminii Împărat.
..................................................
Şi iată-ne acum în secol-nenoroc
De care zicea unul că nu va fi deloc
Dacă …
În fine, alţii, mai ritos,
Răstălmăcindu-ţi slovele săpate
În cremene de gând eternitate
Cu-nsemnele iubirii – legământ,
Bieţi lătrători la lună, mori de vânt,
Umbre turnate-n umbră de Apus,
S-au vrut, decât lumina ta, mai sus …
Bâiguitori prin necuvântul lumii,
Tot mai străini de înţelesul humii
Însufleţite, ce necugetat
Aţi vrea să-i luaţi şi sceptru, şi regat,
Ca-n locul lui să puneţi pentru o zi
Trufia voastră oarbă : De-a nu fi !
Nedumerire
Nu înţeleg şi pace
cum se face
de-i reuşeşte poetului
„Cel mai chemat din toţi
şi cel mai teafăr”
să-i tulbure
cu limpezimea verbului
botezat în luceafăr
pe toţi fonfii şi flecarii,
găgăuţii şi guşaţii,
altfel spus, pe toţi iloţii
care-ajung prin voia sorţii
chiar stăpânii ăstei naţii
spre-a o face de ocară,
când sub cerul ce ne ştie,
când prin lumea de afară,
cu-a lor zgomote deşarte
tălmăcite-n necuvinte!…
Să nu râzi!
Te uită, ninge!
Tu citeşte-l înainte!
Spune-ţi iar, ca-ntr-un răsfăţ,
Vechiul „Nu credeam să-nvăţ…”
Deşi mult mai bine-ar fi
Să-nvăţăm chiar a iubi
Cât valurile, vânturile,
Ne poartă-n larg necânturile…
Ignoră fonfii cei flecari,
Cu sufletul şi mintea slute!
Ei sunt mărunţii unor mari
Necunoscute...
Nu mai învăţ, ştiu cum …
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată
Mihai Eminescu
Deşi o ştim, a crede că-ntr-o zi
vom prinde să-nvăţăm şi a muri,
ne facem că ni-i greu de-a înţelege,
că viaţa e răstălmăcita lege
înscrisă-n palmă, cu-nţeles nici unul,
că bolta unde-şi are tron Preabunul
nu ne doreşte şi apoi, că zborul
cu aripa, cu gândul sau cu dorul
până la stele nici nu are sens..
O spun şi eu ba o şi cred ades’,
gândind că steaua nopţilor senine
ce s-a născut din haos (ca şi mine ?!)
şi-i este nemăsurii chiar măsură,
va şti poate cu-ntâia arătură
de spaţii sau cu ultima zăpadă
să mă ajungă, încercând să cadă
robită de o umbră de cuvânt,
nu-n ceruri ci la mine pre pământ.
Da, s-a mai spus un nu credeam să-nvăţ
dar îmi părea o formă de răsfăţ
a minţii, un prisos de vorbe care
pentru cuminţii rătăcinzi sub soare
nu-i este omului de vreun folos ;
(de ce să-i întorci sufletul pe dos
când şi aşa, în veşnica-i rotire,
pământul cel din noi e risipire
în vântul vremii fără căpătâi
neştiutor de-amarul nimănui !)
Îmi spun şi eu că nu credeam vreodată
să-nvăţ ştiuta vamă blestemată
dar iată, tu ai şi făcut-o, eu –
frunză în toamna toamnelor de hău
aştept să cadă ultima ninsoare.
De-acum nu mai învăţ. Ştiu cum …
Cătălina
Cu farmecul tău, de Luceafăr râvnit,
Ai fost pe pământ port de tină,
Tărie de taină zidită în vină,
Aleasă mireasă de cer nenuntit
La ceas de înaltă visare, când dor
Iubirile toate de-o sfântă lumină
Nicicând tălmăcită de om muritor.
Şi totuşi aici pe pământ într-o seară
Aflaşi că iubirea nu-i doar pentru-o oară…
Portret de Luceafăr
Îl vedeam şi cu ochiu-nchis :
Era frumos cum numa-n vis:
Un zeu păgân, privire mândră
de un albastru clar de undă
cât să înece-n large zări
marea cu negrele-i corăbii
Pe mişcătoarele cǎrări…
Venea din cerul lui, căzând
în apa mărilor de gând
şi fără veste-o umbră grea
cu noapte mă învăluia
iar briza ca un glas de brume :
Taci ! Din ce vezi, nimic nu spune !...
Când ochii i-am deschis, în zare,
discul din soarele-răsare
o umbră aureola,
albastră, care se făcea
şi pod, şi cale de lumine
între cerul înalt şi mine –
Eu – fir de neştiută iarbă
gata să-nfloare-n land de lavă
sub ochiul rece-al unui mândru zeu
deşertul verde-al sufletului meu.
Ai noştri tineri
Ai noştri tineri la New-York învaţă
Să-mpuşte francul nu să pună bomba,
Apoi se plâng că le e dor de ciorba
Cu leuştean din ţara dodoloaţă.
Dacă-i întrebi de muncă, schimbă vorba,
Dacă insişti, cu zâmbet se răsfaţă
Cum că n-avură şi ei parte-n viaţă
De-o minte pe măsura unui Zorba.
Şi că în lumea largă soare nu-i
Nici boltă ca a Voroneţului,
Doar nişte nori bolnavi, un fel de …scai
Iar unic dialog cu ceilalţi – Hai!
Sensul vorbei acasă nu le mai e ştiut,
Ţărm le e rătăcirea la val necunoscut…
Pe urmele Poetului
Prin urbe dacă trec, adesea-mi pare
că-l văd ieşind de la jurnalul Timpul
pe cel care-a uitat demult
să-şi schimbe-n vreme anotimpul.
Rostesc cuvântul codru
şi oamenii în cale-mi
în arbori se preschimbă,
eu printre ei cutreier,
îi văd cum râd, cum plâng,
cum se-ncovoaie-n vreme,
fără ploi, fără vânt,
îi văd cătând spre ’nalturi‚
’nălţându-se, căzând…
Rostesc cuvântul lac
şi-n lacul de sub pleoape
văd flori de nuferi galbeni.
Şi eu trec de-a lung de maluri…
Peste vârfuri trece lună…
Printre ramuri de arin
Melancolic cornul sună
Mai departe, mai…
Mai suna-vei dulce corn
Pentru mine vreodată?...
Rostesc cuvântul plopi
şi-n cale mi se-aşterne
pustiu de ne-nţelesuri.
Rostesc cuvântul stea
şi cerurile toate
cu mări de stele vin
să mă-ncerce cu noapte,
să-mi spună de-o ne-moarte
pe largul drumul lor
de negrăit mister
şi ard,
ard depărtărilor până ce pier.
Doar una-mi ştie cântul,
doar una-mi ştie plânsul,
doar una-mi ştie gândul
de ne-nţelesuri plin,
mă cheamă cu tăcere
de greu adânc de noapte
şi parcă-mi spune-n şoapte :
Din cerurile toate
am coborât odată
cu tot al meu senin…
Rostesc cuvântul tei
şi-mi cade peste creştet
o ploaie de miresme.
Rostesc cuvântul val,
şi valurile, vânturile,
îmi poartă-n larg ne-cânturile.
Rostesc cuvântul om,
aud cuvântul soarte.
Şoptesc cuvântul om,
aud cuvântul moarte…
Înalţ cuvântul om,
aud vorba iubire
şi cerul tot se frânge
de greu de nemurire :
- Din golul goalei veşnicii
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oară de iubire.
- Tu vrei un om să te socoţi ?
Cu ei să te asameni ?
Dar piară oamenii cu toţi
S-or naşte iarăşi oameni,
Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Şi... pentru cine vrei să mori ?... »
……………………………………..
Mi-a plâns pe umăr un cuvânt
ca un amar de-nmugurire,
că dintre toate câte sunt,
Luceafărul i-a dat lumină,
caldul din lacrimă şi vină,
miez, şi-nveliş de rostuire:
Numele lui – Iubire.
Când trec printre cuvinte, de ce-mi pare
că oamenii sunt stele căzătoare?...
15 Iunie 1889
O, ziua-n care a trecut Mihai
vama dinspre aici spre nicăieri,
lăsându-ne teii-nfloriţi în veri
şi un luceafăr răsărit pe plai
de stele rotitoare dintr-un ieri
cu turmele urcând pe guri de rai
şi-o floare albastră ca un vis bălai,
şi buciumul sunând în limpezi seri…
Cum mai trecut-au anii, uitând să mai revină,
cu-acele fermecate poveşti, doine, eresuri!…
Prezentul cu-ale sale vremelnicii anină
în setea de-a cunoaşte, pustiu de ne-nţelesuri.
Ne mai rămân doar ochii la steaua şi, am vrea
Când va veni căderea să ştim a ne înălţa.
|
Paula Romanescu 1/13/2020 |
Contact: |
|
|
